O scurtă privire asupra metodei de studiu științific al dreptului

a) Exegeza (studiul exegetic)

Studiul exegetic are ca obiect cunoașterea exactă a fiecărei norme de drept în parte pentru a pune în lumină conceptul, conținutul, funcția și sfera de aplicare a acelei norme, este un studiu de analiză, o operațiune de pătrundere în adânc și amănunt, o adevărată cercetare morfologică, anatomică și fiziologică a normei de drept. Cunoașterea unei norme implică cercetarea ei atât din punct de vedere formal (în expunerea sa), cât și din punct de vedere substanțial (în conținutul ei normativ)[11].

Cum norma de drept nu întotdeauna beneficiază de o redactare ideală[12], care prin simpla lectură permite a se cunoaște conceptul, conținutul, funcția și câmpul de aplicare ale acelei norme, apare necesitatea de a se întreprinde studiul exegetic al normelor de drept, din perspectiva metodei, operațiunea care conduce la realizarea acestui studiu luând numele de interpretare. Interpretarea trebuie să conducă la cunoașterea normei de drept, nu la crearea acesteia, iar prin urmare „rolul interpretului este de a ne lămuri norma așa cum ea a fost creată de legiuitor, iar nu așa cum ar fi creat el (interpretul) acea normă[13].

Finalitatea interpretării este de a identifica „adevărata voință a legii exteriorizată prin dispozițiunea care cuprinde acea normă”[14]. Deși aceeași normă poate părea susceptibilă de diferite interpretări, numai unul singur din rezultatele interpretării poate fi cel corect întrucât în aceeași normă legea nu poate avea decât o singură voință, astfel că toate celelalte rezultate trebuie considerate a fi greșite. Nesocotirea regulilor, principiilor, procedeelor și mijloacelor de interpretare impuse de metoda tehnico-juridică „conduce la greșita interpretare a legii și deci la violarea acesteia prin greșită aplicațiune”[15].

În raport cu organele care fac interpretarea, aceasta poate fi autentică, doctrinară sau judiciară.

Interpretarea autentică (legală), cu aplicarea principiului simetriei, este realizată de același organ care a elaborat norma ce se interpretează și cu respectarea acelorași forme[16]. În acest sens art. 69 alin. (1) din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că „(i)ntervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat”. În continuare alin. (2) precizează că această interpretare legală poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, însă cu respectarea drepturilor câștigate[17].

Interpretarea doctrinară este realizată de teoreticieni atunci când aceștia întreprind studiul exegetic al dreptului iar „prestigiul ei constând tocmai în corecta, completa și temeinica folosire a tuturor principiilor, procedeelor și mijloacelor tehnice de interpretare”[18]. Spre deosebire de anticul ius publice respondendi ex auctoritate principis (drept de a da consultații în numele împăratului), unica autoritate a operelor jurisconsulților moderni este „aceea pe care le-o conferă valoarea lor intrinsecă și datorită căreia pot servi indirect ca un îndrumar în aplicațiunea legilor”[19]. Totuși rolul lor nu trebuie subestimat, fiind covârșitor în formarea oricărei discipline juridice, în aplicarea practică a dreptului și în pregătirea transformărilor acestuia.

Interpretarea judiciară este realizată de instanțele judecătorești cu ocazia soluționării pricinilor ce vin în judecata lor. Ceea ce interesează din punct de vedere al interpretării judiciare este judecata în drept, adică corecta interpretare a legii și deci corecta ei aplicare. Deși în principiu jurisprudența nu are forță obligatorie în cazurile similare, căci ar însemna ca judecătorii să facă operă de legiuitor[20], totuși, precum în cazul operelor de interpretare doctrinară, interpretările judiciare beneficiază de „prestigiul lor, emanând din însăși valoarea lor intrinsecă, prestigiu care le impune atențiunei altor interpreți, servind astfel indirect și în alte cazuri la aplicațiunea legilor”[21]. De asemenea, profesorul Vintilă Dongoroz mai face o precizare importantă privind stilul[22] și conținutul hotărârilor judecătorești: „Judecătorul la rândul său se va putea călăuzi în interpretarea legii de operele doctrinei și de soluțiunile jurisprudenței, dar odată ce a ajuns la interpretarea pe care el o crede corectă, va trebui să dea acestei interpretări o redacțiune sobră, categorică și impersonală, în corpul hotărârii judecătorești, evitând pe cât posibil polemicele, expunerile privind controversele și opiniile doctrinare, oscilațiunile jurisprudențiale etc. și ferindu-se de a cita în sprijinul soluțiunei adoptate autori și jurisprudențe, fiindcă în hotărâre vorbește Justiția și nu judecătorul, iar justiția își spune cuvântul ei, care se cuvine să fie numai al ei și care ca atare nu poate fi proptit nici pe nume de autori, nici pe precedente jurisprudențiale”[23]. Deși, în afara hotărârilor sale, judecătorul rămâne liber să releve, tocmai pe baza experienței sale practice, imperfecțiunile, lacunele și neajunsurile legiuirilor existente, în însăși corpul hotărârilor pe care le pronunță judecătorului nu-i este îngăduit de a critica legea, de a proclama inechitatea ei, sau de a propune schimbarea ei, el fiind cel dintâi chemat să arate cel mai desăvârșit respect legilor[24].

Procedeele și mijloace de interpretare constituie partea propriu-zis tehnică a operațiunii de interpretare. Procedeele sunt modalități ale interpretării (privită ca metodă) iar mijloacele sunt modalități ale procedeelor.

Cele trei procedee sunt: procedeul literal sau gramatical (interpretarea literală), cel rațional (interpretarea rațională) și cel analogic (interpretarea analogică). Mijloacele care deservesc aceste procedee de interpretare „nu sunt decât raționamentele deductive, în toate formele și variațiunile lor, după natura materialului din care aceste raționamente își extrag premizele”[25]. Toate procedeele aparțin metodei raționale, cu precizarea că în procedeul rațional raționamentele trebuie sa le facă însuși interpretul, spre deosebire de procedeul literal și cel analogic în cazul cărora „avem raționamente apriorice, anticipat făcute, așa că ne servim numai de concluziunile lor ca de niște adevărate reguli”[26].

Primul procedeu este cel literal sau gramatical (interpretarea literară) și constă în căutarea voinței adevărate a legii în însăși cuvintele care alcătuiesc dispoziția (textul) în care norma se găsește exprimată. Astfel interpretul va proceda în primul rând la a căuta voința legii în litera acesteia.

Ca elemente de cercetare acest procedeu include elementul etimologic (sensul cuvântului în felul în care a fost acceptat de legiuitor și deci de lege[27]), elementul sintactic (concluziile trase din formă și modalitatea în care sunt folosite cuvintele) și elementul stilistic (sensul cuvântului în raport cu întreaga construcție a frazei care exprimă norma interpretată). În caz de îndoială urmează a se recurge la procedeul rațional[28].

De asemenea, profesorul Vintilă Dongoroz a subliniat că „(i)nterpretarea literală trebuie astfel făcută încât nici unul din cuvintele care compun dispozițiunea de lege să nu rămână nefolosit, fiindcă nu e de admis că legiuitorul a inserat în textele legii cuvinte fără rost”[29].

Al doilea procedeu este cel rațional sau logic (interpretarea rațională) și constă în căutarea pe cale de raționament a voinței adevărate a legii în alte elemente care ar putea să indice această voință, nu în litera sa precum în cazul procedeului literal sau gramatical. De această dată se caută „nu ceea ce se pare că a spus legiuitorul prin cuvintele cu care s-a exprimat, ci ceea ce realmente a voit el să spună, […] intențiunea sa[30]. Recurgerea la interpretarea rațională se impune de fiecare dată, indiferent de concluziile interpretării literale, întrucât „s-ar putea ca claritatea și preciziunea dedusă din litera textului de lege să fie numai aparentă” astfel că, deși „procedeul literal are întâietate, în schimb procedeul rațional va prevala ori de câte ori rezultatele obținute prin aceste două procedee ar fi diferite”[31].

Efectuarea raționamentelor care servesc ca mijloc[32] procedeului rațional necesită o serie de date, precum:

a) elementul politic (de explicare) care indică cauza și scopul pentru care legiuitorul a edictat norma de interpretat, rațiunea legii (ratio legis)[33];

b) elementul sistematic (de corelație) grație căruia se determină spiritul legii (mens legis) „și deci conceptul ce trebuie să-l atribui normei interpretate, cât și întreaga economie a legii, deci câmpul ei de aplicațiune și limitele acestuia și ca consecință exactul conținut al normei interpretate”[34];

c) elementul istoric (de comparație) care constă în acel complex de date alcătuit din tot ceea ce a precedat și a contribuit la elaborarea normei ce se interpretează (lucrări preparatorii, discuții extra-parlamentare, dezbateri parlamentare, legislația anterioară, legislația străină, lucrările de doctrină[35] și precedentele jurisprudențiale). Profesorul Vintilă Dongoroz avertizează însă că, deși „elementul istoric este nu numai cel bogat în date, dar și foarte important prin valoarea pe care o au aceste date, (i)nterpretul trebuie totuși să fie prudent în folosirea acestor date (s.n.), el trebuie să le selecționeze și să oprească numai pe cele care vorbesc de la sine în mod neechivoc și să înlăture pe toate cele care sunt susceptibile la rândul lor de diferite tălmăciri, căci a folosi atari date ar însemna să voim să deslușim ceea ce e nelămurit în lege prin date ce au nevoie să fie ele lămurite, cu alte cuvinte să explicăm obscurum per obscurius[36].

d) elementul realistic (de conformare): „din moment ce realitatea care provoacă aplicarea normei nu este decât realitatea care a provocat crearea acelei norme, rațiunea ne spune că nu am putea interpreta suficient de corect norma fără a nu ține seama și de realitățile care au modelat substanța normei (conținutul abstract)”[37]. Totuși acest element poate fi folosit numai în măsura în care conduce la păstrarea (nu la modificarea sau suprimarea) normei de drept, pentru a înțelege mai bine conceptul, conținutul, finalitatea și câmpul ei de aplicare.

Respectând toate regulile de logică în materie de raționament, aceste elemente servesc interpretului la căutarea voinței adevărate a legii, întregul merit al unei bune interpretări constând în corecta folosire a procedeului rațional.

Al treilea procedeu este cel al analogiei (interpretarea analogică) și „constă în căutarea conceptului, conținutului, finalității și aplicațiunii normei de drept prin recurgerea la alte dispozițiuni de lege care disciplinând cazuri similare cu cel din norma ce se interpretă sunt în același timp mai complete și mai explicite”[38]. Interpretarea analogică nu se confundă nici cu extinderea legii prin analogie, nici cu suplimentul analogic (mijloc de complinire a lacunelor din lege, atunci când această complinire este necesară și posibilă). Totuși procedeul analogiei trebuie evitat atunci când similitudinea este doar aparentă iar legiuitorul nu a înțeles să privească lucrurile în același fel. Recurgerea la procedeul rațional va indica dacă analogia este posibilă sau nu. De asemenea, analogia poate fi și negativă iar „din comparațiunea textelor tratând cazuri analoage, dar supuse unor tratamente deosebite, să putem lămuri punctele neclare dintr-un text prin antiteza cu dispozițiunile explicite din celalalt text”[39].

Atunci când, deși au fost epuizate toate procedeele de interpretare deja amintite, se ajunge la un rezultat îndoielnic asupra voinței legii, interpretului nu-i rămâne decât să recurgă la principiile fundamentale primare ale dreptului pentru a fixa conceptul, conținutul, finalitatea și sfera de aplicare a normei de interpretat[40]. De asemenea, profesorul Vintilă Dongoroz a reliefat faptul că „interpretarea normei nu poate fi decât una pentru toată lumea (s.n.), aplicațiunea normei poate varia în măsura în care legea îngăduie variațiunea în raport cu datele fiecărui caz concret. Prin cele expuse rezultă că interpretul trebuie să găsească o limită de neînfrânt în voința legii (s.n.), voință pe care trebuie să o afle cu ajutorul procedeelor de interpretare. Din moment ce interpretul a ajuns să cunoască această voință, el trebuie să tălmăcească în lumina ei, și numai în lumina ei, litera legii, literă care deci nu poate fi restrânsă sau lărgită decât numai întru atât cât este necesar pentru a armoniza cu voința revelată a legii”[41].

Întrebuințarea metodei exegetice poate fi întâlnită inclusiv la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene. De exemplu, potrivit avocatului general Maciej Szpunar[42], dacă concluziile ce decurg din interpretarea literală a textului de lege nu sunt univoce[43], rezultatele nesatisfăcătoare ale interpretării literale ar trebui confruntate cu sistemul care stă la baza actului normativ, adică se impune interpretarea textului de lege în contextul celorlalte prevederi ale acestuia. Apoi concluziile rezultate din această interpretare sistematică (contextuală) trebuie a fi confruntate cu argumentele referitoare la obiectivele acestui act normativ pentru a vedea dacă nu cumva obiectivele sale pledează pentru o interpretare – teleologică[44]– a dispozițiilor sale care ar fi contrară concluziilor ce rezultă din interpretarea sa sistematică. Nu în ultimul rând, concluziile univoce obținute atât din interpretarea sistematică, cât și cea teleologică trebuie confirmate în lumina interpretării istorice a actului normativ.


[11] Idem, p. 107.

[12] Nu rare sunt situațiile în care însuși legiuitorul „uită” de dispoziția înscrisă în art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010) potrivit căreia „(t)extul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce”. La fel, art. 36 alin. (1) din aceeași lege prevede că „(a)ctele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc”.

[13] Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 184. Evident, în urma studiului critic, interpretul va putea avansa propuneri de lege ferenda. De asemenea, pentru teoria interpretării progresive, a se vedea Idem, p. 191.

[14] Idem, p. 113.

[15] Idem, p. 115.

[16] Însă, având căderea să identifice sau să înlocuiască normele, nu e ținut să respecte regulile de interpretare, cu excepția situației când voiește să imprime cu adevărat caracterul de interpretare operei sale – Idem, p. 118.

[17] Cum nu este îngăduit ca un alt organ decât cel care a elaborat norma să realizeze o interpretare autentică, a se vedea și art. 78 din Legea nr. 24/2000 potrivit căruia „(o)rdinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”.

[18] Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 121.

[19] Ibidem.

[20] Vintilă Dongoroz, Infracțiunea și formele sale. Precedată de o Introducere privind domeniul dreptului penal și Metoda tehnico-juridică, București, 1937, p. 162.

[21] Vintilă Dongoroz, Metoda tehnico-juridică în știința dreptului penal (ediție îngrijită, note și studiu introductiv de Cristinel Ghigheci și Ioan-Paul Chiș; prefață de Nicolae Volonciu), București: Editura Hamangiu, 2020, p. 124.

[22] A se vedea și Radu Dimiu, Stilul judiciar, București: Institutul de Arte Grafice Vremea, 1939 (retipărită în anul 2004 de Editura Rosetti, ediție îngrijită de Dan Lupașcu și Nicolae Crăciun).

[23] Vintilă Dongoroz, op. cit., pp. 126-127.

[24] Idem, p. 127.

[25] Idem, p. 128.

[26] Ibidem.

[27] De exemplu, „(c)ând un text este tradus dintr-o altă legislațiune, pentru a afla exacta semnificațiune a cuvintelor trebuie să cercetăm dacă cuvântul a fost bine sau nu tradus, și în caz că nu e bine tradus vom lua semnificațiunea cuvântului din legiuirea străină, afară de cazul când s-ar constata că legiuitorul nu s-a mulțumit să traducă textul, ci a voit să-l modifice în parte” – idem, p. 138.

[28] De exemplu, „se va avea în vedere dacă construcțiunea stilistică nu conține vreo greșeală, o lipsă care denaturează sensul pe care legea a voit să-l dea dispozițiunei de lege. Și în acest caz se va recurge la interpretarea rațională, fiindcă nu este permis ca o greșeală literală să primeze asupra voinței legiuitorului” – Idem, p. 144.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 145.

[31] Ibidem.

[32] Reamintim că procedeele sunt modalități ale interpretării (privită ca metodă) iar mijloacele sunt modalități ale procedeelor.

[33] „Cunoscând […] rațiunea legii, pe cale de raționament putem constata care a fost în realitate intențiunea legiuitorului, care a fost voința lui și ce a înțeles el să spună prin dispozițiunea de lege pe care o interpretăm și astfel să cunoaștem norma din aceea dispozițiune” – Idem, p. 147. Nu trebuie însă confundată rațiunea legii (ratio legis) nici cu împrejurările de fapt care au ocazionat-o (ocasio legis), nici cu spiritul de care este animată acea lege (mens legis)Idem, p. 146. Împrejurările pot fi trecătoare, însă rațiunea legii este și rămâne permanentă (cu excepția legilor temporare) iar spiritul legii se desprinde nu din elementul politic (considerațiile de ordine politică), ci din elementul sistematic.

[34] Idem, p. 150. În operațiunea de stabilire a corelațiilor se ține seama de aspecte precum topografia textului și denumirile marginale (nomenclatura legii) pentru a se realiza interpretarea rațională a normei în lumina dispozițiilor comune, a principiilor generale și a principiilor fundamentale.

[35] Odată efectuat studiul dogmatic, acesta va servi pe viitor noilor studii exegetice – Idem, p. 207.

[36] Idem, p. 159.

[37] Idem, p. 160.

[38] Idem, p. 163.

[39] Idem, pp. 165-166.

[40] Pentru detalii, a se vedea Idem, pp. 181-184.

[41] Idem, p. 199-200.

[42] În acest sens, a se vedea raționamentul din Concluziile avocatului general Maciej Szpunar prezentate la 22 februarie 2018, cauza C-20/17 – Oberle, ECLI:EU:C:2018:89, para. 57-120, însușite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 21 iunie 2018, ECLI:EU:C:2018:485, nepublicată încă în Repertoriul general.

[43] Univóc, -ă, univoci, -ce, adj. 1. Care are un singur sens sau păstrează același sens în întrebuințări diferite. […] – Din fr. univoque, lat. univocus. DEX: Dicționarul Explicativ al Limbii române, ediția a II-a, București: Univers Enciclopedic, 1998, p. 1137.

[44] Teleologíe s.f. Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală. ♦ Studiul, cercetarea în funcție de scop; teoria finalității. – Din fr. téléologie. DEX, p. 1081.

O scurtă privire asupra metodei de studiu științific al dreptului was last modified: septembrie 16th, 2020 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii