Infracțiunea de spălarea a banilor – reglementări europene și naționale

Abstract

Money laundering offence – European and domestic regulations

In this article, the author describes relevant issues regarding the offence of money laundering, from the perspective of current domestic and European regulatory framework.

The structure and the content of the study reveal a thorough examination of the legal regulations at the domestic and European level, relating to the money laundering offence, of the measures to prevent and fight against money laundering, as well as of the relevant institutions in case of preventing the above-mentioned offence.

Finally, the author draws certain conclusions relating to the adaptation of legal regulations and to the establishment of certain more efficient institutional structures.

Keywords: Law no. 656/2002 for the prevention and sanctioning money laundering, as well as the imposition of certain measures to prevent and fight against financing of terrorist acts, the money laundering offence, organized crime, illegal activities, European and domestic regulations, United Nations Convention.

Prin spălare de bani[1], se înțeleg operațiunile de ascundere a profiturilor rezultate din comiterea infracțiunilor, realizându-se practic transferul banilor ce proveneau din activități ilicite, prin diferite tranzacții cu rolul de a disimula sursa și originile reale ale acestora[2].

Internaționalizarea criminalității organizate aflată în strânsă legătură cu spălarea banilor au devenit o amenințare reală la adresa statului de drept, motiv pentru care organismele internaționale au creat norme uniforme în vederea prevenirii și combaterii acestui fenomen[3].

Începând cu anii ’90, opinia internațională și-a exprimat îngrijorarea față de evoluția și impactul spălării banilor asupra societății au început să fie recunoscute, combaterea comună a acestui fenomen fiind singura soluție posibilă[4].

Spre deosebire de infracțiunile comune, spălarea banilor în aparență creează ideea unei infracțiuni lipsite de victime, evident cu un impact negativ în depistarea și sancționarea fenomenului. În realitate criminalitatea organizată ar fi dificil de imaginat fără existența spălării banilor. Fluxul uriaș de bani proveniți din săvârșirea de infracțiuni, a căror origine trebuie ascunsă ar conduce inevitabil, în absența mijloacelor de ascundere a acestor origini, la prinderea rapidă a făptuitorilor și diminuarea criminalității[5].

Infracțiunea de spălarea banilor constă într-o serie de acte specifice, care analizate independent aparent nu prezintă pericol social, de esența acestei infracțiuni fiind disimularea bunurilor dobândite în mod ilicit, în scopul de a beneficia de pe urma acestora[6].

La nivel internațional armonizarea reglementărilor impune statelor adoptarea unei politici sancționatorii eficiente cu rol în prevenirea și combaterea spălării banilor precum și trasarea clară a unui cadru legal cu privire la regimul persoanelor fizice sau persoanelor juridice, care au obligația de a raporta tranzacțiile suspecte privind spălarea banilor sau finanțarea terorismului[7].

  1. I. Reglementări europene și internaționale

I.1. Politica ONU

  • Convenția ONU privind traficul ilicit de droguri si de substanțe psihotrope – 1988, Viena – prevede fiecărui stat semnatar să adopte „măsurile care sunt necesare pentru a permite autorităților competente să identifice, să detecteze și să înghețe sau să pună poprire supra produselor, bunurilor, instrumentelor sau tuturor celorlalte lucruri obținute ca urmare a săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri, în scopul unei eventuale confiscări. În acest scop statele vor asigura dreptul tribunalelor sale sau altor autorități competente să ordone producerea sau poprirea documentelor bancare, financiare sau comerciale,neputându-se invoca secretul bancar pentru a refuza să aplice dispozițiile mai sus menționate[8].
  • Convenția ONU din 2000 privind Crima Organizată Internațională – Prevede în articolul 6 incriminarea spălării produsului infracțiunii iar în articolul 7 măsurile de luptă împotriva spălării banilor.

I.2. Spălarea banilor în reglementările Consiliului Europei

Cadrul legislativ

  • Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii adoptată la Strasbourg în 8 noiembrie 1990[9] oferă în art. 6 una din cele mai complete definiții spălării banilor [10]
  • Convenția penală privind corupția – Strasbourg în 27 ianuarie 1999
  • Convenția Consiliului Europei de la Varșovia din 16 mai 2005 privind spălarea banilor, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului.
  • Convenția penală privind corupția adoptată la nivelul Consiliului Europei, la Strasbourg în 27 ianuarie 1999 și ratificată de statul român prin Legea nr. 27[11] din 16 ianuarie 2002[12].

Convenția de la Varșovia stabilește în sarcina statelor obligația de: „a adopta măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi caracterul de infracțiune, conform dreptului lor intern, atunci când sunt comise cu intenție, următoarelor fapte: a) transformarea sau transferul bunurilor, cunoscând că aceste bunuri constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a ajuta orice persoană implicată în comiterea unei infracțiuni predicat să se sustragă de la consecințele juridice ale faptelor sale; b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, circulației ori a proprietății reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul știe că acestea constituie produse; și, sub rezerva principiilor sale constituționale și a conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic; c) achiziționarea, deținerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziționează, le deține sau le folosește știe, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse; d) participarea, asocierea, conspirarea pentru a comite una dintre infracțiunile prevăzute în prezentul articol, precum și tentativa, complicitatea, instigarea, facilitarea și consilierea privind comiterea oricăreia dintre infracțiunile specificate în prezentul articol”.

La nivel instituțional Convenția de la Varșovia reglementează în Secțiunea a 2-a Unitățile de informații financiare cu rolul de a primi, și în măsura posibilului, solicita, analiza și transmite informații cu specific financiar către autoritățile competente. Statele au obligația astfel, de a adopta „măsuri necesare pentru a permite UIF să acționeze rapid, acolo unde există suspiciuni că o tranzacție are legătură cu spălarea de bani, pentru a suspenda sau a refuza aprobarea derulării tranzacției cu scopul de a analiza tranzacția și a confirma suspiciunea. Fiecare stat poate restrânge astfel de acțiuni la cazurile în care a fost prezentat un raport privind existența unei tranzacții suspecte”[13].


[1] Expresia „spălarea banilor” a fost folosită în anii 1920, când Al Capone și Bugsy Malone au deschis foarte multe spălătorii prin intermediul cărora amestecau banii obținuți din activități ilicite cu banii liciți proveniți din spălarea hainelor, reușind Astfel, să introducă pe piață sume foarte mari de bani murdari. În mod efectiv a apăruta fost folosită efectiv pentru prima dată în anul 1973 în cuprinsul unui articol care relata despre afacerea „Watergate”, ulterior a fost preluată în majoritatea limbilor, fiind folosită la nivel global.

[2] A se vedea: Ion Pitulescu, Considerații referitoare la infracțiunea de spălare a banilor, în Dreptul nr. 8/2002, p. 144; Dorel George Matei, Regimul derogator al sechestrului asigurător și al confiscării în cadrul infracțiunii de spălare a banilor, în Dreptul nr. 6/2008, p. 269; Guy Bastable, Nicholas Yeo, Money Laundering Law and Regulation: A Practical Guide, Oxford University Press Inc, New York, p. 1; Malorie Mani, L’Union Européene dans la lutte contre le blanchiment d’argent. Entre intérêts nationaux et intérêts communnautairs, Ed. Harmetten, Paris, 2003, p. 19; Cristian Adochiței, Iulia Adochiței, Spălarea banilor, în Revista de Drept Penal nr. 1/2003, p. 94.

[3] Jacqueline Riffault-Silk, La lutte contre la corruptionnationale et internationale par les moyens du droit pénale, în Revue internationale de droit comparé, vol. 54, 2002, p. 639.

[4] A se vedea: Patrycja Szarek-Mason, The European Union policy against corruption in the light of international developments, în Crime Within the Area of Freedom, Security and Justice: A European Public Order, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2011, p. 43; Ioan Lascu, Spălarea banilor. Actualitate. Realitate socială și incriminare, în Dreptul nr. 6/2003, p. 5.

[5] A se vedea: Mathew Austen, The fine line bethwen legal and illegal financial transactions, în Pace Law Review, p. 1234; Cristian Adochiței, Iulia Adochiței, op. cit., p. 95

[6] A se vedea: Ion Pitulescu, op. cit.,, p. 144; Elena Cazan, Posibilitatea aplicării măsurilor asigurătorii asupra bunurilor terților în cazul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor, în Dreptul nr. 6/2012, p. 196.

[7] Camelia Bogdan, Infracțiunea de spălare a banilor. Infracțiuni conexe, în Revista de Drept Penal nr. 4/2010, p. 75.

[8] Articolul 5 paragrafele 2 și 3 din Convenția ONU de la Viena.

[9] România a ratificat Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii prin Legea nr. 263/2002 publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2002.

[10] Art. 6 din Convenția Consiliului Europei adoptată în 1990 în materie prevede faptul că: „1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și măsurile care se dovedesc necesare pentru a conferi caracterul de infracțiune, conform dreptului său intern, următoarelor fapte, atunci când sunt comise cu intenție:

a) transformarea sau transferul bunurilor de către o persoană care cunoaște că aceste bunuri constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a ajuta orice persoană care este implicată în comiterea infracțiunii principale să se sustragă de la consecințele juridice ale faptelor sale;

b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, mișcării ori a proprietății reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul știe că aceste bunuri constituie produse;

și, sub rezerva principiilor sale constituționale și a conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic:

c) achiziționarea, deținerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziționează, le deține sau le folosește știe, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;

d) participarea la una dintre infracțiunile stabilite conform prezentului articol sau la orice formă de asociere, înțelegere, orice tentativă ori complicitate prin oferirea unei asistențe, unui ajutor sau sfaturi în vederea comiterii sale.

2. În scopul punerii în practică sau aplicării alin. (1) al prezentului articol:

a) faptul că infracțiunea principală este sau nu de competența jurisdicției penale a statului parte nu are relevanță;

b) se poate prevedea că infracțiunile enunțate în acest alineat nu se aplică autorilor infracțiunii principale;

c) cunoașterea, intenția sau motivația necesară ca element al uneia dintre infracțiunile prevăzute în acest alineat se poate deduce din circumstanțele obiective ale faptei.

3. Fiecare parte poate să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracțiune tuturor sau unei părți din faptele prevăzute la alin. (1) în unul sau în toate cazurile următoare, când autorul:

a) trebuia să prezume că bunul constituie un produs al infracțiunii;

b) a acționat în scop lucrativ (profitabil);

c) a acționat pentru a facilita continuarea unei activități infracționale.

Fiecare parte poate, în momentul semnării sau al depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, prin declarație adresată secretarului general al Consiliului Europei, să declare că alin. (1) al prezentului articol se aplică numai infracțiunilor principale sau categoriilor de infracțiuni principale precizate în acea declarație”.

[11] Publicată în M. Of. nr. 65 din 20 ianuarie 2002.

[12] Art. 13 din Convenția Consiliului Europei privind corupția, cu denumirea marginală Spălarea banilor rezultați din delictele de corupție, prevede faptul că: „Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a stabili drept infracțiune penală în conformitate cu dreptul său intern, actele menționate în Convenția Consiliului Europei cu privire la spălarea, depistarea, sechestrarea și confiscarea produselor crimei (STE nr. 141), art. 6, paragraful 1 și 2, în condițiile prevăzute de ea, atunci când infracțiunea principală este constituită din una din infracțiunile stabilite în virtutea articolelor de la 2 la 12 ale prezentei Convenții, în măsura în care partea nu a formulat rezerve sau declarații cu privire la aceste infracțiuni sau nu consideră aceste infracțiuni ca infracțiuni grave în raport cu legislația referitoare la spălarea banilor”.

[13] Art. 14 din Convenția de la Varșovia, cu denumirea marginală, Amânarea tranzacțiilor interne suspecte.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Infracțiunea de spălarea a banilor – reglementări europene și naționale was last modified: august 19th, 2016 by Olga Urda

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii