Neconstituționalitate (M. Of. nr. 1000/18.12.2017): Art. 434 alin. (2) lit. f) din NCPP referitor la hotărârile supuse recursului în casaţie

Decizia CCR Actul normativ Sumar
D.C.C. nr. 651/2017
(M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017)
Art. 434 alin. (2) lit. f) din NCPP Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.
Art. 439 alin. (4^1) din NCPP Dispozițiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin O.U.G. nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, a fost publicată Decizia nr. 651/2017 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală.

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Codul de procedură penală

„Art. 434 („Hotărârile supuse recursului în casație”)

(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casație:

 f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii;”.

„Art. 439 („Procedura de comunicare”)

(4^1) În cazul în care cererea de recurs în casație este formulată împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta restituie părții, pe cale administrativă, cererea de recurs în casație”.

D.C.C. nr. 651/2017

Prin Decizia nr. 651/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 821/325/2015, în Dosarul nr. 37.499/3/2014, de procuror în Dosarul nr. 3.229/1/2016, în Dosarul nr. 3.606/281/2015 și, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 1.775/180/2015, toate fiind dosare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și a constatat că: dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. 

De asemenea, respins, ca neîntemeiată, o altă excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 821/325/2015 și constată că: dispozițiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin O.U.G. nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În plus, a fost exprimată și următoarea opinie concurentă:

1. În acord cu soluția adoptată – cu majoritate de voturi – prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, considerăm că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală este întemeiată. Totuși, deși suntem de acord cu motivarea Curții Constituționale în raport cu art. 131 din Constituție, apreciem că altele erau considerentele care trebuiau să fundamenteze decizia de admitere în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituție, în timp ce criticile de neconstituționalitate care vizau încălcarea art. 16 din Constituție trebuiau respinse ca neîntemeiate.

2. În accepțiunea Codului de procedură penală, procesul penal parcurge trei faze: urmărirea penală, camera preliminară și judecata. În urma încheierii fazei de urmărire penală, procurorul emite actul de sesizare a instanței judecătorești, declanșând, astfel, faza de cameră preliminară în care, potrivit art. 342 din același cod, se verifică competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Începerea judecății propriu-zise se dispune de judecătorul de cameră preliminară prin încheiere, conform art. 346 alin. (1) și (7) din cod. Faza de judecată se desfășoară după regulile procedurale stabilite de legiuitor, care a stabilit două proceduri distincte de derulare a acesteia, respectiv o procedură simplificată, în care inculpatul recunoaște învinuirea adusă, ceea ce implică o diminuare a garanțiilor procesuale prin voința expres exprimată de inculpat, și o procedură generală, care se desfășoară cu toate garanțiile prevăzute de cod.

3. În privința procedurii simplificate se constată că, potrivit art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, caz în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar, în cazul amenzii, cu o pătrime. Recunoscând învinuirea, inculpatul, pe de o parte, recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, mai exact situația de fapt, și, pe de altă parte, consimte la judecarea sa pe baza probelor deja administrate în faza de urmărire penală și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată ulterior momentului în care instanța judecătorească a admis cererea inculpatului de recunoaștere a învinuirii. Instanța judecătorească nu este ținută de încadrarea juridică dată faptei recunoscute, aceasta putând-o schimba. Cele de mai sus duc la concluzia că inculpatul confirmă și validează starea de fapt reținută în actul de sesizare al instanței și relevă din partea inculpatului o conduită de recunoaștere și conlucrare cu instanța judecătorească. Atitudinea sinceră a acestuia cu privire la situația de fapt duce la soluționarea cu celeritate a cauzei, dar și la diminuarea efortului statului de a continua o procedură judiciară de natură penală, ceea ce se exprimă prin reglementarea unei proceduri judiciare speciale în privința acestuia, diferită față de cea de drept comun. Prin urmare, recunoașterea învinuirii pune persoana respectivă într-o situație juridică diferită de cea care nu recunoaște învinuirea și față de care urmează a se desfășura procedura generală, cu toate exigențele și condițiile pe care aceasta le cunoaște.

4. Din cele de mai sus rezultă că în privința celor două categorii de persoane nu poate fi invocat principiul egalității în drepturi, acestea neaflându-se în aceeași situație juridică. Faptul că ambele categorii de persoane se află în faza de judecată nu înseamnă ab initio că în privința lor sunt aplicabile aceleași proceduri judiciare. Dimpotrivă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale; cu alte cuvinte, situația juridică diferită a acestora implică, sub aspect procedural, un tratament juridic diferențiat. Drept pentru care legiuitorul, în privința procedurii recunoașterii învinuirii, a reglementat o procedură judiciară aparte; aceasta, în sine, nu poate fi considerată ca fiind contrară egalității în drepturi raportat la procedura aplicabilă persoanelor care nu și-au recunoscut învinuirea. De aceea, se constată că o comparație între aceste categorii de persoane nu poate fi realizată, drept pentru care critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție trebuia respinsă ca neîntemeiată.

5. În schimb, reglementând o procedură aparte, specială, față de persoanele care au recunoscut învinuirea, legiuitorul nu poate să încalce exigențele rezultate din art. 21 alin. (3) din Constituție atât față de acestea, cât și față de partea civilă/partea responsabilă civilmente. Există garanții procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, care, indiferent de procedura uzitată, cea simplificată sau cea generală, trebuie să își găsească o expresie legislativă.

6. Este adevărat că art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu obligă statele contractante să înființeze instanțe de casație [a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2002, pronunțată în Cauza Meftah și alții împotriva Franței, paragraful 41], însă, dacă statul reglementează astfel de instanțe, acesta are obligația de a se asigura că justițiabilii se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute la articolul 6 [Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunțată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, paragraful 25, sau Hotărârea din 3 noiembrie 2009, pronunțată în Cauza Davran împotriva Turciei, paragraful 38]. Totuși, în materie penală, principiul securității juridice nu este absolut [Hotărârea din 11 iulie 2017, pronunțată în Cauza Moreira Ferreira (2) împotriva Portugaliei, paragraful 62], dar nu există un drept de a redeschide o cauză soluționată printr-o hotărâre definitivă, reglementarea unei asemenea căi de atac fiind lăsată în marja de apreciere a statelor [a se vedea, mutatis mutandis, paragraful 91, dar și discuțiile în legătură cu posibilitatea redeschiderii cauzei motivate de încălcările art. 6 din Convenție, paragrafele 92-94]. Dacă, însă, o asemenea cale extraordinară a fost recunoscută, garanțiile art. 6 din Convenție sunt aplicabile procedurilor judiciare extraordinare în care instanța națională este chemată să stabilească acuzația în materie penală [paragraful 65].

7. În schimb, Curtea, în jurisprudența sa [Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 685 din 7 noiembrie 2013, Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 23, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 27], a stabilit că exigențele rezultate din Convenție reprezintă un standard minim de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât nimic nu împiedică asigurarea unui nivel de protecție superior în privința acestora. În consecință, în condițiile în care, în materie penală, principiul securității juridice nu este absolut, acesta poate fi limitat dacă în discuție este libertatea individuală, astfel încât nimic nu împiedică reglementarea unor căi extraordinare de atac care să corecteze erorile de drept din cadrul hotărârilor judecătorești definitive.

8. Astfel, se constată că dreptul la un proces echitabil presupune o evaluare în ansamblu a procedurii de judecată, care sub aspectul normelor juridice, înseamnă reglementarea de către legiuitor a unei proceduri judiciare care să cuprindă suficiente garanții și remedii împotriva arbitrariului.

9. Recursul în casație are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, finalitatea acestuia fiind aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege [Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 12]. Motivele de recurs în casație vizează în principal libertatea individuală a persoanei, ceea ce duce la concluzia că, fiind în prezența limitării dreptului la libertate individuală, dreptul la un proces echitabil trebuie valorizat într-un mod diferit față de alte situații. Aceasta se datorează faptului că, prin limitarea dreptului antereferit, intensitatea afectării libertății de acțiune a persoanei este atât de importantă încât se impune acordarea unui complex de garanții care să încredințeze persoana în cauză cu privire la caracterul legal al condamnării sale.

10. Astfel, chiar dacă, în principiu, reglementarea hotărârilor ce pot face obiectul recursului în casație ține de marja de apreciere a legiuitorului, se constată că această marjă de apreciere, deși largă, nu este una absolută. În consecință, prin intermediul controlului de constituționalitate se poate determina dacă excluderea expresă de la această cale extraordinară de atac a unor categorii de hotărâri care statuează asupra libertății individuale a persoanei afectează dreptul la un proces echitabil al persoanei privit în ansamblu.

11. Raportat la cauza de față se constată că nu există nicio rațiune pentru care această categorie de hotărâri să fie exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casație. Dreptul la un proces echitabil conține o serie de garanții, pe care legiuitorul, în configurarea procedurii de judecată, nu le poate îndepărta. În cadrul procedurii privind recunoașterea învinuirii, inculpatul se confruntă cu o acuzație în materie penală care are o incidență directă asupra libertății sale individuale. Prin urmare, erorile de drept strecurate în hotărârea judecătorească pot avea efecte iremediabile asupra sa, drept pentru care, având în vedere că procedura de judecată se evaluează în ansamblu, dreptul la un proces echitabil impune posibilitatea acordată acestuia de a formula o cerere prin care să se corecteze aceste erori. Practic, o astfel de cerere reprezintă una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil; ea se impune pentru că posibilitatea comiterii unei erori de drept, chiar în ipoteza dublului grad de jurisdicție, subzistă. De aceea, reglementarea unui mecanism apt să corecteze astfel de erori nu este o posibilitate acordată legiuitorului, ci o obligație a acestuia pentru a da substanță dreptului la un proces echitabil.

12. Mai mult, se observă că dacă s-a reglementat această cale extraordinară de atac în privința persoanelor care nu au apelat la procedura simplificată, cu atât mai mult se impune reglementarea unui asemenea remediu judiciar în privința celor care au apelat la această procedură, având în vedere caracterul mult mai sumar al procedurii de judecată [lipsa cercetării judecătorești, nereadministrararea probelor]. Altfel, am asista la un paradox juridic, în sensul că se recunoaște că în procedura generală, cu toate garanțiile sale procesuale, se pot comite erori de drept, în schimb, într-o procedură simplificată, în care garanțiile procesuale sunt mai reduse, având în vedere conduita inculpatului, nu s-ar putea comite astfel de erori.

13. Nu în ultimul rând, s-ar ajunge în situația, de asemenea paradoxală, ca atitudinea de colaborare cu instanța judecătorească să se constituie ea însăși într-un handicap procesual pentru inculpatul din procedura recunoașterii învinuirii, vulnerabilizându-l. Or, dreptul la un proces echitabil nu înseamnă ca, în funcție de atitudinea sa procesuală, cooperantă, să fie exclus de la garanțiile asociate dreptului la un proces echitabil.

14. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speță, excepția de neconstituționalitate trebuia admisă numai prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 131 din Constituție, cu motivarea anterior prezentată.

Neconstituționalitate (M. Of. nr. 1000/18.12.2017): Art. 434 alin. (2) lit. f) din NCPP referitor la hotărârile supuse recursului în casație was last modified: ianuarie 10th, 2018 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii