Intenția eventuală, pe teritoriul culpei cu prevedere, în accidentele fatale de circulație

În jurisprudența recentă, datorită identității de factor intelectiv ce caracterizează atât forma de vinovăție a intenției eventuale, cât și pe cea a culpei cu prevedere, în materia accidentelor fatale de circulație, având în vedere, pe de-o parte conduita ex ante, respectiv, împrejurări/circumstanțe de timp și loc (viteză excesivă, vreme nefavorabilă, conducător aflat în stare psihofizică alterată, datorată consumului de băuturi alcoolice peste limita legală ori a substanțelor interzise, trafic intens, ora producerii evenimentului) iar pe de altă parte, conduita ex post (părăsirea locului accidentului), au apărut opinii, acceptate și de doctrină[1], potrivit cărora, în atare situație ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor, săvârșit cu intenție eventuală (indirectă) și nu ale infracțiunii de ucidere din culpă, cum s-a statornicit până acum în lucrările de specialitate.

Opiniile se bazează pe poziția subiectivă a autorului, care, ar înțelege desfășurarea întregii conduite, precum și a rezultatelor acesteia, urmarea nedorită fiind acceptată în mod conștient, iar atitudinea mentală, conștientă a autorului, ar trebui raportată la toate rezultate faptei și nu numai la cele urmărite. Astfel, se subliniază ideea că, autorul a acționat cu intenție eventuală (indirectă), adoptând o atitudine pasivă indiferentă, față de rezultat, iar când speranța în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar întemeia pe un eveniment, care ar putea să se producă, dar care, în realitate nu are loc, (noroc, hazard) nu ne mai aflăm pe teritoriul culpei cu prevedere, ci al intenției eventuale (indirecte), având în vedere acceptarea riscului în producerea rezultatului și împrejurările obiective ce stau la baza convingerii autorului că rezultatul nu se va produce (experiența, ora, lipsa traficului, abilitatea de a conduce).

O astfel de încadrare a avut la bază și conduita ex ante: viteză foarte mare (între 88 și 100 km/oră), faptul că în perioada premergătoare accidentului, autorul nu a respectat culoarea roșie a semaforului, circulând cu viteză pe contrasens, aflându-se și sub influența băuturilor alcoolice peste limita legală, ori de substanțe interzise. S-a considerat că, acționând în aceste circumstanțe, autorul a știut exact ce face, pericolul intrării în coliziune cu un alt autoturism fiind iminent și astfel, acceptând producerea rezultatului[2]. Din circumstanțele concrete de săvârșire a faptei, s-a apreciat că, autorul a avut în conștiința sa, reprezentarea rezultatului faptei ca pe o posibilitate și a apărut, ca o pură eventualitate și nu ca o certitudine, nefiind dorit. Însă, pentru că l-a privit ca o pură eventualitate, a acceptat eventuala producere a acestuia.

Prin prezentul articol, pornind de la premisa că delimitarea dintre intenția eventuală și culpa conștientă (cu prevedere) se realizează, exclusiv, sub aspectul factorului volitiv, făcând referire la doctrina și jurisprudența italiană, voi încerca să-mi argumentez opinia, potrivit căreia, fapta conducătorului unui autovehicul care provoacă un accident fatal de circulație, fără să-și orienteze conștiința și voința către producerea rezultatului, ar trebui să rămână pe teritoriul culpei, chiar și raportat la conduita ex ante, întrucât chiar dacă avem previzibilitatea producerii evenimentului, cunoașterea realității de către agent este imperfectă, aspect ce determină și alterarea procesului de prevedere al rezultatului, deși agentul, prin folosirea capacităților sale, ar fi putut evita producerea lui.

Distincția dintre intenția (dol) eventuală și culpa conștientă (cu prevedere)

Pentru a răspunde penal, un subiect trebuie să aibă, în raport de momentul săvârșirii faptei, capacitatea de a înțelege consecințele propriei conduite, care trebuie să fie conectată la realitatea ce-l înconjoară, precum și capacitatea de a-și controla propriile impulsuri, apreciindu-se, de altfel, că adulții dețin capacitatea de înțelegere și capacitatea de a-și manifesta voința, ca prezumție iuris tantum.

Răspunderea, în toate ramurile dreptului, se manifestă ca aplicare a principiului logic al rațiunii suficiente, nihil est sine ratione[3], fiind exclusă în situația comiterii unui fapt ilicit fără vinovăția prevăzută de lege, sine qua non.

Astfel cum rezultă din doctrina penală, vinovăția reprezintă factorul esențial pentru a determina dacă o faptă constituie sau nu infracțiune, autorul fiind chemat să răspundă atunci când o faptă, comisivă sau omisivă este săvârșită cu intenție, precum și atunci când fapta, săvârșită din culpă, este prevăzută expres de legea penală.

Vinovăția, elementul care privește latura subiectivă a infracțiunii, însumează condițiile psihologice ce determină agentul să comită fapta vătămătoare și este constituită din două componente: conștiință, (în raport cu fapta și urmările) și voință, urmând ca, pentru dovedirea formei de vinovăție și pentru determinarea gravității sancțiunii, să fie analizată această relație psihologică dintre faptă și autor.

Conștiința (proces intelectiv), reprezintă ansamblul de concepții, convingeri, înțelegeri, în care apare ideea de a săvârși o infracțiune, inclusiv, reprezentarea urmării săvârșirii acelei infracțiuni, în timp ce voința (proces volitiv) este o funcție psihică, caracterizată prin orientarea conștientă a agentului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru realizarea acțiunii și producerea rezultatului.

Elementul intelectiv (denumit și prevedere) se raportează doar la rezultatul faptei și este responsabil de modalitatea de cunoaștere, de către autor, a ipotezelor generate de conduita sa: reprezentarea unei percepții intelectuale a ceea ce s-ar putea întâmpla, înțelegerea factorilor precedenți și concomitenți cu conduita acestuia, posibilitatea de prevedere a consecințelor materiale determinate de conduita sa.

Elementul volitiv se analizează în raport cu acțiunea/inacțiunea prevăzută în norma de incriminare și urmarea tipică, fiind alcătuit din dorințe, impulsuri. Potrivit concepției lui Schopenhauer, voința este o constantă, identică cu sine, ce rămâne neschimbată, spre deosebire de intelect, care se subordonează voinței, devenindu-i instrument, iar spre deosebire de voință, intelectul este un fenomen secundar, marcat de procesul evoluției, crescând și scăzând spre bătrânețe și care variază în funcție de starea fiziologică a individului[4].

În dreptul penal românesc, vinovăția reprezintă ansamblul proceselor psihice intelective, volitive, afective, ce exprimă atitudinea psihică a autorului față de rezultatul faptei și urmările sale, atitudine orientată spre lezarea valorilor sociale protejate de lege, fie dorită, fie nedorită, ori imprudentă sau neglijentă.

Pentru o mai bună înțelegere a elementelor de conștiință și voință ce caracterizează intenția și culpa, am preluat de la prof. Bernhard Sträuli următoarea schemă:

Forma de vinovăție Conștiință Voință
Intenție directă Autorul este sigur de realizarea elementelor obiective Autorul dorește să realizeze elementele obiective
Intenție eventuală(indirectă) Autorul prevede potențiala realizare elementelor obiective Autorul acceptă realizarea elementelor obiective
Culpă Autorul nu prevede realizarea elemenetelor obiective⁄ Autorul prevede potențiala realizare elementelor obiective Autorul nu dorește realizarea elementelor obiective

Sursa: B. Sträuli, Cours Droit pénal général, Université de Genève, 2008-2009, op. cit., p. 11.

Din modul în care se combină procesele psihice, vinovăția îmbracă trei forme: intenția (directă și indirectă), culpa (cu prevedere și simplă) și praeterintenția.

În doctrina penală românească, atât intenția directă cât și cea eventuală (indirectă) se caracterizează prin cunoașterea, de către agent a previzibilității urmărilor vătămătoare, voința realizării faptei și dorința survenirii urmărilor vătămătoare, astfel cum au fost descrise în norma de incriminare.

Procesele intelective sunt comune ambelor forme, deosebirea realizându-se exclusiv prin raportare la factorul volitiv, în sensul că, în cazul intenției eventuale, acceptarea producerii urmării imediate are loc prin săvârșirea unei alte faptei care ar putea cauza această urmare imediată, agentul având convingerea rezultatului dorit, rezultatul nedorit fiindu-i indiferent, în timp ce în cazul culpei cu prevedere, riscul este neacceptat cu speranța ușuratică și eronată, agentul fiind convins de anumite împrejurări (precum experiența, calități personale) că rezultatul nu se va produce.

Existența intenției, atât directe cât și eventuale, trebuie să fie raportată la statutul subiectiv a agentului din momentul începerii acțiunii/inacțiunii, iar intenția trebuie raportată la previzibilitatea și voluntaritatea lezării valorii sociale, în general, agentul fiind capabil să accepte întreaga situație tipică (conduită și consecințe).

Intenția eventuală și culpa cu prevedere au în comun segmentul reprezentării, agentul prefigurând realizarea evenimentului ca posibil sau probabil.

Potrivit lui Schopenhauer, reprezentările noastre pot fi intuitive (care vizează întreaga lume vizibilă sau totalitatea experienței, precum și condițiile de posibilitate ale acesteia) și abstracte (proprietatea exclusivă a omului, a cărui capacitate de a avea reprezentări abstracte a fost numită dintotdeauna, rațiune)[5]. Tot acesta, arată că intelectul creează intuiții, pe baza informațiilor furnizate de simțuri, iar orice intuiție este pură cunoaștere intelectuală a cauzei, pe baza efectului. Intuiția, în al cărei domeniu rezidă orice experiență, include și cunoașterea cauzalității, care există, a priori, din punctul de vedere al experienței și este presupusă de aceasta drept condiție, fără o presupunere[6]. Entitățile susceptibile de reprezentare sunt: elementele precedente și concomitente conduitei, precum: timpul și locul, experiența agentului etc.

Culpa este fondată pe previzibilitate și evitabilitate, adică atunci când agentul a prevăzut producerea evenimentului ca și posibilă consecință a conduite sale, dar a exclus că evenimentul s-ar putea produce. Evitabilitatea trebuie analizată în funcție de particularitățile intelectuale ale agentului, experiență, pregătire profesională, condițiile în care acționează. În plus, în cazul dolului eventual, agentul acceptă riscul producerii evenimentului, în timp ce, în cazul culpei conștiente, agentul nu acceptă riscul, acționând imprudent, neglijent, fiind convins că evenimentul nu se va produce.

Tot în comparație cu formele de vinovăție existente în Codul nostru penal, în doctrina Republicii Moldova, întâlnim: intenție[7], imprudență[8] și infracțiunea săvârșită cu două forme de vinovăție[9], iar în materia accidentelor fatale de circulație, în care agentul nu și-a orientat conștiința și voința spre producerea urmării imediate, fapta este încadrată potrivit prevederilor art. 149 C. pen.[10].

Spre deosebire de aceste forme de vinovăție, aproximativ similare în doctrina italiană[11] și cea franceză[12], doctrina common law[13] identifică vinovăția (culpability sau blameworthiness) cu conceptul mens rea (the mental state behind the crime) care, potrivit American Model Penal Code for Criminal Sentencing, se divide în patru stări mentale: purposely (comiterea faptei în mod conștient), knowlingly (autorul cunoaște că rezultatul se produce din cauza conduite sale), negligently (autorul ar trebui să fie conștient de riscul substanțial și nejustificat al existenței elementului material sau că producerea evenimentului ar putea rezulta ca și consecință a conduite sale) și recklessly (autorul ignoră, în mod conștient, că elementul va exista sau va rezulta în urma conduite sale, asumându-și un risc substanțial și nejustificat).

Pe lângă cele patru stări mentale, mens rea mai cunoaște și patru forme de vinovăție: general intent (intenția de a comite actul criminal și de a produce rezultatul vătămător), specific⁄ulterior intent (intenția de a cauza rezultatul vătămător, în mod particular), transferred intent (când din intenția de a face rău cuiva, o a doua persoană ajunge să fie rănită. Cuprinde cele două situații: aberratio ictus și error in objecto), constructive intent (provoacă un rău mai mare decât cel intenționat).

În materia accidentelor de circulație (traffic fatalities), când mens rea îmbracă forma recklessness, se face distincție între risc și hazard. Riscul, în orice sens, este un proces subiectiv, în timp ce hazardul este o măsura a ignoranței noastre, a ceea ce se întâmplă independent de orice considerație subiectivă[14].

Dacă agentul are o conduită bazată pe hazard, nu mai este relevant faptul ca acesta să fi prevăzut posibilitatea de materializare a riscului. Pentru a fi protagonistul stării mentale recklessness, agentul trebuie să fi fost conștient de riscul că, prin conduita sa, poate cauza lezarea valorilor sociale, în proporție de 5 %. Pentru a fi considerat vinovat, agentul trebuie să fie conștient de riscul substanțial că prin conduita sa va rezulta decesul unei persoanei, în proporție de 5 %. Unele riscuri pot fi substanțiale, chiar dacă acestea poartă un grad scăzut de probabilitate, deoarece magnitudinea pericolului este mare. De exemplu, când o persoană are îndreptată o armă de foc împotriva unei alte persoane și apasă pe trăgaci, riscul de a cauza decesul acelei persoane este substanțial, chiar dacă șansa să se producă rezultatul este una din șase. Astfel, pentru a determina dacă un risc este substanțial, instanța trebuie să ia în considerare atât probabilitatea ca urmarea imediată să se producă cât și amploarea unui potențial rezultat, dar și de faptul că un risc poate fi substanțial chiar dacă șansele producerii urmării imediate sunt mai mici de 50%[15].

Pentru sublinierea elementelor de diferențiere pe care le prezintă intenția eventuală și cupa cu prevedere, am conceput următoarea schemă:

Intenție(dol) eventuală Culpă conștientă (cu prevedere)
 

– Viziune anticipată a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii;

 

– Previzibilitatea concretă a realizării evenimentului vătămător;

 

– Acceptarea riscului producerii evenimentului vătămător;

 

– Agentul apreciază că evenimentul este probabil să se producă, dorește să-l producă, acceptând riscul producerii acestuia, în vederea realizării scopului urmărit;

 

– Elementul psihologic de reprezentare și voința (normativă) trebuie să existe.

 

– Viziune potențială a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii;

 

– Previzibilitatea abstractă a realizării evenimentului vătămător;

 

– Neacceptarea riscului și convingerea că urmarea imediată nu se va produce;

 

– Agentul apreciază că evenimentul s-ar putea produce, dar nu dorește să-l producă, fiind sigur că evenimentul nu se va realiza;

 

– Elementul psihologic de reprezentare poate exista, nu trebuie să existe.

Distincția dintre intenția eventuală și culpa conștientă, în lumina doctrinei și jurisprudenței italiene

Discuția cu privire la distincția dintre cele două forme de vinovăție (dol eventual și culpa conștientă sau cu prevedere) a generat dezbateri îndelungate și în doctrina și jurisprudența italiană, unde s-a luat în considerare chiar și introducerea unei modalități de vinovăție intermediare între dol eventual și culpă conștientă, care să intercepteze proiecțiile creației conștiente ale riscului macroscopic de producere a evenimentului penalmente relevant, de către agent, acoperite în sistemul de drept common law prin recklessness, un element psihologic al mens rea, de gravitate intermediară, situat între intenție și neglijență. Această perspectivă, a introducerii formei intermediare de vinovăție, a fost studiată de doctrina italiană, încă de la sfârșitul secolului al XIX- lea și s-a apreciat că ar putea acoperi partea desconsiderată privind acceptarea riscului de producere a evenimentului vătămător.

De-a lungul anilor au apărut, în dreptul penal italian, două moduri de înțelegere a elementului psihologic ce caracterizează dolul (intenția) eventual, pentru deosebirea de culpa conștientă (cu prevedere), aspect ce a determinat ca jurisprudența Curții Supreme de Casație italiene, să contureze două opinii:

1. Opinia minoritară, potrivit căreia, intenție eventuală există când, agentul a avut în reprezentare producerea unui eveniment secundar, nedorit, ca posibilă consecință a conduitei sale principale, dar a declinat posibilitatea producerii evenimentului pentru a-și atinge scopul, acceptând, doar, posibilitatea producerii, eventuale, a evenimentului secundar (ca și preț pentru a-și atinge scopul urmărit).

2. Opinia majoritară, a considerat oportună aplicarea formulei Frank[16] de delimitare a celor două forme de vinovăție, combinată cu teoriile intelective și teoria acceptării riscului de producere al evenimentului. Potrivit opiniei majoritare, avem intenție eventuală atunci când agentul prefigurează un eveniment, care nu este dorit, în mod direct, dar posibil ca o ipoteză abstractă, acceptând să acționeze, fără rezerve atât riscul producerii evenimentului principal, cât și pe cel secundar.

Se poate observa că în cazul intenției eventuale, autorul deține controlul cauzalității, realizează obiectivul dorit, în timp ce în cazul culpei, pierde controlul, dar evenimentul, deși nu este dorit, apare la fel[17].

Penalistul german, Reinhard Frank a subliniat că distincția dintre dol eventual și culpă conștientă constă în intențiile interioare specifice dolului eventual (il consenso⁄adesione⁄approvazione interiore) pe care agentul o atribuie perspectivei de realizare a evenimentului, iar coeficienții de caracter subiectiv sunt considerați expresia legăturii dintre reprezentarea evenimentului și motivația de a avea o anumită conduită.

În legătură cu același subiect, au fost elaborate numeroase teorii, printre care și Teoria di Canestrari, care este de părere că distincția dintre aceste două forme de vinovăție se realizează în funcție de existența și tipul de risc pe care agentul trebuie sa și-l asume.

Astfel, riscul tipic dolului eventual este un risc consimțit, agentul având reprezentarea concretă a realizării evenimentului ca și consecință probabilă a propriei conduite, acceptând posibilitatea producerii evenimentului, spre deosebire de culpa conștientă, când atitudinea agentului este caracterizată prin imprudență, manifestând voință numai pentru conduită, nu și pentru consecințele conduitei.

În sentința penală nr. 13083/25.03.2009 a Curții Supreme de Casație italiene[18] sunt trasate, subtil, câteva diferențe între dolul eventual (dolo eventuale) și culpa conștientă (colpa conscente), reținându-se, printre altele și faptul că starea determinată de consumul de băuturi alcoolice, indiferent că este levis ori observabilă, reprezintă un obstacol în posibilitatea de prevedere a unei persoane sau în considerarea unei conduite conștiente de acceptare a riscului producerii evenimentului. În aceeași sentință, se subliniază că pentru a avea un element subiectiv caracterizat prin dol eventual, trebuie să demonstrăm că, prin acțiunea sa, agentul a avut reprezentarea evenimentului ca o consecință probabilă, într-o manieră apreciabilă.

Astfel, dolul eventual este reprezentarea (concretă) a posibilității de producere a evenimentului și acceptarea riscului de producere a evenimentului (manifestare de voință), în timp ce, culpa conștientă, reprezentarea (abstractă) a posibilității de producere a evenimentului, dar însoțită de convingerea, că în concret, evenimentul nu se va realiza (lipsa manifestării de voință).

Diferența dintre cele două forme de vinovăție rezidă din atitudinea psihologică, diferită, a agentului, care în cazul dolului eventual, acceptă riscul de producere al evenimentului secundar, în timp ce în cazul culpei conștiente, respinge riscul de producere al evenimentului, având încredere în capacitatea sa de control[19]. În situația culpei conștiente, producerea evenimentului rămâne o ipoteză abstractă, care nu este concepută, în concret, nefiind, prin urmare, dorit[20]. Formula ce caracterizează culpa conștientă (încrederea că evenimentul nu se va produce) este fragilă, iar Curtea de Casație italiană a explicat că trebuie să fie vorba despre o încredere solidă, rațională, serioasă și nu de o simplă dorință sau speranță.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] I. Pascu în Noul cod penal comentat, Partea Generală, lucrare realizată în colaborare cu T. Dima ș.a., ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 128: „dacă conducătorul unui autovehicul ar circula pe un drum public aglomerat, cu viteză excesivă și ar ucide o persoană, bazându-se pe noroc sau întâmplare fericită pentru a evita accidentul, el va răspunde pentru omor cu intenție indirectă”.

[2] Comunicat de presă din data de 31.03.2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași cu privire la încadrarea juridică a faptei săvârșite de Pasnicu Claudiu Marian, inculpatul condamnat, în final, în dosarul nr. 2576/99/ 2017, disponibilă la: http://www.mpris.ro/presa/2017/c_31_03_2017.htm.

[3] Teoria lui Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, filosof, matematician, jurist, care preia și întregește logica aristotelică în perioada sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, deosebind adevărurile raționale de cele faptice.

[4] R. Théodule, Filosofia lui Schopenhauer, traducere de Cornel Sterian, Ed. Tehnică, București, 1993, pp. 55-57.

[5] A. Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, Traducere realizată de R.G. Pârvu, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 35.

[6] Idem, p. 42.

[7] Art. 17 C. pen. al Republicii Moldova: „Se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conștient, survenirea acestor urmări”.

[8] Art. 18 C. pen. al Republicii Moldova: „Se consideră că infracțiunea a fost săvârșită din imprudență dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate ori nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă”.

[9] Art. 18 C. pen. al Republicii Moldova: „Dacă, drept rezultat al săvârșirii cu intenție a infracțiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale și care nu erau cuprinse de intenția făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deși trebuia și putea să le prevadă. În consecință, infracțiunea se consideră intenționată”.

[10] Articolul 149 C.  pen. din Republica Moldova: „Lipsirea de viață din imprudență.

(1) Lipsirea de viață din imprudență se pedepsește cu închisoare de pînă la 3 ani.

(2) Lipsirea de viață din imprudență a două sau mai multor persoane se pedepsește cu închisoare de la 2 la 6 ani”.

[11] Forme de vinovăție care apar în doctrina italiană:

– Dolo intenzionale o diretto (atunci când voința este direcționată direct pentru realizarea evenimentului și producerea rezultatului);

– Dolo eventuale o indiretto (atunci când voința nu este orientată direct către producerea evenimentului, dar agentul acceptă producerea lui ca și consecință a conduite sale);

– Colpa (atunci când evenimentul, chiar dacă este prevăzut nu este dorit de agent și apare ca o neglijență, impreudență, lipsă de experiență, nerespectare a dispozițiilor legale);

– La praeterintenzione (atunci când din acțiune sau inacțiune rezultă un evenime periculos mai grav decât cel dorit).

[12] Forme de vinovăție care apar în doctrina franceză:

– Dol (intention) (autorul urmărește producerea evenimentului, acceptă realizarea tuturor elementelor obiective și este sigur de realizarea lor), care cunoaște următoarele modalități: dol spécial (atunci când pe lângă intenție, autorul a fost animat de un motiv, a urmărit un anumit scop specific), dol aggravé (premeditarea actului), dol praeter intentionnel (rezultatul real depășește rezultatul dorit);

– Dol éventuel (când autorul a urmărit și actul vătămător mai puțin cunoscut și a acceptat riscul producerii lui, însă nu l-a dorit);

La faute involontaire (neglijența, încălcarea unei obligații de prudență sau securitate prevăzute de legi ori regulamente );

– Le degré zéro de la culpabilité (cauze justificative, cauze de neimputabilitate).

[13] State care aparțin sistemului de drept common law: Antigua și Barbuda, Australia, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Dominica, Insulele Fihi, Grenada, Jamaica, Kiribati, Insulele Marshall, Nauru, Noua Zeelandă, Palau, Saint Kitts and Nevis, Saint Vicent and the Grenadines, Tonga, Trinidad și Tobago, Tuvalu, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. Sursa: http://www.juriglobe.ca/eng/syst-onu/index-alpha.php.

[14] S. Cunningham, Recklessness: being reckless and acting recklessly, Hart Publishing, 2010, op. cit., p. 27.

[15] K.W. Simons, Should the Model Penal Code’ mens rea provisions be amended?, Ohio State Criminal Law Journal, Vol. 1, No. 1, 2003, op. cit., p. 190.

[16] Reinhard Frank, penalist german, care între anii 1890-1930 a propus două formule în scopul delimitării dolului eventual de culpa conștientă. Teoria acestuia mai este cunoscută și ca: teoria dell’approvazione interiore sau adesione interiore (intenție interioară). Cu privire la prima formulă, se consideră că este suficient pentru incidența dolului eventual, ca agentul să fi acționat, indiferent de faptul că ar fi prevăzut, în mod concret, consecința ce rezultă din conduita sa, în timp ce, pentru a fi incidentă culpa conștientă, agentul ar trebui să se abțină de la acțiune, dacă ar cunoaște, cu certitudine, rezultatul conduitei sale.

În ceea ce privește a doua formulă, se abandonează structura judecății ipotetice existente în prima formulă și identifică dolul eventual în conduita agentului care proiectează mental, are în reprezentare posibilitatea de realizare a evenimentului, următorul tip de raționament: s-ar putea întâmpla sau nu s-ar putea întâmpla, în orice caz, eu voi acționa.

[17] S. Canestrari, ș.a, Manuale di diritto penale. Parte generale, Ed. Il Mulino, 2016.

[18] (….) „e che lo stato di ebbrezza alcolica, che sia lieve o che sia notevole, è in ogni caso di ostacolo alla possibilità di intravedere una condotta cosciente di una persona che accetta il rischio di verificazione dell’evento (…)”.

[19] Corte Suprema di Cassazione Sez. IV, 10.10.1996, n. 11024.

[20] Corte Suprema di Cassazione., Sez. I, 8.11.1995, n. 832; Corte Suprema di Cassazione Sez. I, 24.2.1994, n. 4583; Corte Suprema di Cassazione, Sez. I, 3.6.1993, n. 7382; Corte Suprema di Cassazione, Sez. I, 28.1.1991, n. 5527; Corte Suprema di Cassazione, Sez. I, 12.1.1989, n. 4912.

Intenția eventuală, pe teritoriul culpei cu prevedere, în accidentele fatale de circulație was last modified: mai 20th, 2019 by Alina Teacă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii