Infracțiunea de abuz în serviciu în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016

Abstract

THE CRIME OF ABUSE OF AUTHORITY IN THE LIGHT OF THE DECISION NO. 405/2016 ISSUED BY THE CONSTITUTIONAL COURT

Through the above mentioned Decision issued by the Constitutional Court the exception of unconstitutionality raised by a large number of public officer arraigned for the committing the crime of abuse of authority regulated by the Art. 246 of the Criminal Code 1969 and Art. 297 para 1 of the applicable Criminal Code has been admitted with full justification, determining that these clauses are constitutional whereas through the phrase „defectively fulfils” within their content it is understood „fulfils through the infringement of the law”.

The faulty regulating of the infringement of the law regarding the abuse of power while on duty by using the phrase „meets in a wrong manner”, which is improper, to criminal law, has given the possibility to prosecutors and judges to consider in a subjective and arbitrary manner, if a deed imputed to a state functionary, not punished by the law, meets the constitutional rights of the infringement of the law regarding the abuse of power.

Using the collocation „meets by breaking the law” used in the decision of the Constitutional Court, it is wanted that the deed imputed on the state’s functionary achieve „the standard objective”, which is to be punished by the law.

The deed of the state’s functionary, not punishable by the law, does not represent an „unlawful crime” that can attract a criminal sanction, but an illicit unlawful, deed that will attract a reparative sanction, if the conditions of the juristic act are met which can be administrative, civil, material, tax or contravention.

The documents issued by state functionaries, in accordance with work attributions that they have and the type of places where this activity takes place can be cancelled or abolished by using judiciary procedures regulated by the law, in which the people that consider themselves injured party in right or lawful interest can demand retribution.

For the errors in the process of interpreting and applying the law or for the wrong or contradictory solutions, all state functionaries, not only judges or prosecutors, as the High Court of Cassation and Justice has wrongfully pronounced, cannot be charged legally due to the fact that the lawmaker did not accuse and could not even accuse the wrong errors or solutions, in most of the cases generated by the faults in the law system.

Saying that deeds of non-criminal law are infringements of the law by abusing power for which state functionaries have been accused, which are not incriminated by the law, for which there are different judicial procedures, is a practise contrary to the law, created after the year 1990 by the prosecutors and by the courts.

If this decision of the Constitutional Court will be interpreted and applied by prosecutors and judges accordingly, this will remain as an important contribution in turning to good account of criminal law, which is called to defend the fundamental rights and freedoms of man through means of criminal law and not to repress them.

Keywords: Abuse on duty; „fulfils wrongfully”; „fulfils by breaking the law”; unlawful criminal; accusing; unlawful non-criminal; judicial responsibility; judicial act; judicial procedure.

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate ridicată de un număr mare de funcționari publici trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, care a fost reglementată de art. 246 din Codul penal din 1969[1], având conținutul „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”, precum și de art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare, adoptat în anul 2009, potrivit căruia „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

Prin Decizia enunțată mai sus, Curtea Constituțională a admis, cu deplin temei, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Țin să precizez că, studiul de față, cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, nu constituie o pledoarie pentru exonerarea de răspundere penală a funcționarilor publici propriu-ziși, funcționarilor publici asimilați (liber-profesioniștii) și funcționarilor publici privați, dacă aceștia sunt vinovați, ci o pledoarie pentru incriminarea precisă, clară și corectă a faptelor care li se impută acestora, pentru evitarea cu desăvârșire a oricărei erori judiciare cu consecințe deosebit de grave asupra lor și ale familiilor lor.

Numai printr-o reglementare riguroasă, cu respectarea strictă a normelor de tehnică legislativă și o justiție bazată pe adevăr și dreptate, de care depinde conduita legală și morală a unui popor, se va putea asigura respectarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor garantate de Constituție, în concordanță cu Convenția Europeană pentru Apărarea Dreptului Omului și a Libertăților Fundamentale.

Fără să minimalizez soluția adoptată de Curtea Constituțională, care era imperios necesară, este de observat asemănarea acesteia cu modificarea adusă Codului penal prin Decretul nr. 192/1950[2], care a modificat art. 245 din Codul penal, devenit art. 246, când pentru prima dată în legislația noastră penală a fost incriminată infracțiunea de abuz în serviciu, cu această denumire, având conținutul „Încălcarea îndatoririlor de serviciu săvârșită de către un funcționar, prin depășirea sau folosirea abuzivă a atribuțiilor sale, ori prin violarea sau nerespectarea obligațiilor impuse prin dispoziții legale (s.n. –Gh.D.), dacă prin aceasta se împiedică, îngreunează sau întârzie executarea sarcinilor decurgând din planul de stat, se stânjenește bunul mers al unităților sau organizațiilor obștești, ori se produce o pagubă avutului obștesc sau intereselor legale ale cetățenilor, dacă fapta nu constituie o altă infracțiune pedepsită de lege ca fiind săvârșită de funcționar în exercițiul atribuțiilor sale, constituie infracțiunea de abuz în serviciu (s.n. – Gh.D.) și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2-10 ani și interdicție corecțională de la 1 la 3 ani”[3].

Pentru prima dată în legislația noastră penală, legiuitorul a folosit sintagma „îndeplinește în mod defectuos” în Codul penal din 1969.

În anul 1969, România era stat socialist, făcând parte din sistemul socialist, situație în care legiuitorul se inspira, de regulă, din legislația Republicii Sovietice Federativă Socialistă Rusă. Cercetând însă, reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu în Codul penal al acestei Republici, am constatat că în definirea infracțiunii de abuz în serviciu nu se folosea sintagma „îndeplinește în mod defectuos”[4].

Din cele arătate mai sus, rezultă că sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, folosită în legislația noastră penală, pentru definirea infracțiunii de abuz în serviciu, a fost „opera” exclusivă, sui-generis a legiuitorului socialist român din 1969.

Introducerea sintagmei „îndeplinește în mod defectuos”, în definirea infracțiunii de abuz în serviciu în art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare, a constituit un regres legislativ în raport de reglementarea făcută de același legiuitor prin Decretele nr. 192/1950 și nr. 202/1953 în care s-a utilizat o sintagmă mult mai potrivită, respectiv „impuse prin dispozițiile legale”.

Sintagma „îndeplinește în mod defectuos” este vagă și improprie științei dreptului penal prin caracterul de generalitate al cuvântului „defectuos” din conținutul acestuia, care conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX)[5] are înțelesul „ cu defecte, cu lipsuri”.

Față de înțelesul cuvântului „defectuos”, din sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, este evident caracterul de generalitate și imprecizie al acestuia, încălcându-se principiul incriminării și pedepsei (nulum crimen, nula paena sine lege), potrivit căruia „legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele”.

În punctele de vedere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, instanțelor enumerate în Decizie, Guvernului și Avocatului Poporului, a unei opinii singulare din doctrină[6], precum și în avertizările și atenționările făcute de unele persoane în mass-media[7] s-a exprimat opinia că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare sunt clare, precise, concise, accesibile, predictibile, previzibile, fluente și inteligibile, fără pasaje obscure și echivoce, reglementând conduita de urmat pentru destinatarul normei penale?!

Opinia exprimată mai sus nu poate fi acceptată, deoarece definirea infracțiunii de abuz în serviciu prin folosirea sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” adică cu defecte și lipsuri, dă posibilitatea procurorului să aprecieze în mod arbitrar și subiectiv care din faptele imputate funcționarilor publici propriu-ziși, în accepțiunea art. 175 alin. 1 din Codul penal, funcționarilor publici asimilați (liber-profesioniștii) în accepțiunea art. 175 alin. 2 din Codul penal și funcționarilor privați, în accepțiunea art. 308 din Codul penal, care-și exercită activitatea în serviciul liber-profesioniștilor, respectiv angajaților birourilor notariale, executorilor judecătorești, administratorilor și lichidatorilor judiciari, sunt fapte penale și ca urmare să le incrimineze și să dispună trimiterea în judecată a acestora, care, de regulă, se finalizează prin condamnarea lor de către instanțele judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut, cu deplin temei, că față de modul cum este reglementată infracțiunea de abuz în serviciu prin art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare „… orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calității cerute subiectului activ (cele arătate de noi mai sus – adăugirea n.s. Gh.D.), indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare”.

Într-un studiu publicat anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, am arătat, cu exemplificări, că datorită modului defectuos de redactare a art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare „… în practica unor parchete de pe lângă curțile de apel, a unor curți de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anumite fapte imputate funcționarilor publici asimilați, respectiv liber-profesioniștilor, sunt calificate, dintr-o gravă eroare judiciară, ca fapte penale, de natură să atragă o sancțiune represivă, respectiv o pedeapsă, cu toate că, acestea sunt de natură civilă, impunându-se cercetarea lor pe tărâmul dreptului civil pentru a se stabili dacă întrunesc condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie[8]”.

La fel și Curtea Constituțională a criticat legiuitorul pentru modul defectuos de redactare a art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare, reținând că „Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea apreciază că, deși propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos” nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris acest element al conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul, nu a operat o circumstanțiere expresă în sensul precizării elementelor față de care defectuozitatea trebuie analizată”.

Curtea Constituțională a mai reținut că legiuitorul este obligat să respecte art. 8 alin. 4 din Legea nr. 24/2000[9] privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia „forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor”, iar art. 36 alin. 1 din același act normativ, prevede că „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie”.

Modul defectuos de elaborare și adoptare a legilor de către Parlamentul României și indiferența manifestată de parlamentari în procesul de legiferare, au fost criticate în studiile pe care le-am publicat[10].

Indiferența parlamentarilor în procesul de legiferare este demonstrată și de faptul că deși Curtea Constituțională le-a cerut președinților celor două camere ale Parlamentului, punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate, aceștia nu au dat nici un răspuns.

Mai mult, redactarea defectuoasă a dispozițiilor legale cu privire la care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, susceptibile de interpretări și aplicări greșite și contradictorii, cu consecințe grave asupra funcționarilor publici propriu-ziși, funcționarilor publici asimilați (liber-profesioniștii) și funcționarilor privați, deci inclusiv asupra lor, totuși, i-a lăsat indiferenți.

Curtea Constituțională a criticat și organele judiciare reținând că „…în misiunea de interpretare a legii și de stabilire a defectuozității îndeplinirii atribuțiilor de serviciu le revine obligația de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripția normativă”.

Prin sintagma „standardul obiectiv” Curtea Constituțională are în vedere respectarea principiului incriminării și pedepsei. În acest sens „Curtea reține că, chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se poate baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv, ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale”.

Din cele arătate, rezultă indubitabil că, Curtea Constituțională a îmbrățișat opinia din doctrina de drept penal, potrivit căruia principiul incriminării și pedepselor, care este unul din principiile de bază ale științei dreptului penal, „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”[11].

Curtea Constituțională face o critică justificată și instanțelor judecătorești, reținând următoarele: „Totodată, Curtea observă că jurisprudența a receptat cele realizate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozității îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la arătarea că subiecții activi ai infracțiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, fie prin raportarea la dispozițiile legii, fie prin raportarea la mențiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului”.

Cu toată defectuozitatea art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. 1 din Codul penal în vigoare, dacă procurorii și judecătorii ar fi reflectat asupra instituțiilor juridice de drept penal ar fi observat că anumite fapte imputate funcționarilor publici nu erau de natură penală, nefiind incriminate, astfel că acestea ar fi putut angaja doar o răspundere civilă (contractuală sau delictuală), administrativă, disciplinară, materială, fiscală sau contravențională, dacă erau îndeplinite condițiile acestor forme de răspundere juridică.

Incriminarea unor fapte extrapenale, imputate funcționarilor publici, de către organele de urmărire penală și instanțele judecătorești, este o practică creată după anul 1990.

Înainte de anul 1990, faptele pentru care legea a reglementat o procedură judiciară reparatorie, așa cum există și în reglementarea actuală, nu au fost incriminate de legiuitor și cu atât mai mult de procuror sau judecător.

Practica greșită în materia infracțiunii de abuz în serviciu, a fost folosită inițial pentru funcționarii publici asimilați (liber-profesioniștii), după care s-a extins și la funcționarii publici propriu-ziși, precum și la funcționarii privați, după libera și suverana apreciere discreționară a procurorilor și judecătorilor, ceea ce este exclus, cu desăvârșire, în condițiile unui stat de drept.

În studiul la care am făcut trimitere mai sus, am arătat că „Fără să intru în amănunte cu privire la cauzele care generează pronunțarea unor hotărâri judecătorești netemeinice și nelegale, ce au grave consecințe asupra celor condamnați în mod greșit, consider că acestea sunt generate de neobservarea unor prevederi ale legii, a principiilor de drept, a instituțiilor juridice și ale constantelor dreptului sau din dorința de a se menține soluțiile din rechizitorii pentru motive inexplicabile[12]”.

Este de notorietate, fiind de altfel o problemă elementară de drept, că încălcarea unei norme juridice, care prescrie o anumită conduită, este o faptă ilicită, ce atrage răspunderea juridică a autorului pentru fapta ilicită săvârșită.

Pentru stabilirea răspunderii juridice și a sancțiunii ce se va aplica autorului faptei ilicite este necesar să se stabilească dacă fapta ilicită de încălcare a normei juridice este un ilicit penal, care se va sancționa cu o pedeapsă penală sau dimpotrivă un ilicit extrapenal, care va fi supus numai unei sancțiuni reparatorii[13].

Cel mai mare penalist român până în zilele noastre, celebrul profesor universitar Vintilă Dongoroz, recurgând la o cercetare interdisciplinară aprofundată, arată că față de dificultățile ivite în diferențierea ilicitului penal de ilicitul extrapenal și multitudinea opiniilor exprimate în doctrină, pentru a se evita orice greșeală, cu consecințe grave asupra autorului faptei ilicite, se impune să se adopte „… criteriul formal (normativ) al naturii sancțiunii în sensul că, în dreptul pozitiv, se consideră ilicit penal orice fapt, pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă și ilicitul extrapenal orice faptă, pentru care se prevede o sancțiune pur reparatorie[14]”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


*Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 (alin. 1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016.

[1] Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal folosește sintagma „Codul Penal din 1969”, iar Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală folosește sintagma „Codul de procedură penală din 1968”.

[2] Publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950.

[3] Art. 245 devenit art. 246 a mai fost modificat prin Decretul nr. 202/1953, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 14 mai 1953 în care s-a păstrat sintagma „impuse prin dispozițiile legale” și prin Decretul nr. 318/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 27 din 21 iulie 1958 prin care această sintagmă a fost înlăturată.

[4] În Codul penal al R.S.F.S.R., text oficial cu modificările până la 1 noiembrie 1946, publicat în Editura de Stat pentru Literatura juridică, în anul 1949, infracțiunea de abuz în serviciu era incriminată prin art. 109, având conținutul „Abuzul de putere sau abuzul în serviciu, adică faptele ce funcționarul le poate săvârși numai datorită funcțiunii ce îndeplinește și care, nefiind cerute de nevoile serviciului, dăunează vădit bunului mers al instituției sau întreprinderii, ori pricinuesc pagube averii acestora, ori atrag o încălcare a ordinei sociale sau a drepturilor și intereselor cetățenilor, ocrotite de lege, dacă aceste fapte sunt comise în mod sistematic sau din interes material, ori din alte interese personale, și deși n’au urmări grave totuși funcționarul își dă seama că ar putea să le aibă, se pedepsesc cu privațiunea de libertate pe termen de cel puțin 6 luni”.

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Universul Enciclopedic, București, 1996, p.270.

[6] L. Barac, Câteva considerații relative la infracțiunea de abuz în serviciu, disponibil pe sit-ul juridice.ro.

[7] Laura Codruța Kovesi, procurorul șef D.N.A.

[8] Gh. Dobrican, Calificarea penală greșită a unor fapte imputate notarilor publici, http://www.universuljuridic.ro/calificarea-penala-gresita-a-unor-fapte-imputate-notarilor-publici/, publicat iulie 2015.

[9] Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.

[10] Gh. Dobrican, Critica reglementărilor paralele și contradictorii ale unor instituții juridice, http://www.universuljuridic.ro/critica-reglementarilor-paralele-si-contradictorii-ale-unor-institutii-juridice/, publicat octombrie 2015; Discutarea proiectului de lege pentru punerea în aplicare a Noului cod de procedură civilă la Comisia juridică a Senatului, în Curierul judiciar nr. 4/2012, p. 198; Discutarea proiectului de lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 138/2010 privind Codul de procedură civilă la Comisia juridică, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților, în „Curierul judiciar” nr. 5/2012, p. 261-262.

[11] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, conducătorul și coordonatorul întregului volum, Ed. Academiei, București, 1969, p. 9; Gh. Dobrican, Calificarea penală greșită a unor fapte imputate notarilor publici, http://www.universuljuridic.ro/calificarea-penala-gresita-a-unor-fapte-imputate-notarilor-publici/, publicat iulie 2015

[12] Gh. Dobrican, Calificarea penală greșită a unor fapte imputate notarilor publici, http://www.universuljuridic.ro/calificarea-penala-gresita-a-unor-fapte-imputate-notarilor-publici/, publicat iulie 2015.

[13] Gh. Dobrican, Calificarea penală greșită a unor fapte imputate notarilor publici, http://www.universuljuridic.ro/calificarea-penala-gresita-a-unor-fapte-imputate-notarilor-publici/, publicat iulie 2015.

[14] V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 23.

Infracțiunea de abuz în serviciu în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 was last modified: octombrie 17th, 2016 by Gheorghe Dobrican

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii