Instituția legitimei apărări în Evul Mediu
Ana Cucerescu - octombrie 1, 2020Datorită destrămării Imperiului Roman sub presiunea triburilor barbare, o mulțime de formațiuni statale tinere s-au format pe teritoriul care, cândva, aparținea civilizației romane. Legislațiile acestora în mod neunivoc reglementau legitima apărare – unele permiteau fapta de omor în situația apărării vieții, demnității și averii; altele, dimpotrivă, stabileau pedepse pentru cei care-și apărau chiar și propria viață.
Astfel, legile frisonilor (grup etnic germanic care a locuit pe coasta Mării Nordului, Țările de Jos și Germania) și ripuarilor (francii de pe ambele maluri ale râurilor Rhein și Main) exonerau de răspundere persoana care omora pe cei care atentau la cinstea și onoarea femeii, pe hoți, răufăcători care răpeau persoane prin spargere sau săpând pe sub ziduri, persoanele care încercau incendierea caselor și pe blasfemitori. După legile franceze și anglo-saxone scutirea de pedeapsă în cazul omorului sau vătămării corporale a atacatorului era la discreția regelui.
În legile scrise ale regelui longobarzilor Liutprandus (690-744 e.n.)[1], dezvoltate în baza dreptului roman și a Edictului Rothari (Edictum Rothari) format din 388 de articole[2], în anul 723 răzbunarea sângelui (legea talionului) a fost înlocuită cu plata unei amenzi mari (vira) – dacă persoana nu o putea plăti, el era vândut în robie. Jumătate din suma amenzii era plătită familiei persoanei omorâte, cealaltă jumătate nimerea în vistieria regală. Legea longobarzilor din acea perioadă stipula următoarele: „dacă un om liber, apărându-se, omoară un alt om liber, și va fi stabilit (se va demonstra) acest fapt, atunci va fi amendat, conform edictului anterior – Edictului Rothari”[3].
În legile regelui Ludovic I „cel Pios” (în franceză: Louis le Pieux, 778-840), fiul mai mic al lui Carol cel Mare, rege al Aquitaniei în perioada 781-814 și rege al francilor în perioada 814-840[4], legitima apărare era reglementată în mod similar: „Dacă pe domeniul unui nobil a fost comis un omor, atunci stăpânul domeniului trebuie să impună plata unei amenzi (compoziție, de la latinescul compositio, ceea ce înseamnă „plată”) și împăcarea părților prin jurământ. Dacă însă vreuna dintre părți nu va fi de acord, fie cel care a comis omorul, fie cel care trebuie să primească amenda, nobilul îl va trimite regelui, ca Noi să decidem soarta acestuia, trimițându-l în exil până când nu va fi răscumpărată vinovăția acestuia, astfel ca să nu îndrăznească să fie neascultător față de nobil și ca din această neascultare să nu crească un rău mai mare”[5].
În urma analizei superficiale, strict juridice, a legilor și reglementărilor regilor francilor, burgunzilor, triburilor celtice și germanice din acea perioadă, care negau legitima apărare și sancționau omorul atacatorului în cadrul legitimei apărări, am putea concluziona greșit asupra faptului că acestea nu asigurau o protecție suficientă vieții persoanei, nu asigurau suficiente garanții în acest sens. Dacă analizăm acel cadru normativ prin prisma condițiilor istorice și de dezvoltare socială, luând în considerare faptul că popoarele barbare care au învins Roma și aveau o experiență minimă în formarea statului și asigurarea unei stabilități și echități sociale, încercau să reducă propriul „barbarism”, în care instinctele animalice și răzbunarea lăsau sechele adânci asupra membrilor colectivităților existente – atunci ajungem la concluzia exact contrară.
În cadrul triburilor barbare, care dominau spațiul european în perioada Evului Mediu timpuriu, se consideră că sentimentul de răzbunare era principala sursă de dreptate, și se manifesta cu o forță deosebită. Folclorul din acea perioadă abundă cu ode, cântece și istorii despre „răzbunarea sfântă”. Acest sentiment a dat naștere la războaie nesfârșite între familii, clanuri, comunități și state. Aceste războaie amenințau nu doar siguranța personală dar și supraviețuirea populației unor state. De aceea a fost necesar să se limiteze acest sentiment, să se obișnuiască o persoană să depună eforturi asupra sa, să trezească în el un sentiment al datoriei, învățându-l să se supună autorităților, să se supună legilor.
Un loc aparte în cadrul incursiunii noastre istorice îl rezervăm pentru Legea Salică (Pactus Legis Salicae), care în esența sa a fost un cod de norme în continuă schimbare sau o compilație de legi folosite de franci, și a cărui definitivare generală și consacrare normativă s-a realizat de către regele Clovis I, în secolul VI. Legea Salică a influențat în mod semnificativ reglementările juridice nu doar în regatul francilor dar și în cadrul formațiunilor statale germanice și statelor limitrofe, instituind un mecanism complex prin care se încerca descurajarea persoanelor de a recurge la răzbunare. Scrisă în latină populară cu incluziuni de franceză veche, folosește ca izvoare, în egală măsură, dreptul cutumiar al triburilor franceze și germanice barbare dar și dreptul roman târziu, și datorită perfecționării continui și introducerii ulterioare a elementelor de practică și precedent judiciar, cu un randament înalt de aplicabilitate relațiilor sociale din acea perioadă.
Anume datorită caracteristicilor enumerate mai sus, Legea Salică se ridică mult deasupra categoriilor de „legiuiri barbare”, sau după cum le numește prof. C. Rusnac – „adevăruri barbare”, – însă nu putem fi de acord cu opinia că „adânca înrădăcinare a vendetei în viaţa de zi cu zi a triburilor i-a determinat pe autorii „adevărului salic” să permită în unele din cazuri aplicarea vendetei ca modalitate de pedeapsă”[6]. Dimpotrivă, Legea Salică nu reglementează dreptul la legitimă apărare și toate normele consacrate în acest monument juridic încearcă să prevină răzbunarea, prin aplicarea unor sancțiuni aplicate de autorități. Astfel, Titlul LVIII, stabilește sancțiuni pecuniare („vergheld”) pentru omorârea unui om, pentru castrare, pentru vătămarea corporală gravă sau pierderea unui simț sau organ, cu scopul prevenirii dușmăniei între familii și clanuri.
Amenda (lat. compositio) pe care urma să o plătească infractorul în cazul comiterii crimei sau delictului, consta din următoarele elemente: sancțiunea propriu-zisă (lat. faidus), plata pentru încălcarea ordinii publice (lat. fretus, fritus), repararea pagubei (lat. capitale) și așa-numita delatură (lat. delatura, dilatura), care nu se plătea întotdeauna deoarece pentru anumite infracțiuni și delicte reprezenta echivalentul majorărilor de întârziere (penalităților pentru întârzierea prestațiilor), iar în alte cazuri se plătea informatorului – persoanei care anunța autoritățile despre comiterea infracțiunii[7].
Faidus era partea plătită victimei infracțiunii pentru a o determina să renunțe la răzbunare (lat. faida). Amenda nu întotdeauna avea un caracter material, și deci nu putea fi plătită în bani. Deseori ea era înlocuită cu pedepse corporale aplicate în public, mai ales în cazul infracțiunilor și delictelor care nu aduceau atingere intereselor private și pentru care amenda urma să fie plătită nobilului, ca reprezentant al regelui. În cazurile de vătămare a persoanelor private, faidus-ul aparținea victimei și servea ca mijloc de compensare a prejudiciului cauzat victimei, în ciuda faptului că dimensiunea faidusului în sine depășea semnificativ valoarea prejudiciului. Conform normelor Legii Salice, faidus-ul se ridică la cel puțin dublul valorii obiectului deteriorat, deoarece nu este o compensare în sine, ci conține un element de pedeapsă. De exemplu, pedeapsa pentru uciderea sau furtul unui sclav este de 30 de solizi (unitate monetară), care este de peste două ori prețul de 12 solizi, plătit în mod obișnuit în Galia pentru un sclav, în vremurile respective[8].
Încă Fioretti scria[9] că în acele timpuri sancțiunea normelor nu era echivalentul protecției din partea statului și pedeapsă asupra celui vinovat, ci o încercare reală care urmărea un scop oarecum diferit: de a contracara manifestarea vrăjmășiei dintre indivizi, familii și clanuri, care vor încerca de sine stătător să-și facă dreptate prin răzbunare. Prin urmare, dacă statul constata că pedepsirea celui care a recurs la legitima apărare ar putea împiedica viitoarele dușmănii și războaie private, atunci nu ezita să recurgă la aceste măsuri. Față de această stare de lucruri Montesquieu în celebra sa lucrare „Despre spiritul legilor” a afirmat că legiuitorul barbar s-a concentrat mai mult asupra modului de a proteja vinovații de răzbunarea celor jigniți, decât de a-l pedepsi pe acesta (pe infractor) așa după cum și merită[10].
Revenind la cele spuse la începutul subcapitolului despre religia și morala creștină, care acționa în aceiași direcție cu reglementările, în privința legitimei apărări, totuși sesizăm anumite diferențe. Propovăduind valori general-umane, precum modestia (necârtirea), jertfirea de sine, binele aproapelui ș.a. și ordonând până și „iubirea dușmanului”, biserica creștină privea legitima apărare ca un rău necesar. Cel care omora pe atacator în legitimă apărare, încălca porunca divină și era privit ca un păcătos care trebuia să se pocăiască. Interzicând apărarea proprietății cu prețul vieții (atacatorului), biserica recomanda fuga în cazul pericolului iminent, cu toate acestea, normele canonice permiteau totuși apărarea unui terț, iar fundament și justificare al acestei rațiuni era fapta lui Moise, descrisă în Exod, care a omorât un egiptean pentru a-și apăra un apropiat[11].
Decretul lui Gratian, după numele lui Franciscus Gratianus – clericul care a compilat mai multe reglementări juridice cu caracter religios accentuat, din secolul XII, în Concordia discordantum Canonum sau Decretum Gratiani[12] – unul dintre fundamentele dreptului canonic, conține și reglementări privind legitima apărare a preoților. Însăși Gratian urmărea scopul armonizării reglementărilor canonice care conțineau reglementări juridice contrare și se excludeau reciproc, prin interpretări și analize, fapt prin care a inspirat o categorie întreagă de legiuitori și juriști, de a dezvolta regulile și metodele de interpretare. Decretul Gratian spune: „dacă un preot, când este atacat de unii răi, primește bătăi severe și, respingându-le, lovește cu un toiag în cap, că toate legile și drepturile au voie să respingă forța cu forță, atunci aceste lovituri trebuie să fie provocate pentru o apărare incontestabilă și nu în scop de răzbunare, ci sub formă de protecție împotriva infracțiunii; dar același preot nu va fi complet scutit de pedeapsă pentru omucidere, în funcție de calitatea armei cu care a lovit și care, prin greutatea sa, dă o lovitură foarte puternică și ținând cont și de partea corpului către care a fost îndreptată lovitura”[13]. După cum observăm Decretul Gatian, stabilește ceva asemănător limitelor legitimei apărări – limita mijloacelor și limita în intensitate, pe care le v-om analiza la compartimentul respectiv al tezei.
Probabil aceste aspecte l-au determinat pe Girardi să afirme că în acel Ev Mediu al violenței și imoralității, biserica creștină era terenul propice pentru afirmarea idealurilor libertății și dreptului, de aceea nu putea să nu recunoască dreptul la legitimă apărare. Ce-i drept, datorită specificului religios al instituțiilor sale, predicând iertarea și mila divină în rândul oamenilor nepoliticoși și cruzi, ea nu putea ridica dreptul la legitimă apărare la scara unui principiu general, cu o aplicabilitate extinsă[14].
Începând cu sec. al XVI-lea, instituția legitimei apărări cunoaște o dezvoltare, reglementare și concretizare nesperată tocmai în legislația Germaniei, aflată sub domnia lui Carol al V-lea, odată cu adoptarea primului cod penal german (Strafgesetzbuch) cu denumirea Constitutio Criminalis Carolina[15]. În literatura juridică și izvoarele istorice respectivul document este denumit simplu: Codul Carolina. Acesta a fost elaborat și convenit la Dieta de Augsburg în 1530, dar ratificat în 1532, la Dieta de la Regensburg, când și devine obligatoriu. Momentul dezvoltării instituției, în spațiul german al sec. al XVI-lea, nu este deloc întâmplător, dacă analizăm și condițiile economice, sociale și politice din acel areal geografic, și anume formarea statelor germane, războaiele dintre acestea, starea de anarhie și haosul social ce domnea.
Juristul rus A. Koni, care ulterior avea să devină un judecător celebru al Imperiului Rus, a numit-o acea perioadă ca una „deosebit de prolifică pentru instituția legitimei apărări, în care s-a simțit nevoia reglementării răzbunării sângelui și stabilirii limitelor legitimei apărări”[16]. Art. 139 din Codul Carolina stabilea exonerarea de pedeapsă pentru persoana aflată în legitimă apărare: „Cel care a omorât pe oricine pentru salvarea vieții, apărarea corpului și a patrimoniului său sau a altei persoane, nu răspunde în fața nimănui”[17]. Bineînțeles nu putem idealiza acest Cod, el rămâne un tribut al timpului său, inclusiv cu stabilirea pedepsei de ardere pe rug pentru vrăjitorie.
Codul Carolina al lui Carol al V-lea stabilea condiții de timp destul de concrete, pentru situația de legitimă apărare. În afară de permisiunea de a se apăra în momentul nemijlocit al desfășurării atacului, se permitea legitima apărare și în situație de pericol real și iminent: „dacă cineva va fi atacat, sau dacă asupra cuiva se vor arunca cu arme fatale, dacă acestuia i s-au adus lovituri, sau a fost supus violenței și acesta nu le poate evita prin fugă, atunci el pentru apărarea vieții, corpului, cinstei și onoarei, va putea să se apere fără a fi pedepsit cu ajutorul legitimei apărări. Și dacă în aceste circumstanțe va curma viața atacatorului el este nevinovat, și nu este necesar să aștepte cu a sa legitimă apărare până când i se aduce lovitura, necătând la legile scrise sau la obiceiurile care o contrazic”[18].
În loc de rezumat, după cum se observă din analiză, în perioada medievală, mai ales în Evul Mediu timpuriu, întregul drept ca sistem de norme suferă un oarecare regres. Pe prim-plan iese samavolnicia și anarhia deținătorilor puterii – feudalilor/nobililor, care în mod grosolan își protejau interesele, dreptul de proprietate asupra pământului și a mijloacelor de producție, precum și privilegiile dobândite prin intermediul normelor de drept, bineînțeles în detrimentul claselor și păturilor sociale guvernate. Anume în cadrul acestui proces de „ajustare” a dreptului roman (antic), dreptul feudal a operat o conciliere cu morala creştină sub influenţa căreia legitima apărare suferă o transformare din categoria de „drept” în categoria „obligație” împovărată de rigori și cerințe religioase stabilite de dreptul canonic. De altă parte, sub presiunea condițiilor sociale în schimbare și dezvoltării gândirii juridice, au fost pregătite premisele pentru trecerea legitimei apărări în categoria de „necesitate”.
Referințe bibliografice:
1. Liutprandus (Regele longobarzilor), online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Liutprand,_King_of_the_Lombards (vizitat la 22.09.2020).
2. Edictum Rothari, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Edictum_Rothari (vizitat la 22.09.2020).
3. Рейнгардт Н.В. Необходимая оборона. Казань: 1898. p. 72, pe adresa electronică: http://www.allpravo.ru/library/doc101p0/instrum2064/item2071.html (vizitat la 10.08.2020).
4. Ludovic I „cel Pios”, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Louis_the_Pious (vizitat la 22.09.2020).
5. Rusnac, Constantin, Apariția și dezvoltarea instituției legitimei apărări în materie de drept penal al statelor sclavagiste și feudale, în „Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova”, seria Științe socio-umane, ediția XI, nr. 1, pp. 142-147, ISSN: 1857-0976.
6. Fischer Drew, Katherine, The Laws of the Salian Franks, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1991, 272 p., ISBN: 9780812213225.
7. Fioretti, Giulio, Su La Legittima Difesa, Nabu Press, 2012, 160 p., ISBN-10: 1276545703; ISBN-13: 978-1276545709.
8. Montesquieu, Charles Louis de Secondat (baron de), Esprit des lois, Paris, Librairie Ch. Delagrave, 1892, pe adresa electronică: https://www.gutenberg.org/files/27573/27573-h/27573-h.htm (vizitat la 25.09.2020).
9. Vechiul Testament, „Exodul”, capitolul 2, pct. 2.11.-2.12, online pe adresa: https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/exod/22/ (vizitat la 25.09.2020).
10. Decretum Gratiani, Pe adresa electronică: https://en.wikipedia.org/wiki/Decretum_Gratiani (vizitat la 29.09.2020).
11. Girardi, Francesco, Della difesa legittima, Napoli, Stab. tipo-stereotipo A. Morano, 1884. 80 p., p. 31.
12. Constitutio Criminalis Carolina, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Constitutio_Criminalis_Carolina (vizitat la 07.07.2020).
13. Кони, Анатолий Федорович. О праве необходимой обороны. Москва: Университетская типография, 1866.103 p. Переиздание. Москва: 2012. ISBN: 978-5-4458-0389-8.
14. Radbruch, Gustav von (Herausgeber), Die Peinliche Gerichtsordnung Kaiser Karls V. von 1532 (Carolina), Ed. Reclam Philipp, 2000, 160 p., ISBN-10: 3150029902; ISBN-13: 978-3150029909.
[1] Liutprandus (Regele longobarzilor), online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Liutprand,_King_of_the_Lombards (vizitat la 22.09.2020).
[2] Edictum Rothari, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Edictum_Rothari (vizitat la 22.09.2020).
[3] Edictum Rothari, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Edictum_Rothari (vizitat la 22.09.2020).
[4] Ludovic I „cel Pios”, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Louis_the_Pious (vizitat la 22.09.2020).
[5] Рейнгардт Н.В. Необходимая оборона. Казань: 1898. p. 72, pe adresa electronică: http://www.allpravo.ru/library/doc101p0/instrum2064/item2071.html (vizitat la 10.08.2020).
[6] Rusnac, Constantin, Apariția și dezvoltarea instituției legitimei apărări în materie de drept penal al statelor sclavagiste și feudale, în „Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova”, seria Științe socio-umane, ediția XI, nr. 1, p. 145.
[7] Fischer Drew, Katherine, The Laws of the Salian Franks. Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1991, p. 135.
[8] Ibidem, pp. 138-139.
[9] Fioretti, Giulio, Su La Legittima Difesa, Nabu Press, 2012, pp. 41-42.
[10] Montesquieu, Charles Louis de Secondat (baron de), Esprit des lois, Paris, Librairie Ch. Delagrave, 1892, pe adresa electronică: https://www.gutenberg.org/files/27573/27573-h/27573-h.htm (vizitat la 25.09.2020).
[11] Vechiul Testament, „Exodul”, capitolul 2, pct. 2.11.-2.12, online pe adresa: https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/exod/22/ (vizitat la 25.09.2020).
[12] Decretum Gratiani, pe adresa electronică: https://en.wikipedia.org/wiki/Decretum_Gratiani (vizitat la 29.09.2020).
[13] Idem.
[14] Girardi, Francesco, Della difesa legittima, Napoli, Stab. tipo-stereotipo A. Morano, 1884, p. p. 31.
[15] Constitutio Criminalis Carolina, online pe adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Constitutio_Criminalis_Carolina (vizitat la 07.07.2020).
[16] Кони, Анатолий Федорович. О праве необходимой обороны. Москва: Университетская типография, 1866.103 p. Переиздание. Москва: 2012, p. 66.
[17] Radbruch, Gustav von (Herausgeber), Die Peinliche Gerichtsordnung Kaiser Karls V. von 1532 (Carolina), Ed. Reclam Philipp, 2000, p. 120.
[18] Рейнгардт Н.В. Необходимая оборона. Казань: 1898. p. 72. Pe adresa electronică: http://www.allpravo.ru/library/doc101p0/instrum2064/item2071.html (vizitat la 10.08.2020).
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.