Legitima apărare – cauză justificativă (II) – Condițiile atacului
Răzvan-Gabriel Dalu - septembrie 28, 2022🔔Vezi și Legitima apărare – cauză justificativă (I)
Capitolul IV. CONDIȚIILE LEGITIMEI APĂRĂRI
Considerarea unei fapte prevăzută de legea penală ca fiind săvârșită în legitimă apărare impune cercetarea condițiilor desprinse din dispozițiile art. 19 C. pen., privitoare pe de o parte la atac, și pe de altă parte privitoare la apărare.
În literatura de specialitate s-a afirmat că[1] între aceste condiții trebuie să existe o legătură cauzală, adică prima condiție, atacul, să fie cauza pericolului pentru valorile sociale, iar cea de a doua, pericolul creat, să determine necesitatea de a înlătura atacul.
Secțiunea I. Condițiile atacului
a) Să existe[2] un atac, adică o acțiune sau inacțiune[3], socialmente periculoasă, dezlănțuită de agresor. Există atac atât în cazul unei comportări activ agresive (de exemplu, o persoană îndreaptă cuțitul spre o altă persoană cu intenția de a o răni sau ucide), cât și în cazul unei atitudini pasiv agresive (de exemplu, o persoană care având în îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit prescripției medicale, cu intenția de a provoca moartea; ori pentru a determina pe care să-și îndeplinească obligația de serviciu, de a schimba acele și a evita o catastrofă feroviară iminentă, șeful stației îl vatămă[4]). În cazul atitudinii pasive, omisiunea nu poate căpăta caracterul de atac decât atunci când cel care a rămas în inacțiune avea îndatorirea legală sau contractuală de a efectua acțiunea omisă[5]. Prin urmare, atacul poate consta fie într-o faptă comisivă, fie într-o faptă omisivă proprie ori improprie (comisivă prin omisiune), în ipoteza în care prin omisiune se aduce o atingere materială valorii sociale protejate de norma penală[6].
În literatura de specialitate, s-a opinat că[7] legitima apărare există doar în situația în care atacul constituie o faptă prevăzută de legea penală, nu și în cazul în care atacul reprezintă o faptă cu caracter disciplinar sau administrativ. Însă, doctrina majoritară[8] este în sensul că persoana atacată se află în legitimă apărare indiferent dacă atacul este de natură penală, civilă sau administrativă.
Acțiunea sau inacțiunea agresorului trebuie să fie expresia voinței libere a acestuia. Dacă a acționat din cauza constrângerii fizice sau ca urmare a unei mișcări reflexe, instinctive, inconștiente, reacția celui care se apără va avea caracterul unei acțiuni de salvare determinate de o stare de necesitate[9].
Nu interesează scopul pe care îl urmărește agresorul și nici mobilul care l-a animat să acționeze (obținerea unui folos ilicit sau chiar licit, răzbunarea, gelozia etc.). Va exista, prin urmare, legitimă apărare atât atunci când o persoană reacționează cu forța contra unui agresor care vrea să-i sustragă un lucru prin violență sau fără aceasta, cât și în situația în care chiriașul se opune cu forța proprietarului venit să-și încaseze chiria, dacă acesta folosește în acest scop violența sau alte mijloace ilegale (de pildă, luarea unui bun)[10].
b) Să fie un atac material[11]
Atacul trebuie să se manifeste sub forma unei acțiuni umane, spre deosebire de atacul din partea unui animal care face să opereze dispozițiile privind starea de necesitate, cu precizarea că atunci când proprietarul animalului îl determină să atace o persoană, se poate vorbi de o legitimă apărare, caz în care atacatorul nu este animalul, ci proprietarul său[12]. Vom fi în prezența stării de necesitate și în cazul evenimentelor naturale (cutremur, avalanșă, alunecare de teren etc.).
În doctrină s-a afirmat că „atacul poate consta chiar și într-o tentativă (idonee) neincriminată (de exemplu, în cazul în care atacatorul (cu privire la care cel care se apără cunoaște că suferise mai multe condamnări definitive pentru fapte cu violență) încearcă să pătrundă într-o locuință, întrucât tentativa la violare de domiciliu nu este incriminată)”[13]. Însă, nu poate constitui atac material comiterea unei tentative absolut improprii (neidonee), o astfel de conduită fiind inaptă să producă un rezultat infracțional[14].
Atacul nu este material și deci, nu poate da naștere unei legitime apărări, atunci când se realizează prin cuvinte, pe cale orală (verbis), sau în scris (scripta): injuriile, amenințările, zvonurile sau defăimările[15]. În doctrină s-a formulat și o opinie mai nuanțată[16], afirmându-se că „este discutabilă concepția legii penale române, în condițiile în care ar exista o amenințare serioasă și foarte apropiată de momentul punerii ei în practică [de pildă, o persoană știe sigur că împotriva sa se îndreaptă un asasin plătit pentru a ucide; ce trebuie să facă? Să aștepte oare ca asasinul să atace sau poate chiar el să ia măsuri pentru a-l anihila pe acesta? (cu excepția, bineînțeles, a situației când are timpul optim pentru a anunța autoritățile competente, iar acestea intervin prompt); nu trebuie să uităm de acțiunile teroriste, contemporane cu noi și din ce în ce mai numeroase în alte țări]. Iată de ce suntem de părere că și unele atacuri nemateriale pot legitima o apărare, necesară ocrotirii unor valori de preț ale persoanei umane (cum este viața)”.
c) Să fie un atac direct
Această condiție vizează raportul în spațiu între atac și valoarea ocrotită[17].
Aceasta presupune ca manifestarea materială a agresorului să creeze un pericol care amenință direct valorile ce pot forma obiectul legitimei apărări (persoana și drepturile acesteia sau interesul general). Atacul este direct întotdeauna când între acțiunea agresorului și victimă există un contact fizic nemijlocit (de exemplu, atacatorul se îndreaptă cu un corp dur asupra unei persoane pentru a o lovi). Atacul este considerat direct și în ipoteza în care, sub aspect fizic, nu există un contact nemijlocit cu valoarea pusă în pericol, însă în felul în care acționează aceasta este direct amenințată (situația în care, X, voind să ucidă pe Y, ce se află într-o cabină suspendată la o anumită altitudine, încearcă să taie cablul care susține cabina[18]; ori cazul în care X introduce otravă în băutura victimei, pe care i-o va servi altă persoană; ori când agresorul a început să taie cablul care susține schela pe care lucrează un zidar[19]; sau situația în care X se află pe o scară care era sprijinită de un obiect, iar agresorul vrea să mute sau să destabilizeze acel obiect; ori când X, care nu știe să înoate, se află într-o barcă pe apă, iar Y încearcă să o distrugă; ori în cazul unei persoane care urcă pe o frânghie sau traversează un pod deasupra unei prăpăstii, acțiunea asupra frânghiei sau podului, deși nu este îndreptată direct asupra persoanei care se apără, îi pune în mod nemijlocit în pericol viața, constituind un atac direct; tot astfel, acțiunea agresorului de distrugere a medicamentului de care depinde viața victimei constituie un atac direct[20]).
În schimb, atacul nu poate fi considerat direct când între agresor și victimă se interpune un obstacol (un gard, un zid, o poartă închisă etc.), deoarece nu se creează un pericol nemijlocit pentru valoarea supusă agresiunii (în toate cazurile, aprecierea se va face în concret; de pildă, o ușă închisă poate constitui un obstacol în fața unui atac obișnuit, dar nu mai poate împiedica un atac cu bombă).
Atacul nu este direct dacă între agresor și persoana respectivă există o distanță mai mare în spațiu (de exemplu, atacul cu securea desfășurat de la 200 de m).
d) Să fie un atac imediat, în sensul că[21] pericolul pe care îl reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, a devenit pericol actual[22] (laesio inchoata; de exemplu, agresorul a început lovirea victimei în scopul de a-i suprima viața), sau să fie pe punctul de a se ivi, devenind pericol iminent (in continenti; de exemplu, agresorul scoate un cuțit și se îndreaptă spre victimă, pentru a o lovi). Deci, atacul este imediat atunci când este dezlănțuit sau este pe cale să se dezlănțuie.
Această condiție vizează raportul în timp între atac și obiectul vizat[23].
Un atac eventual, un atac viitor sau unul consumat nu dau dreptul la ripostă, pentru că, în cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur că va surveni, în cazul atacului viitor, acesta nu creează un pericol iminent, iar în ipoteza agresiunii consumate, valoarea socială nu mai este pusă în pericol[24]. Într-o altă formulare[25], se poate spune că nu constituie legitimă apărare riposta care se îndreaptă contra unui atac care se afla numai în pregătire[26] sau contra unui atac care s-a epuizat (în acest caz riposta ar constitui o răzbunare). Totodată, simpla presupunere că agresorul va dezlănțui un atac, nu dă dreptul la o apărare legitimă.
Atacul are caracter imediat din momentul declanșării și până în momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea este legitimă.
În doctrină s-a afirmat că „în cazul infracțiunilor continue (lipsirea de libertate), riposta este legitimă pe toată durata atacului, până la epuizarea acestuia.
Atacul este socotit actual și în cazul infracțiunii continuate sau al infracțiunii simple cu multiple acte ori al infracțiunii de obicei, astfel că riposta poate interveni oricând în cursul desfășurării activității infracționale.
Însă, situația este diferită în cazul infracțiunii progresive, când apărarea este legitimă numai dacă intervine până la terminarea acțiunii (deci până la consumarea acesteia), neavând relevanță prelungirea în timp până la apariția rezultatului mai grav (momentul epuizării).
În cazul infracțiunilor complexe, forma tip, apărarea este legitimă până la terminarea oricăreia dintre acțiunile componente (de exemplu, la infracțiunea de tâlhărie, victima poate riposta violent și în momentul în care agresorul îi sustrage un bun, după folosirea violenței)” [27].
În literatura de specialitate s-a afirmat că[28], (i) pentru infracțiunile care produc un prejudiciu ireparabil (distrugerea totală a unor bunuri), consumarea acesteia înseamnă și consumarea atacului și deci o ripostă după consumarea atacului nu se mai admite ca legitimă; (ii) pentru infracțiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micșorat printr-o atitudine pozitivă (distrugerea parțială a unor bunuri), consumarea nu înseamnă și încetarea atacului și permit o apărare legitimă chiar după consumarea infracțiunii.
În doctrină[29], s-a spus că „o situație specială în raport de cerința caracterului imediat al atacului o constituie admisibilitatea utilizării anticipate a unor dispozitive sau mijloace de protecție (câini agresivi, capcane, dispozitive electrice sau explozive etc.). Dacă o persoană, știindu-se amenințată, instalează preventiv astfel de mijloace, va beneficia de efectul justificativ al legitimei apărări în cazul rănirii sau uciderii agresorului? Răspunsul este afirmativ, în măsura în care aceste mijloace, deși instalate cu anticipație, își produc efectele în momentul declanșării atacului. (…) Mai mult, nu credem că recunoașterea efectului cauzei justificative în acest caz trebuie condiționată de un grad ridicat de probabilitate a atacului viitor, (…) fiind suficient să își procure aceste mijloace doar pentru siguranță, fără a se aștepta la un atac în viitorul apropiat. (…) Mai mult, s-a apreciat că astfel de mijloace nu sunt admisibile în măsura în care prezintă un pericol imediat pentru activitatea curentă a persoanelor care nu au legătură cu atacul. De pildă, instalarea unui gard electric nu poate fi considerată un mijloc de apărare, din cauza riscului pe care îl prezintă pentru copiii care se joacă în zonă”.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] Gh. Dărîngă, în T. Vasiliu (coord.), Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972, p. 331.
[2] A. Boroi, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 300.
[3] Există în doctrină și părerea, minoritară, conform căreia noțiunea de atac exclude posibilitatea omisiunii (T. Dima, Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 185 nota 2 de subsol).
[4] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 180.
[5] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 314.
[6] M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 180.
[7] I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 2011, p. 362; M.-C. Ivan, G. Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 85.
[8] Nicolae T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Alba Iulia, 1944, p. 567, unde se arată că „atacul nu trebuie să constituie obligatoriu o infracțiune, ci un fapt ilicit, indiferent de natura lui civilă, administrativă, penală”; N. Giurgiu, Infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1994, p. 347, unde se arată că „nu este necesar ca atacul să fie infracțiune, fiind suficient să se comită o acțiune sau inacțiune injustă, de natură a pune în pericol una din valorile sociale care formează obiectul ocrotirii legale în caz de legitimă apărare”; Comentarii și explicații, p. 520, unde se arată că „atacul este injust independent dacă realizează sau nu conținutul unei infracțiuni, fiind suficient ca acesta să contravină drepturilor subiective ale altuia”; I. Nedelcu în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 100, unde se arată că „atacul este injust indiferent că se prezintă sau nu sub forma unei infracțiuni; noțiunea atacului injust este mai largă decât a infracțiunii, ele nu se suprapun”; V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, op. cit., p. 316, unde se dă ca exemplu dărâmarea unei construcții de pe propriul teren, dar în condiții care pun în pericol casa și dependințele din curtea vecinului.; Șt. Daneș, Drept penal. Partea generală, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 243; M.A. Hotca (coord.), Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 61; M. Basarab, V. Pasca, G. Mateut, C. Butiuc, Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 277; V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 206; Gh. Dărîngă, op. cit., p. 333; M. Nicola, Cauzele justificative în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 117; M. Udroiu, op. cit., p. 183; V.A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, p. 79.
[9] G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, VOL. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 198.
[10] M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 80.
[11] Sub vechea reglementare, în doctrină (F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 479-480) s-a afirmat că „realitatea a dovedit că sunt posibile și atacuri sub forme nonviolente, susceptibile să creeze un pericol moral pentru persoana supusă agresiunii. În plus, condiția atacului material este mai greu de conciliat cu posibilitatea reținerii legitimei apărări în cazul intervenției pentru salvarea unor valori sociale nesusceptibile de materializare. Așa s-ar întâmpla în cazul împiedicării unei fapte de trădare, dat fiind că valoarea lezată prin atac – siguranța statului – nu are o existență fizică. (…) În realitate, cerința caracterului material al atacului este o reminiscență a perioadei în care legitima apărare era o cauză justificativă specială, incidentă doar în cazul câtorva infracțiuni, cu precădere în materia infracțiunilor contra vieții și integrității corporale. Din momentul în care se admite că legitima apărare poate interveni în cazul oricăror drepturi fundamentale ale persoanei, această condiție nu își mai găsește rațiunea de a exista. De aceea, susținem ideea renunțării de lege ferenda la condiția atacului material”. Din păcate, această propunere nu a fost reglementată în Noul Cod penal.
[12] A. Boroi, op. cit., p. 300.
[13] M. Udroiu, op. cit., p. 180. În același sens, I. Ristea, Regimul circumstanțelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 146 și F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 361.
[14] M. Udroiu, op. cit., p. 180. Această problemă de drept a făcut obiectul unei grile de la Concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, aceasta fiind contestată de către candidați. În soluționarea contestațiilor (disponibil aici https://www.csm1909.ro/ViewFile.ashx?guid=21d7b02d-ce0c-4115-a8d9-6b322a331546|InfoCSM pp. 5-6), Comisia a decis următoarele: „manifestarea unei persoane, prin adoptarea unei conduite inapte să producă un rezultat infracțional (cu intenția de producere a acestuia) ca urmare a modului absurd în care a fost concepută executarea, poate genera din start probleme în ceea ce privește calitatea sa drept atac (cu atât mai mult atac material sau direct, imediat ori injust, care să pună în pericol o persoană sau drepturile acesteia ori un interes general), așa cum legea solicită în caz de legitimă apărare. În unele exemple imaginate de către candidații contestatari lipsește într-adevăr caracterul infracțional al faptei, dar nu ca efect al reținerii legitimei apărări față de o tentativă neidonee (absolut improprie), ci ca efect al reținerii unei alte cauze cu efect extinctiv asupra infracțiunii (cauză de neimputabilitate); de altfel, raportat la unele exemple, se poate nega însăși ilustrarea unei veritabile tentative neidonee (dacă persoana agresorului dorea numai să glumească, înseamnă că nu avea în vedere să comită, efectiv, prin fapta comisă, o infracțiune, deci nu a pus în executare o intenție infracțională care, însă, din motivul planificării absurde, nu putea conduce la consumare). Altfel (pentru a ne raporta punctual la un exemplu formulat în încercarea de a susține corectitudinea variantei C), dacă cel atacat de către persoana care dorește „să-l omoare prin gâdilare în talpa piciorului”, fiind surprins de această acțiune și (prin urmare) „îl lovește cu piciorul peste mână, provocându-i suferințe fizice conform art. 193 alin. (1) NCP”, nu există o legitimă apărare față de tentativa neidonee. Dincolo de dificultatea obiectivă de calificare a acestei conduite drept atac care să mai și întrunească toate condițiile legitimei apărări, se sugerează chiar de către contestatar că lovirea prin surpriză a pretinsului agresor poate să fi fost un act reflex al unei persoane sensibile la acțiunea de gâdilare; or, un asemenea scenariu urmează a conduce la reținerea cauzei de neimputabilitate a constrângerii fizice (actele reflexe pot fi considerate manifestări interne irezistibile), acesta reprezentând motivul pentru care fapta de lovire nu se va reține drept infracțiune (nu se pune aici problema unei fapte comise din culpă, așa cum se indică încontestație; …). În ceea ce privește un alt exemplu formulat de către un contestatar, în care făptuitorul crede că este atacat, deși pretinsul agresor glumește, folosind un pistol pe care îl cunoaște a fi descărcat, acesta nu reprezintă o ipoteză de tentativă neidonee (pretinsul agresor nu încearcă în mod absurd să ucidă victima, acesta știe că nu poate ucide victima), ci o ipoteză de legitimă apărare putativă (o persoană crede că este atacată și se apără, apreciind în mod greșit că acționează în prezența unei legitime apărări care, obiectiv, nu există). Într-o asemenea situație, soluția corectă este tot reținerea unei cauze de neimputabilitate, de această dată eroarea asupra antijuridicității [art. 30 alin. (5) NCP], făptuitorul acționând în eroare cu privire la existența unei cauze justificative care este obiectiv absentă (eroare asupra caracterului ilicit al faptei comise) – prin urmare, nu se va reține legitima apărare drept cauză (justificativă) de excludere a infracțiunii”.
[15] I. Pascu, op. cit., p. 160; V. Pașca, op. cit., p. 205; Gh. Dărîngă, op. cit., p. 332; L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 192, unde s-a spus că „În comentariul cu privire la legitima apărare reglementată în Codul penal din 1937, Traian Pop considera ca posibilă legitima apărare și contra atacului la pudoare, acest atac putând fi asimilat, după părerea autorului, fie atacului contra sănătății sau contra integrității corporale, fie contra onoarei, sugestie care nu a fost primită de legiuitor nici în 1937, nici în prezent”.
[16] M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 88.
[17] I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 247.
[18] I. Pascu, op. cit., p. 160.
[19] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 315.
[20] N. Neagu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 118.
[21] I. Ristea, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 192.
[22] În doctrină (M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 355) s-a spus că „este indiferent dacă agresiunea implică o exercitare neîntreruptă ( un atacator aplică un șoc electric neîntrerupt) sau cunoaște pauze firești, naturale în raport de tipul agresiunii ori de modul cum înțelege atacatorul să o realizeze (același exemplu de mai sus, numai că de această dată atacatorul aplică șocurile electrice printr-o succesiune de activări și dezactivări repetate ale aparatului)”.
[23] I. Oancea, op. cit., p. 247
[24] M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 516-517.
[25] I. Ristea, op. cit., p. 192; În același sens, un alt autor, W. Brînză, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 69 menționează că „atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul eventual – deci cu o agresiune care ar putea produce cândva efecte în viitor – sau cu teama de un atac, determinată de existența unei dușmănii mai vechi, de o comportare anterioară constant agresivă”; Un alt autor (Gh. Dărîngă, op. cit., pp. 332, 341) afirmă că „presupunerea din partea unei persoane că ar putea avea loc un atac împotriva sa, lipsită de certitudinea producerii acestuia, nu legitimează reacția sa, fiindcă elementele legitimei apărări trebuie să existe în mod obiectiv, deci trebuie să aibă loc o manifestare concretă din partea agresorului. Numai aprecierile de ordin subiectiv ale unei persoane, care se teme că se va declanșa un atac, nu justifică aplicarea dispozițiilor legale privind legitima apărare”.
[26] Pentru o opinie nuanțată, cu referire la atacurile teroriste, a se vedea M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 90.
[27] Idem, pp. 91-92.
[28] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 356; F. Streteanu, op. cit., p. 482; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 182.
[29] F. Streteanu, op. cit., p. 483-484; F. Streteanu, D. Nițu op. cit., pp. 357-358; V.A. Ionescu, op. cit., p. 70, unde se arată că „răspunderea celui care folosește asemenea mijloace este angajată numai în cazul în care, fiind rănit un inocent, se va dovedi că nu s-au luat suficiente precauții, cu alte cuvinte că s-a acționat din imprudență, întrucât dacă un răufăcător se suprimă el însuși, nimic mai bun din toate punctele de vedere, aceasta fiind soluția practică ideală a problemei răului”. În același sens, M.A. Hotca, op. cit., p. 525. Primii autori citați (F. Streteanu, op. cit. p. 505; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 458) consideră că „nu se va putea reține excesul neimputabil în situația utilizării acestor mijloace de apărare automată care produc consecințe ce depășesc limita proporționalității, din cauză că la momentul instalării respectivelor mijloace nu exista niciun atac în curs de desfășurare și deci nu putea exista nici starea de temere sau tulburare. Ulterior, la momentul declanșării atacului, apărarea se produce automat, fără o nouă intervenție a persoanei care a instalat dispozitivul de protecție, ceea ce exclude existența stării de tulburare. Se va putea reține însă excesul scuzabil reglementat de art. 75 alin. (1) lit. b) NCP”.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.