Noul Cod civil. Plata – principalul mod de stingere a obligației

9. Moneda plății. Deși este, în mod evident, un aspect foarte important și foarte actual în viața de zi cu zi, în condițiile macroeconomice actuale ale globalizării unor monede unice de referință și deși, în practică, au existat discuții cu privire la această chestiune, Codul nostru civil nu face nicio referire la moneda plății.

În atare condiții, găsim ca fiind oportune prevederile art. 7:108 PECL (Currency of Payment) care stabilesc, cu titlu de principiu, că plata se va putea face doar în moneda convenită de părți prin contract. În cazul în care părțile nu au prevăzut moneda de plată, suma de bani exprimată în contract într-o altă monedă decât cea a locului în care plata este datorată, se va plăti în această ultimă monedă (a locului plății), la cursul de schimb de la data plății. Dacă debitorul nu a plătit la data la care plata este datorată, creditorul poate cere plata în moneda locului unde plata este datorată, în funcție de rata de schimb în vigoare în acel loc, fie la momentul scadenței plății, fie la data plății efective. Regulile europene, chiar dacă vizează, cu preponderență, aspecte de drept internațional privat, ar trebui reținute și de Codul nostru civil, întrucât diferențele de curs valutar pot diferi substanțial în funcție de locul și mai ales de momentul plății, iar aceste diferențe de curs pot da naștere unor litigii extrem de complicate și de oneroase.

10. Dovada plății. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă. Legea reglementează însă, în mod expres, în această materie, noțiunea de chitanță liberatorie, mai exact, dreptul esențial al debitorului sau al terțului care plătește în numele acestuia de a primi un astfel de document. Pe lângă chitanța liberatorie, cel care efectuează plata are dreptul, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanței. Ca principiu, cheltuielile întocmirii chitanței sunt în sarcina debitorului (de pildă, dacă este vorba despre o chitanță notarială). În lipsă de stipulație contrară, sancțiunea refuzului de a elibera chitanța este cât se poate de clară: în cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanța, debitorul are dreptul să suspende plata.

Trebuie amintite, de asemenea, aici, câteva prezumții instituite de lege în materia chitanțelor de plată, după cum urmează:

– Prezumția executării prestației accesorii. Potrivit acestei prezumții, chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor accesorii. Prin urmare, dacă în chitanță se menționează că s-a plătit debitul principal, fără a se face nicio mențiune referitoare la dobânzi sau penalități, se prezumă că acestea din urmă au fost, de asemenea, plătite. Prezumția poate fi răsturnată printr-o mențiune pe chitanță, potrivit căreia aceasta face dovada plății doar a debitului principal, urmând ca dobânzile sau penalitățile să fie datorate în continuare.
– Prezumția executării prestațiilor periodice. Potrivit acestei prezumții, chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente anterior. Așadar, de pildă, dacă un locatar este dator cu plata a două chirii restante către locator, chitanța de plată a unei chirii va stinge chiria deja scadentă, iar nu pe cea care nu este scadentă. Prezumția poate fi răsturnată printr-o mențiune pe chitanță, potrivit căreia suma plătită va stinge chiria curentă, iar nu pe cea restantă.
– Prezumția de plată prin remiterea înscrisului original al creanței. Potrivit acestei prezumții, remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței, făcută de creditor debitorului (sau unuia dintre codebitori sau fideiusori) naște prezumția stingerii obligației prin plată (aici operează, în plus, o dublă prezumție, în sensul că, până la proba contrară, intrarea persoanelor menționate în posesia înscrisului original al creanței s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului). Prezumția poate fi răsturnată în cazul în care înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică (când creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației), precum și atunci când s-a dovedit stingerea obligației pe altă cale.

Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare prezumă efectuarea plății, până la proba contrară; debitorul are oricând însă dreptul să solicite instituției de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plății prin virament, confirmare scrisă ca va face dovada plății.

11. Imputația plății. Problema imputației se pune atunci când un debitor are mai multe datorii față de aceeași persoană, izvorâte din același raport juridic sau din mai multe raporturi juridice diferite. Imputația plății este una dintre cele mai importante chestiuni de clarificat și dă naștere, în continuare, la discuții și litigii între părțile contractante, în ciuda reglementărilor legale care au lămurit, în mare măsură, aceste aspecte.

Cu titlu de principiu fundamental, reținem că imputația plății poate avea loc în patru moduri, și anume: imputație prin acordul părților, imputație făcută de debitor, imputație făcută de creditor și, în fine, imputație legală. Fiecare dintre aceste forme de imputație conține reguli clare de determinare a obligației stinse; mai mult, formele de imputație trebuie abordate și pot fi aplicate într-un caz dat, doar în ordinea expusă de lege, fiecare excluzând-o pe cealaltă.

Prima formă de imputație e regula principală și este conformă cu toate principiile dreptului contractual, contractul fiind, în fapt, legea părților. Prin urmare, dacă părțile au convenit astfel, plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora conform acordului părților.

A doua formă de imputație este cea făcută de debitor, regulă care se aplică atât în cazul în care obligația de plată are ca obiect mai multe datorii constând în bunuri de același fel, cât și atunci când are ca obiect plata unei sume de bani. În cazul bunurilor, debitorul are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. În cazul sumelor de bani, debitorul are dreptul de a face imputația, cu singura limitare că el nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferință față de o datorie scadentă (cu excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat); în cazul plății efectuate prin virament bancar, debitorul face imputația prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

A treia formă de imputație este cea făcută de creditor și este aplicabilă, evident, în lipsa unei indicații din partea debitorului. Creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa, cu singura limitare că el nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. Atunci când creditorul remite debitorului o chitanță liberatorie, el este dator să facă imputația prin acea chitanță.

În fine, imputația legală este incidentă dacă părțile nu au prevăzut nimic în contract sau dacă niciuna dintre părți nu face imputația plății. În acest caz, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:

– plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
– se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puține garanții;
– imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
– dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
– în lipsa tuturor criteriilor menționate, imputația se va face proporțional cu valoarea datoriilor.

În toate cazurile de imputație făcută de debitor sau de imputație legală, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora, și, în final, asupra capitalului.

12. Punerea în întârziere a creditorului. Problema care trebuie clarificată aici este legată de ipoteza în care debitorul vrea să facă plata, însă creditorul refuză să o primească.

Potrivit legii, atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația (de pildă, nu indică numărul de cont bancar), creditorul poate fi pus în întârziere. Din momentul punerii sale în întârziere, creditorul preia riscul imposibilității de executare a obligației, ceea ce înseamnă că, dacă bunul piere fortuit, debitorul va fi exonerat de plată. Mai mult, de la data punerii în întârziere, debitorul poate culege el însuși fructele culese de pe urma bunului, fără a fi obligat să le restituie creditorului. În fine, creditorul este cel care este ținut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere, precum și la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat, dacă aceste cheltuieli au fost făcute de debitor după punerea în întârziere.

Prin punerea în întârziere, practic, debitorul trebuie să-i facă creditorului o ofertă reală și concretă de plată; după ce l-a pus în întârziere, debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala și riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligația sa. Procedura ofertei de plată și a consemnațiunii plății este cea prevăzută de Codul de procedură civilă (procedură despre care vom vorbi mai jos), la care actualul Cod civil face trimitere expresă, însă Codul civil reglementează, ca normă juridică specială, procedura de vânzare publică a bunului consemnat. Astfel, numai dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului și poate consemna prețul, notificând în prealabil creditorului și primind încuviințarea instanței judecătorești. Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate încuviința vânzarea bunului fără notificarea creditorului. Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanță. Creanța renaște cu toate garanțiile și toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.

13. Procedura ofertei reale și a consemnațiunii. Dispozițiile art. 1.006-1.103 C. pr. civ. reglementează procedura ofertei de plată și a consemnațiunii. Potrivit normelor procedurale, când creditorul refuză să primească plata de la debitor, acesta din urmă este în drept să facă oferta reală și să consemneze ceea ce datorează. În acest scop, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripția curții de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, o somație, prin care este invitat să primească prestația datorată, somație în care, obligatoriu, se vor arăta locul, data și ora când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului. În cazul in care creditorul primește suma sau bunul oferit, debitorul este liberat de obligația sa. Executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale. Dacă însă creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc va încheia proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări. În acest caz, debitorul, spre a se libera de datorie, va putea să consemneze suma sau bunul oferit la orice instituție de credit ori, după caz, la o unitate specializată, iar recipisa de consemnare se va depune la executorul judecătoresc care a trimis somația. Consemnarea va fi precedată de o nouă somație adresată creditorului, în care se vor arăta ziua și ora, cât și locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune.

După consemnare, executorul judecătoresc va constata, printr-o încheiere dată fără citarea părților, efectuarea plății și liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia. În termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, creditorul va putea cere anularea acesteia pentru nerespectarea condițiilor de validitate, de fond și de formă ale ofertei de plată și consemnațiunii, la judecătoria în circumscripția căreia s-a făcut consemnarea. Hotărârea poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

Debitorul este considerat liberat la data consemnării plății, în afară de cazul în care se anulează oferta de plată și consemnațiunea.

Dar oferta de plată poate fi făcută și în timpul procesului, în fața oricărei instanțe, în orice stadiu al judecății. În acest caz, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. În cazul în care creditorul este prezent și primește prestația datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere; în cazul în care creditorul lipsește sau refuză primirea prestației, debitorul va proceda la consemnare conform procedurii legale, iar recipisa de consemnare va fi pusă la dispoziția instanței, care, prin încheiere, va constata liberarea debitorului.

În baza procesului-verbal care constată primirea plății ori a încheierilor care constată refuzul primirii, debitorul, precum și orice altă persoană interesată vor putea cere radierea din cartea funciară sau din alte registre publice a drepturilor de ipotecă constituite în vederea garantării creanței stinse.

Noul Cod civil. Plata – principalul mod de stingere a obligației was last modified: iunie 20th, 2017 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii