Noi dezvoltări ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la colaborarea cu fosta Securitate. Cauza Catalan contra României

Dacă, în cauzele Petrina și Ciuvică, Curtea a ținut cont de un aviz de necolaborare eliberat de CNSAS ulterior dezbaterilor ce au generat litigiile, în speța noastră, se subliniază, în mod repetat, că aspectele aflate în discuție, respectiv colaborarea conducătorilor cultelor religioase cu fosta Securitate, nu au fost încă analizate de CNSAS. Prin urmare, reiese destul de clar că în viziunea Curții, dincolo de libertatea de exprimare a unor persoane, angajați sau nu ai CNSAS, ziariști sau politicieni, singura care poate emite verdicte în materie este totuși instituția competentă, CNSAS. Această abordare este normală, având în vedere că adevărul istoric nu este întotdeauna ușor de stabilit iar emiterea unor verdicte de colaborare sau necolaborare, conform legislației românești în materie, se făcea și se face în urma unei analize complexe și coroborate a mai multor documente, cu respectarea unei proceduri și numai dacă sunt îndeplinite o serie de condiții[19].

În al doilea rând, pentru rigoare juridică, trebuie menționat că momentan în domeniul accesului la dosarele CNSAS și a colaborării cu Securitatea este în vigoare o nouă legislație decât cea avută în vedere de CEDO în jurisprudența sa de până acum. Printre modificările de substanță aduse, sunt de interes înlocuirea noțiunii de agent cu cea de lucrător al Securității, redefinirea calității de colaborator al acesteia[20], dar și modificarea procedurii de declarare a calității de lucrător sau colaborator. Astfel, legea veche prevedea că eliberarea unor adeverințe privind apartenența sau neapartenența, colaborarea ori necolaborarea cu organele de Securitate se făcea de către CNSAS, din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate, potrivit legii. Împotriva acestor adeverințe sau comunicări se putea face contestație la Colegiul CNSAS, iar decizia Colegiului putea fi atacată la Curtea de Apel, competentă teritorial conform domiciliului contestatarului, care pronunța o decizie definitivă[21]. Conform noii legislații, doar instanța de judecată stabilește în final dacă o persoană a colaborat sau nu cu fosta Securitate, etapele procedurale prevăzute de lege fiind următoarele: întocmirea unei note de constatare de către direcția de specialitate cu privire la calitatea de lucrător sau colaborator al Securității, înaintarea notei Colegiului CNSAS care o poate aproba sau infirma; în caz de aprobare, Colegiul dispune introducerea unei acțiuni la Curtea de Apel București, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, care, printr-o hotărâre ce poate fi recurată la instanța superioară, dispune dacă o persoană a avut sau nu această calitate[22].

Deși CEDO nu a avut încă ocazia să analizeze încălcarea unor drepturi din Convenție în noul context legislativ, apreciez că, până la momentul rămânerii definitive a deciziei instanței, dacă CNSAS a solicitat acesteia constatarea calității de lucrător sau colaborator al Securității a unei persoane, există un temei factual pentru o dezbatere în limitele libertății de exprimare cu privirea la colaborarea în sens larg a unei persoane cu fosta poliție politică a regimului comunist, bineînțeles, ținând cont de etapa procedurală respectivă și de garanțiile procesului echitabil pe care le are persoana în cauză.

În al treilea rând, trebuie subliniat că, în economia speței, un rol important a avut și faptul că reclamantul a acționat ca angajat al CNSAS, chiar dacă obținuse informațiile anterior în cadrul unei cercetări istorice. Apreciez că, dacă aceste informații erau devoalate publicului de un jurnalist, citând surse CNSAS sau indicând documente provenind de acolo, analiza Curții putea fi alta, având în vedere că, spre deosebire de un funcționar public, jurnalistul are limite mult mai largi ale libertății de exprimare. La fel, soluția putea fi diferită dacă reclamantul eventual ar fi oferit aceste informații, demonstrând în același timp că reprezentanții CNSAS, în ciuda unor dovezi covârșitoare, refuză să se pronunțe pe o asemenea speță sau se pronunță contrar evidenței. Or, într-o atare situație, denunțarea unor conduite ilicite din cadrul instituției i-ar fi oferit reclamantului o protecție mai largă a libertății de exprimare.

În al patrulea rând, trebuie menționat că, în conformitate cu legislația actuală privind CNSAS, fapte precum cele săvârșite de reclamantul în cauză ar putea fi calificate drept infracțiuni. Astfel, art. 30 din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității prevede că sunt infracțiuni fapte precum: „eliberarea de documente din dosare sau de copii de pe astfel de documente ori furnizarea de informații din dosare de către personalul CNSAS”[23] sau „traficarea și darea spre publicitate de către personalul CNSAS a unor date sau informații din dosare”[24]. Dacă faptele menționate sunt săvârșite de un membru al colegiului CNSAS, infracțiunea are caracter agravant și pedeapsa este mai mare[25]. De asemenea, constituie infracțiune și nerespectarea de către cercetătorii acreditați a vieții intime, familiale și private a celor care au fost persecutați de organele Securității[26].

Nu în ultimul rând, consider că trebuie supus atenției și un alt aspect, cel în care reclamantul nu ar fi fost sancționat de CNSAS și ar fi fost acționat în instanță de persoana prejudiciată în interesele sale ca urmare a unor asemenea dezvăluiri. Astfel, am fi putut avea două ipoteze: una în care persoana prejudiciată avea câștig de cauză în fața instanțelor interne și reclamantul se adresa CEDO tot pentru încălcarea libertății de exprimare prev. de art. 10 din Convenție și o a doua, în care persoana prejudiciată nu ar fi avut câștig de cauză, și s-ar fi adresat ea însăși Curții în baza art. 8 din Convenție ce protejează dreptul la viață privată (situația din cauza Petrina). În opinia mea, raționamentul Curții s-ar fi întemeiat pe aceleași principii, însă, în prima ipoteză, scopul legitim invocat putea fi protejarea drepturilor altuia, însă nu ale CNSAS ca în speța analizată, ci dreptul la viață privată (reputație, imagine) al persoanei prejudiciate.


[19] A se vedea în acest sens art. 2 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 24 din 15 martie 2008 aprobată, cu modificări prin Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008, care definesc noțiunile de lucrător și colaborator al Securității și art. 5 alin. (2)-(5) din Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică.

[20] Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică. Această lege a fost în vigoare de la 09 decembrie 1999 până la 14 martie 2008, fiind abrogată și înlocuită prin O.U.G. nr. 24 din 15 martie 2008 aprobată cu modificări prin Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008.

[21] Art. 13-16 din Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999.

[22] Art. 6-12 din O.U.G. nr. 24 din 15 martie 2008 aprobată cu modificări prin Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008.

[23] Art. 30 alin. (3).

[24] Art. 30 alin. (5).

[25] Art. 30 alin. (4) și (6).

[26] Art. 30 alin. (7) raportat la art. 28 alin. (3).

Noi dezvoltări ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la colaborarea cu fosta Securitate. Cauza Catalan contra României was last modified: mai 21st, 2018 by Răzvan Horațiu Radu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii