Incidența sancțiunii procedurale a amenzii judiciare în cazul introducerii, cu rea-credință, a unor cereri [art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.]

1. Excurs introductiv

Amenda judiciară este o sancțiune procedurală importantă și ea este incidentă atât în materie civilă, cât și în materie penală. În materie civilă, amenda este reglementată în art. 187-191 C. proc. civ. Textele menționate se referă atât la condițiile de incidență ale amenzii judiciare, cât și la procedura de aplicare.

În materie penală, sancțiunea amenzii judiciare are o reglementare în art. 283-284 C. proc. pen. Primul text determină cazurile de incidență a sancțiunii, iar cel de-al doilea instituie o procedură de aplicare a acesteia. Din acest punct de vedere există o anumită asemănare între modul de reglementare a sancțiunii în cele două coduri. Între cele două reglementări există însă deosebiri foarte relevante în ceea ce privește latura subiectivă a răspunderii.

Amenda judiciară este o sancțiune procedurală autonomă care se caracterizează esențialmente prin faptul că ea se aplică pentru nesocotirea unor obligații privind desfășurarea procesului. Din acest punct de vedere observăm că art. 187 C. proc. civ. este intitulat marginal tocmai: „Încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului. Sancțiuni”. În schimb, art. 283 C. proc. pen. este intitulat marginal: „Abateri judiciare”. Noțiunea de abatere este indisolubil legată de ideea de nerespectare a unor reguli, iar în materie procesuală de transgresarea unor obligații privitoare la desfășurarea judecății[1]. Din examinarea acestui text rezultă, cu multă evidență, că și în materie procesual penală amenda se aplică ca urmare a nesocotiri unor obligații ce revin subiecților procesuali.

În cadrul demersului de față nu ne-am propus o analiză comparativă aprofundată a reglementării amenzii judiciare în cele două coduri de procedură, ci doar o evocare a unor condiții particulare de incidență a sancțiunii în materie civilă. În concret, abordarea noastră ne-a fost sugerată de o recentă decizie a instanței supreme pronunțată în legătură cu aplicarea sancțiunii în cazul „introducerii, cu rea-credință, a unor cereri principale…”.

Din punct de vedere redacțional și nu numai există, totuși, deosebiri importante între cele două reglementări procesuale, fără însă ca acestea să afecteze substanța și semnificația lor pentru activitatea de înfăptuire a justiției. Câteva observații se impun în privința modului de reglementare din cele două coduri. Astfel, în primul rând, art. 187 C. proc. civ. determină expres faptele ce pot conduce la aplicarea sancțiunii amenzii judiciare, fără nicio referire la conceptul de abatere, sintagmă care este, totuși, evocată categoric de art. 190 C. proc. civ. În schimb, astfel cum am arătat deja, art. 283 C. proc. penal. este intitulat marginal tocmai abaterea disciplinară. O atare diferențiere nu este totuși una de esență, ci mai degrabă una de ordin formal, căci interpretul nu poate ajunge la o altă concluzie decât aceea că un element esențial al răspunderii pentru încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului este abaterea.

Aplicarea amenzii, ca și a oricărei alte sancțiuni procesuale, nu poate fi concepută în lipsa unui element subiectiv: culpa părții sau a altui participant care și-a încălcat obligațiile privitoare la desfășurarea procesului civil sau penal. În privința abaterilor prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a)-e) C. proc. civ. legea este extrem de exigentă în privința elementului subiectiv al răspunderii, în sensul că faptele vizate trebuie săvârșite „cu rea-credință”. Această formulă nu mai este folosită însă în ceea ce privește fapta prevăzută de același text, la lit. f): „refuzul părții de a se prezenta la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în situațiile în care a acceptat, potrivit legii”. Din formularea textului s-ar putea trage concluzia că în acest caz nu este necesar ca fapta să fi fost săvârșită din culpă. Nici în acest caz nu se poate vorbi de o sancțiune fără un element subiectiv al răspunderii. Culpa părții rezultă practic din refuzul acesteia de a se prezenta la ședința de informare, cu privire la avantajele medierii, după ce acceptase să se înfățișeze.

Modul în care este redactat textul în discuție ar putea conduce la concluzia că sancțiunea trebuie aplicată automat prin simplul fapt al neparticipării părții la ședința de informare. O atare abordare nu poate fi primită. Soluția contrară ar putea fi susținută în considerarea faptului că pentru această abatere nu avem o dispoziție identică cu cea din art. 187 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text: „Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă alin. (1) pct. 2, dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligațiile ce le revin”. Această normă a fost indispensabilă în cazul abaterilor nominalizate în textul menționat (la pct. 2), întrucât de data aceasta abaterile sunt nominalizate fără nicio altă precizare expresă cu privire la elementul subiectiv al faptei.

Socotim că și în cazul reglementat de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. f) instanța este chemată să aprecieze, la cerere, dacă partea nu s-a aflat cumva într-o imposibilitate de a participa la ședința de informare. Nu ne referim la o imposibilitate absolută, ci la o lipsă temeinic justificată, căci, în viața oricărei persoane pot apărea elemente greu de prevăzut, cum ar fi cele privitoare la internarea într-un spital datorită unei boli ce implica un tratament urgent, a unui accident, a unei pandemii, etc.

Revenind la reglementarea procesual penală opinăm că este util să subliniem că art. 283, care determină abaterile ce pot fi săvârșite de participanții la judecată, nu folosește decât într-un singur caz sintagma „rea-credință”. Într-adevăr, potrivit art. 283 alin. (4) lit. n) se sancționează cu amendă și „abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale și procedurale de către părți, reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici”. În materie penală, elementul subiectiv al răspunderii rezultă și din modul de formulare a abaterilor la care se referă art. 283 C. proc. pen. Iar din acest punct de vedere relevante sunt și prevederile art. 284 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căruia: „Dacă persoana amendată justifică de ce nu și-a putut îndeplini obligația, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii”. Prin urmare, concluzia generală ce se impune este aceea că fără culpă nu poate exista nici un temei pentru aplicarea sancțiunii amenzii judiciare, Iar această aserțiune este valabilă atât în materie civilă, cât și în materie penală.

 

2. Incidența amenzii judiciare în cazul introducerii, cu rea-credință, a unor cereri

Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) se poate sancționa cu amendă „introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice”. Actuala reglementare nu este identică, sub toate aspectele, cu cea anterioară. Într-adevăr, potrivit art. 108 indice 1 alin. (1) pct. 1 lit. a), instanța poate sancționa cu amendă și „introducerea, cu rea credință, a unor cereri vădit netemeinice”.

Din simpla lectură a celor două texte rezultă unele deosebiri ce merită o atenție particulară. În primul rând, textul actual este, astfel cum s-a observat în doctrină, mai lămuritor, în sensul că se referă expres la „cererile principale, accesorii, adiționale sau incidentale”[2]. Or, vechea reglementare era una mult mai generală, ea referindu-se la introducerea, cu rea-credință, a unor cereri, fără a le nominaliza în mod expres. Redactarea anterioară a textului ne-a oferit prilejul să exprimăm rezerve față de posibilitatea aplicării sancțiunii amenzii în cazul exercitării cu rea-credință a unei acțiuni[3]. O atare opțiune procesuală avea de partea sa argumente consistente, atât de ordin doctrinar, cât și sub aspect strict normativ.

În contextul de față nu ne propunem să reiterăm în integralitatea lor atare argumente și nici nu este cazul să o facem căci reglementarea actuală este mai nuanțată. Ne limităm să reamintim că legat de noua reglementare am remarcat că dispozițiile analizate nu își „găsesc aplicațiune întru totul, în cazul introducerii unor cereri de chemare în judecată, căci oricine se poate înșela asupra dreptului pretins”[4]. Dar, aplicarea sancțiunii în cazul analizat nu poate reprezenta decât o situație de excepție. În mod neîndoielnic, aplicarea amenzii în cazul cererilor principale este evocată de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Iar acest text se referă generic la cererile principale, indiferent de obiectul lor, cu condiția ca exercitarea lor să fi fost făcută cu rea-credință. Iar buna-credință este ceea ce se prezumă și în dreptul judiciar, iar nu antonimul ei, reaua-credință.

De aceea, socotim că și în prezent aplicarea unei amenzi judiciare pentru ipoteza în discuție trebuie să fie făcută de instanță cu mare prudență și după o analiză atentă a împrejurărilor subiective care l-au determinat pe reclamant să acționeze. Reamintesc că și în doctrina mai veche s-a observat că: „Prin natura sa, exercițiul acțiunii e liber, în sensul că nimeni nu poate fi chemat la răspundere pentru faptul de a fi ridicat o pretenție pe care judecătorii au găsit-o nefondată; căci oricine se poate înșela asupra dreptului pe care-l invocă sau asupra întinderii acelui drept sau asupra naturei raporturilor pe care le aduce în discuție. În această privință, culpa dovedită nu poate da loc la despăgubiri, ci numai la cheltuieli de judecată, afară numai dacă oferă un caracter grav, echivalent cu dolul”[5]. Prin urmare, și în opinia prestigiosului autor aplicarea amenzii putea fi dispusă în condițiile în care reclamantul a acționat în mod dolosiv, respectiv cu rea-credință.

Soluția actuală a legii nu este, în ultimă instanță, una fundamental deosebită de cea formulată de doctrina mai veche și care a fost promovată și de alți autori[6]. Evocarea de către legiuitor a exigenței privitoare la reaua-credință a celui care a formulat o cerere în justiție, indiferent de natura ei, reprezintă un element foarte semnificativ în ceea ce privește aplicarea sancțiunii în condiții de excepție.

Textul comentat – art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. – vizează și o ipoteză ce ne apare distinctă, anume cea privitoare la „exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice”. Această sintagmă nu s–a regăsit, într-o formulă identică, în reglementarea procesuală anterioară. Textul vechi se referea indistinct la introducerea „cu rea-credință, a unor cereri vădit netemeinice”. Din lectura acestui text rezultă că legea anterioară postula o dublă condiție, una referitoare la reaua credință a autorului cererii și alta privitoare la caracterul vădit netemeinic al acesteia.

Dispozițiile procedurale actuale sugerează că singura condiție care se impune, în cazul analizat, este aceea ca partea să exercite o cale de atac având un caracter „vădit netemeinic”. Dacă acceptăm o atare interpretare s-ar putea aduce unele obiecțiuni privitoare la domeniul de aplicare a textului, întrucât sintagma folosită de lege se raportează în mod deosebit la elemente de fapt ale cauzei nu și la unele cauze de inadmisibilitate a căii de atac. Or, sub imperiul reglementării anterioare sub incidența textului puteau fi incluse și unele situații privitoare la inadmisibilitatea unei căi de atac. Aceasta deoarece în privința căilor de atac legea nu instituia nicio condiție cu privire la caracterul vădit netemeinic al acesteia, pentru aplicarea unei amenzi judiciare.

O soluție recentă a instanței supreme este, de fapt, cea care ne-a și sugerat considerațiile de față, astfel cum am arătat deja, fapt pentru care și formulăm câteva observații în această privință. Într-adevăr, prin decizia nr.161/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că: „formularea unei căi de atac, vădit netemeinice, fără finalitate juridică, respinsă de instanță ca inadmisibilă, atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ce reglementează sancționarea cu amendă judiciară de la 100 RON la 1000 RON introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice. În speță, instanța supremă a aplicat revizuientului amendă judiciară în cuantum de 100 RON, pentru exercitarea abuzivă și cu rea-credință a drepturilor procesuale, în sensul că revizuentul a formulat în prezenta cauză o cale de atac extraordinară inadmisibilă, împotriva unei hotărâri care nu era susceptibilă de nicio cale de atac”[7].

Decizia evocată este semnificativă, în primul rând, pentru faptul că ea confirmă că prevederile art. 178 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. își pot găsi aplicare în cazul tuturor căilor de atac (soluția se referă la o cale extraordinară de atac de retractare), ceea ce este riguros exact, căci legea nu face nicio deosebire sub acest aspect.

În al doilea rând, instanța supremă ne indică faptul că sancțiunea amenzii judiciare a fost aplicată, în speță, pentru „exercitarea abuzivă și cu rea-credință a drepturilor procesuale, în sensul că revizuientul a formulat în prezenta cauză o cale extraordinară de atac inadmisibilă”. Prin urmare, în opinia instanței supreme, aplicarea amenzii este implicată de exercitarea căii de atac cu „rea-credință”. Fără îndoială că exercitarea unei căi de atac vădit netemeinice sugerează și ideea de acțiune dolosivă, partea care acționează astfel având reprezentarea consecințelor acțiunii sale. În pofida unei posibile interpretări contrare considerăm judicioasă soluția pronunțată de instanța supremă.

Un argument în favoarea tezei de mai sus ne este oferit, după părerea noastră, și de art. 526 C. proc. civ., text care permite aplicarea amenzii și în cazul în care titularul unei contestații privind tergiversarea procesului a acționat cu rea-credință. Cel de-al doilea alineat al acestui text face o precizare extrem de importantă. Potrivit acestei dispoziții procedurale: „Reaua-credință rezultă din caracterul vădit nefundat al contestației ori al plângerii, precum și din orice alte împrejurări care îndreptățesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaște”. Textul face și aici o aplicație concretă a abuzului de drept procesual, de vreme ce se referă expres la exercitarea acestuia „în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaște”. Pe de altă parte, observăm că de data aceasta legea nu se referă la caracterul „vădit netemeinic” al unei căi de atac, ci la caracterul „vădit nefondat” al contestației sau plângerii.

Socotim, totuși, că în acest caz formula folosită de lege nu este una foarte fericită. Aceasta deoarece caracterul „nefondat” sau „vădit nefondat” al unui mijloc procedural, indiferent de natura lui – cerere, cale de atac, plângere, etc. – este intim legat de judecata fondului cauzei, iar nu de soluționarea unei cereri ce nu poate avea o atare finalitate.

Doctrina a considerat și anterior că exercitarea unei căi de atac peste termen sau a unei căi de atac inadmisibile reprezintă un abuz procesual, respectiv o exercitare cu rea-credință a dreptului procesual[8]. Într-o atare interpretare sintagma „exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice” putea fi evitată în plan normativ. Și aceasta cu atât mai mult cu cât o atare sintagmă ridică serioase probleme de delimitare între o cale de atac netemeinică și una „vădit netemeinică”. Fără îndoială că o atare dificultate nu poate constitui un temei pentru a susține lipsa de substanță procesuală a unei atare formule.

Amenda judiciară poate fi aplicată și în cazul formulării cu „rea-credință” a unei cereri de recuzare sau de strămutare, fără ca în acest caz legea să impună și o altă condiție. Soluția este însă fără îndoială judicioasă, căci cererile de recuzare și cele de strămutare sunt cereri care nu au nicio repercusiune asupra fondului sau temeiniciei unui drept sau a unei căi de atac.

Sancțiunea amenzii judiciare se poate aplica și în cazul unor cereri de recuzare sau de strămutare inadmisibile. Cazurile de inadmisibilitate a recuzării sunt determinate în art. 47 alin. (2) și (3) C. proc. civ., iar cele de inadmisibilitate a strămutării de art. 146 C. proc. civ. Socotim că și în cazul acestor inadmisibilități instanța are posibilitatea să dispună aplicarea unei amenzi judiciare în condițiile art. 178 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

3. Concluzii

Demersul de față a avut ca scop să evidențieze o interpretare creatoare pe care a dat-o instanța supremă în cazul aplicării amenzii judiciare în cazul abaterii statuate în art. 187 alin.1, pct. 1, lit. a) C. proc. civ. Din analiza deciziei evocate mai sus rezultă că reaua-credință este un element indeniabil al aplicării dispozițiilor legale la care ne-am referit.

În același timp, studiul de mai sus subliniază și dreptul instanțelor de judecată de a aprecia asupra aplicării sancțiunii procedurale a amenzii judiciare, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. O prudență deosebită trebuie manifestată în privința exercitării acțiunii civile, situație în care oricum partea perdantă este sancționată prin însuși faptul respingerii cererii sale, al obligării la suportarea propriilor sale cheltuieli, precum și pe cele cauzate părții adverse. Cheltuielile de judecată au și ele natura unei sancțiuni procesuale, dar, fără îndoială, că obligarea la cheltuieli, obligarea la despăgubiri și aplicarea unei amenzi judiciare pot coexista.

De altfel, aplicarea amenzii în toate cazurile evocate de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a)-e) implică exigența ca autorul abaterii să fi acționat cu „rea-credință”. Or, o atare condiție induce și ideea unei măsuri de excepție. În toate celelalte situații amenda judiciară este condiționată de simpla culpă a autorului abaterii[9]. Iar această exigență este implicată și în cazul abaterilor la care se referă art. 188 C. proc. civ.: a)nerespectarea de către oricare dintre părți sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanță pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată și b)nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite.

Soluția pronunțată de instanța supremă este semnificativă cu deosebire pentru faptul că enunță incidența amenzii judiciare și în cazul inadmisibilității unei căi de atac. Astfel cum am remarcat soluția este rațională. Pentru identitate de rațiune ea este incidentă, în opinia noastră, și în cazul inadmisibilității acțiunilor, fără a ignora însă dreptul instanțelor de a aprecia și în aceste situații asupra oportunității de aplicare a sancțiunii amenzii judiciare, în condițiile legii.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] A se vedea I. Leș, Sancțiunile procedurale în procesul civil român, Editura științifică și enciclopedică, București 1988, p. 338.

[2] A se vedea I. Leș, în Tratat de drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2014, vol. I, p. 553; P. Pop, Sancțiuni procedurale în procesul civil, Universul Juridic, București 2016, p. 364.

[3] A se vedea, pentru o motivare amplă, I. Leș, Regimul juridic al încheierilor prevăzute de art. 108-108 din Codul de procedură civilă, în Studii de drept judiciar privat, C.H. Beck, București, 2008, p. 346-355. Studiul a fost publicat și în Dreptul nr. 12/2006.

[4] I. Leș, Tratat de drept procesual civil, p. 552-553.

[5] E. Heroveanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Institutul de Arte Grafice Viața Românească, Iași, 1926, p. 342-343.

[6] P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Institutul de Arte Grafice A. Terek, Iași 1940, p. 167; D. Radu, Acțiunea civilă în procesul civil, Editura Junimea, Iași, 1974, p. 53.

[7] Î.C.C.J., s. I-a, dec. nr.161/2020, apud juridice.ro/683782. La data redactării prezentului material decizia motivată nu a fost publicată.

[8] I. Leș, Tratat de drept procesual civil, p. 553. A se vedea, pentru alte situații asemănătoare, P. Pop, op. cit., p. 366; A. Ștefănescu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I art. 1-526, ed. a II-a revizuită și adăugită, Universul Juridic, București, 2016, p. 683.

[9] A se vedea, în sensul că, în situațiile reglementate de art. 187 alin. (1) pct. 1, răspunderea autorului faptei este o răspundere obiectivă, A. P. Dimitriu, în Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, de Gh. Piperea, C. Antonache, P. Piperea, Al. Rățoi, A. Atanasiu, C.H. Beck, București, 2012, p. 226.

Incidența sancțiunii procedurale a amenzii judiciare în cazul introducerii, cu rea-credință, a unor cereri [art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.] was last modified: august 19th, 2020 by Ioan Leș

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris: