Legea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate

Abstract

The law as a way to acquire property

The right to property and its importance can also be observed from the importance the legislator has given to it over time in the text of law. The Constitution of Romania, in Title 2 named “Fundamental Rights, Freedoms and Responsibilities”, in Article 44, paragraph 1, states that “private property is guaranteed and equally protected by law no matter its keeper…”[1]. The Article shows some historical landmarks of the evolution of the right to property and focuses on the post-revolution legislation on the matter, highlighting the impact the change of political regime with the 1990 Revolution had on the socio-political and legal approach of the right to property. The Article presents the ways provided by law in order to acquire the right to property, the approach of this theme by the 1864 Romanian Civil Code, the 2009 Romanian Civil Code, and it presents the influences of the French legislation on the regulations related to ways to acquire the right to property. An important aspect, in point of the selected theme, is identified in the legislation dedicated to privatization. Law no. 58/1991 on the privatization of companies and the sale of assets from their patrimony, Government Emergency Ordinance no. 98/1997 and Law no. 15/1990 are just a few examples in which this Article, as agreed by the entire doctrine in this matter, presents the law as a way to acquire property (ope legis) without subsequent administrative or accounting obligations. It presents the way by which the patrimony under the administration of state entities becomes by law the property of the company or of the autonomous public company established under the Law no. 15/1990, and it subsequently shows how with the integral sale of shares, the natural or legal persons become full owners of the patrimony containing assets, immovable or movable goods. In the content of the material, it is shown that the entire practice of the High Court of Cassation and Justice, as well as that of the Constitutional Court or of other lower courts, establishes that upon the privatization of the company, the integral property of assets, immovable or movable goods that made the patrimony of that company is also unquestionably transferred. The entire Article reveals such concrete situations where the law becomes a means to acquire the property starting from the general regulation of this aspect by the Romanian legislation and continuing with concrete examples that were settled in compliance with the law to that effect by the courts of law. 

Keywords: right to property, acquire property, patrimony, companies, regulation

Noțiuni introductive

„Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși. În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin act administrativ. Prin lege se pot reglementa și alte modalități de dobândire a dreptului de proprietate”[2].

Prin a dobândi înțelegem operațiunea juridică prin care o persoană fizică sau juridică devine proprietar asupra unui bun. Chiar dacă în termeni generali acest lucru rezistă reformei legislative din domeniul dreptului privat, putem trage această concluzie atât ca urmare a lecturării vechiului Cod civil, cât și ca urmare a lecturării actualului Cod civil. Trebuie să remarcăm că textul celor două coduri este diferit în privința modalității de dobândire a dreptului de proprietate. De altfel, definirea dreptului de proprietate a fost modificată față de art. 480 al vechiului Cod civil în actuala reglementare, definind dreptul de proprietate prin însuși conținutul său: posesie, dispoziție, folosință. Păstrând conținutul juridic al dreptului de proprietate al art. 480 vechiul Cod civil, se adaugă totuși alături de caracterele juridice ale dreptului de proprietate respectiv, caracterul exclusiv, absolut și perpetuu ca un caracter juridic inițial consacrat de doctrină și ulterior consacrat de textul Codului civil respectiv art. 555 alin. (1).

Constituția României, în Titlul II, sub denumirea – „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, la art. 44 alin.(1), denumit „Dreptul de proprietate privată”, stabilește că dreptul de proprietate este garantat. Alin. (2) al aceluiași articol precizează că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular…”[3].

Importanța dată „dreptului de proprietate” de către Constituția României, o regăsim atât în legislația subsecventă, cât și în doctrina juridică. „De-a lungul dezvoltării societății, s-a demonstrat în mod indubitabil că există o relație concretă între proprietar și bunul asupra căruia acesta reclamă proprietatea, dar și între proprietar și toate celelalte persoane în legătură cu bunul în cauză”[4].

Repere istorice privind evoluția dreptului de proprietate

Începând cu etapa comunei primitive, unde omul își exercită dreptul de proprietate prin deținerea bunurilor care îi asigurau supraviețuirea, continuând cu schimbul de bunuri pe care membrii comunității le dețineau în exces, cu scopul eficientizării activității ce ținea de supraviețuire și ulterior de dezvoltare, dreptul de proprietate și-a demonstrat până în zilele noastre rolul de motor în demonstrarea relațiilor economice și sociale. De-a lungul timpului, „membrii comunităților umane în curs de formare, s-au recunoscut reciproc drept proprietari de bunuri. Cu alte cuvinte, puterea exercitată de cineva asupra bunului său, asupra bogățiilor sale, a trebuit recunoscută de către ceilalți, proprietatea fiind prin excelență, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogățiilor”[5].

Analizând din perspectiva aceasta, putem descoperi celelalte valențe ale dreptului de proprietate, constatând că „proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar în momentul în care această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns să o ordoneze, să o reglementeze, și anume statul, ea a devenit un raport juridic, adică un drept de proprietate”[6].

Epoca romană reprezintă poate cea mai efervescentă perioadă din perspectiva consolidării statului. În acest context, proprietatea comună a ginții latine devine proprietate publică a statului. În aceasta etapă, doctrina constată existența a două forme de proprietate publică. Prima dintre aceste forme se referea la proprietatea statului asupra sclavilor (servi publicus), iar cea de-a doua formă de proprietate publică, se apreciază că este în acel moment istoric, proprietatea statului asupra pământului (ager publicus). Merită să remarcăm din perspectiva temei principale a prezentului articol și anume: legea ca mod de dobândire a proprietății, că încă din anul 111 î.H., în baza legii Theoria Agraria, suprafețe de pământ aflate în proprietatea statului, dar care erau folosite de latifundiari, deveneau proprietatea privată a celor ce dețineau în administrare, în acel moment dat, terenuri. „Astfel, Ager Italicus, a fost asimilat cu Ager Romanus, devenind Resmancipi și susceptibile de proprietate QUIRITARA[7].

Continuând analiza evoluției istorice a dreptului de proprietate, constatăm apariția și dezvoltarea diverselor variante ale acestuia printre care amintim „proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea pelegrină”[8].

Perioada Evului mediu impune o distincție între Dominium Directum și Dominium Utile, remarcabil fiind faptul că și în acest context istoric dreptul de folosință al vasalului se transformă și se consolidează treptat, devenind un drept care se putea perpetua succesoral și chiar putea să se transforme într-un drept de proprietate deplină.

În dreptul românesc, proprietatea a suferit, de-a lungul timpului, transformări specifice fiecărei etape, proprietatea privată fiind localizată din perspectiva apariției ei la momentul destrămării comunei primitive. În feudalism „daniile domnești, denumite delnițe în Muntenia și jurăbii în Moldova, constituiau modalitatea prin care domnul răsplătea persoanele aflate în raport de vasalitate cu el, pentru diverse servicii, sau pentru a stimula popularizarea unei așezări sătești”[9].

„Tot în perioada aceasta identificăm atât proprietatea feudal-domnească, cât și proprietatea boierească sau proprietatea mânăstireasca”[10]. Se pot identifica ca și proprietari, moșnenii sau răzeșii, boierii, mânăstirile, ca și proprietari mai mici în raport cu domnitorul, care, prin daniile domnești amintite mai sus, transfera dreptul de proprietate folosind Cartea Domnească sau Hrisovul Domnesc. Constantin Mavrocordat a dat dreptul țăranilor să folosească în baza unui contract parcelele de pământ și a dat posibilitatea boierilor să obțină proprietate asupra pădurilor. „Remarcăm din perspectiva dreptului de proprietate și a evoluției acestuia, anul 1780, în care se impune Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti, anul 1817 în care se aplică Codul lui Calimach și nu în ultimul rând, un an mai târziu, apariția Codului Caragea. Pentru prima dată în dreptul românesc se stabilește expres, că dreptul de proprietate fiind deplin, nu poate fi împărțit la două persoane”[11].

Regulamentele Organice 1832, care impun „drepturile sfinte ale proprietății”, precum și revizuirea regulamentelor agrare, provocate de Gheorghe Ghica și Barbu Știrbei și nu în ultimul rând, Legea pentru înfăptuirea reformei agrare de la 1864, adoptată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă o adevărată transformare a dreptului de proprietate în general și în mod special a dreptului de proprietate asupra terenului. Urmărind reperele istorice privind evoluția dreptului de proprietate, repere prezentate mai sus, constatăm că încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, dreptul de proprietate, a putut fi dobândit în baza legii (sau a actelor cu putere de lege ce funcționau în perioada respectivă). În același timp, remarcăm tendința constantă de consolidare a dreptului de proprietate, a celui ce inițial a dobândit dreptul de folosință și faptul că, sub influența legislației franceze, începând cu Codul civil de la 1864, legea este consacrată ca o modalitate de dobândire a proprietății. Revoluția din 1990, aducând o modificare profundă, juridică și conceptuală, cu privire la proprietate, a generat pe lângă Codul civil care a supraviețuit miraculos perioadei comuniste, o serie de legi și acte normative subsecvente prin care societățile „de stat” au fost transformate în societăți comerciale, ce au funcționat având un patrimoniu preluat de la societățile „de stat”, ce s-au aflat la izvorul transformării patrimoniului, asupra căruia și-au exercitat deplinul drept de proprietate. Ulterior acestui moment, privatizarea acestor societăți nou înființate prin vânzarea acțiunilor către persoanele fizice sau juridice de drept privat, au generat și transferul proprietății asupra întregului patrimoniu. Astfel, o serie de bunuri mobile și imobile, în baza legii au ieșit din patrimoniul statului și au intrat în patrimoniul privat al celor care prin cumpărare de acțiuni, au preluat întreaga societate ce inițial a deținut un patrimoniu compus din bunuri, asupra căruia statul era proprietar. Trebuie să precizăm că, în mod evident, obligația celui care a preluat acțiunile de achitare a acestora, a fost o condiție necesară.

Prezentul articol dorește să analizeze un moment istoric post-revoluționar, interesant din perspectivă juridică, dar care arată că dreptul de proprietate și abordarea acestuia atât de către autorități, cât și de către cetățenii unui stat, este conform contextului socio-politic al acelui moment dat.

Fiind un moment excepțional în istoria unui popor, Revoluția din 1990, a pus capăt unui regim politic care privea aproape exclusiv proprietatea dintr-o perspectivă etatistă, perioada post-revoluționară generând o multitudine de acte normative, care au transformat proprietateaacest termen poate fi acceptat de stat în proprietate privată. Din această perspectivă, merită analizată evoluția dreptului de proprietate post-revoluționar în România și să constatăm că legea reprezintă indubitabil, un mod de dobândire a dreptului de proprietate fără a fi necesar și obligatoriu îndeplinirea altor condiții administrative sau din perspectiva evidențelor contabile.

De altfel, preocuparea Guvernului și legislativului post-decembrist cu privire la privatizarea societăților comerciale și a valorificărilor activelor statului este demonstrată și de numeroasele acte normative emise în această perioadă cu privire la acest subiect. Dacă amintim în acest sens doar Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active din patrimoniul acestora, ulterior O.U.G. nr. 98/1997 putem constata voința fermă a legiuitorului în sensul privatizării societăților comerciale și a transferului proprietății de stat în proprietate privată a persoanelor fizice și a persoanelor juridice. Mai mult de atât, chiar actul normativ amintit stabilește la art. 1 lit. d) cadrul juridic de participare a persoanelor fizice și a persoanelor juridice, române sau străine la vânzarea-cumpărarea de acțiuni sau active ale societăților comerciale. Cadrul normativ respectiv fiind emis în scopul aplicării societăților comerciale pe acțiuni sau cu răspundere limitată, constituite conform Legii nr. 15/1990, precum și a acelor societăți comerciale înființate prin asocierea societăților comerciale cu acționar unic statul român, cu respectarea Legii nr. 31/1990. Astfel, vânzarea de acțiuni a societăților comerciale la care facem referire în conformitate cu actul normativ indiciat se stabilește că se poate realiza prin „oferte de vânzare de acțiuni către public; vânzări de acțiuni pe baza de licitație deschisă sau licitație restrânsă; vânzări de acțiuni prin negociere directă sau orice combinație de procedură de mai sus”.

Un capitol distinct al aceleași legi este dedicat vânzării de active ale societății comerciale, precizând că la cumpărarea de active ale societății comerciale pot participa persoane fizice sau juridice, române ori străine, art. 61 precizând că „procedura de vânzare a activelor societății comerciale va fi considerată definitivă la data încheierii, în condițiile legii, a contractului de vânzare-cumpărare”. De unde și concluzia că momentul de transfer a proprietății acestor active fiind momentul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și nu un moment ulterior determinat de alte proceduri administrative.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Constitution of Romania, published in Monitorul Oficial, Part 1 no. 767 of 31/10/2003

[2] Art. 557 alin. (1)-(3) C. civ.

[3] Constituția României actualizată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[4] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 213.

[5] http://www.juridice.ro/166361/aspecte-generale-privind-proprietatea-si-scurt-istoric-al-proprietatii.html – Adrian Dobre;

[6] http://www.juridice.ro/166361/aspecte-generale-privind-proprietatea-si-scurt-istoric-al-proprietatii.html – Adrian Dobre;

[7] Ion Cristinel Rujan, Alin-Gheorghe Gavrilescu, Aspecte privind Evoluția Istorică a Proprietății, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 3/2014.

[8] V.L., Drept privat roman, Ed. Argonaut, Cluj, 1996 și E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă Șansa, București 1995.

[9] Ion Cristinel Rujan, Alin-Gheorghe Gavrilescu, Aspecte privind Evoluția Istorică a Proprietății, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 3/2014.

[10] Ion Cristinel Rujan, Alin-Gheorghe Gavrilescu, Aspecte privind Evoluția Istorică a Proprietății, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 3/2014.

[11] C. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973.

Legea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate was last modified: ianuarie 17th, 2017 by Andreea Popescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii