Imposibilitatea împăcării după schimbarea încadrării juridice a faptei. Inechitate și posibilă neconstituționalitate

Abstract

Abstract
The study regards the situations when, at the end of a criminal lawsuit, the judge, ex officio or
upon parties’ request, finds that the classification of the act in the law wording given by the
prosecutor is not correct, but the legal classification needs to be changed.
The criminal law authors showed that „the legal classification contains all the texts combination
of which fully leads to the legal description of the act”.
The case law of the Romanian courts is that the change occurs with the ruling on the merits of
the criminal accusation, and not by distinct intermediary decision. We consider it as restricting
several procedural rights of the parties.
On the one hand, the individual is not entitled to a fair lawsuit and to equality of means in case
he or she only finds out the act classification on the moment the judgment is ruled. The fact that a
possible change is brought up is an insufficient attenuation of the infringement of rights.
The situation gets complicated and ruling an intermediary decision is compulsory when such
change is made, from a more serious act in an act which needs the previous complaint brought by the
victim, or even in to acts, out of which one can be erased upon the parties’ conciliation.
The parties cannot conciliate, as another legal disposition (art. 159 from the Criminal Code)
limits the conciliation when reading the indictment, or, by hypothesis, it already occurred.
The proposal we make is to award the parties the possibility to conciliate as well after the change
of legal classification into a lighter act (usually theft) preceded by the communication of the decision
for the change, in order to award the parties such right, contrary, several procedural rights being
infringed.
Keywords: legal classification, change of classification, conciliation, take back the complaint,
fair lawsuit, rights equality 

 

Definiția cea mai clară a încadrării juridice a faptei[1] rezistă și astăzi, după 50 de ani de la formularea acesteia, fiind preluată de totalitatea doctrinei procesual penale. Aceasta este desigur, cunoscută, impunându-se preluarea doar a concluziei autorului, în sensul că „încadrarea juridică cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod complet caracterizarea juridică a faptei”.

Schimbarea încadrării juridice a faptei dată prin actul de sesizare nu este o instituție nouă în procesul penal român. Ea era prevăzută, într-o formă surprinzător de apropiată de cea din prezent, și în Codul penal din 1936. Astfel, potrivit art. 312 din Codul numit după Regele Carol al II-lea:

„Când din desbateri rezultă că faptul imputat ar conține elementele unei infracțiuni mai grave decât aceea la care se referă acuzarea sau că acelui fapt trebuie să i se dea o altă calificare ce ar face necesară pregătirea apărării în această nouă situațiune, instanța este datoare, sub pedeapsă de nulitate, a asculta părțile asupra acestor eventualități și a încunoștința pe inculpat că este în drept să ceară fie suspendarea desbaterilor pentru câteva ore, fie amânarea, spre a-și prepara apărarea și eventual completarea instrucției în fața instanței.

Cu toate acestea, instanța poate respinge cererea de suspendare sau amânarea judecății când schimbarea calificării e în favoarea inculpatului”.

Așadar, amânarea cauzei pentru pregătirea apărării ori lăsarea mai la urmă era limitată la cazurile de agravare a situației inculpaților, în prezent amânarea la cerere fiind acordată chiar în caz de discutare a unei încadrări juridice mai ușoare, pentru respectarea deplină a dreptului la apărare.

Reglementarea interbelică pare chiar a fi pe alocuri mai performantă decât cea din 2014, din punct de vedere al sancțiunii exprese aplicabile neluării în discuție a schimbării de încadrare. Astfel, cuvântul părților (și evident, al procurorului) în privința încadrării era prevăzut a fi acordat sub pedeapsă de nulitate absolută a hotărârii. În prezent, dispozițiile art. 281 alin. 1 nu prevăd printre cazurile de nulitate absolută această omisiune, după cum nici cele ale art. 421 alin. 2 lit. b), care prevăd situațiile de desființare în apel cu trimitere spre rejudecare. Nu este vorba aici nici de nepronunțarea asupra unei fapte, în primul rând deoarece fapta rămâne aceeași, doar încadrarea se schimbă și apoi pentru că nu discutăm de nepronunțare, ci de lipsa discuției contradictorii.

Practica judiciară însă, și în special Curțile de Apel, în aplicarea directă a art. 6 CEDO[2] și a art. 2 din Protocolul 7 al CEDO (obligativitatea a două grade de jurisdicție), a principiului procesului echitabil din Codul de procedură (art. 8) și a principiului contradictorialității fazei de judecată a pronunțat în numeroase rânduri soluții de trimitere spre rejudecare a cauzelor în care s-a omis punerea în discuție a schimbărilor de încadrare juridică, de obicei pronunțate de primele instanțe direct cu ocazia deliberării. Părțile sunt private astfel de un grad de jurisdicție și de dreptul la apărare cu privire la noua calificare juridică a faptelor pretins comise.

Nu analiza acestor aspecte este însă obiectul prezentului studiu, ci o situație inechitabilă generată de practica cvasiunanimă a instanțelor de schimbare a încadrării juridice prin sentință, iar nu prin încheiere, opțiune ce ar trebui să fie excepția iar nu regula.

Înalta Curte a încercat să-l protejeze de riscul de incompatibilitate prin antepronunțare pe judecătorul care schimbă încadrarea juridică prin încheiere[3], dar practica punerii în discuție cu ocazia dezbaterilor fondului a fost menținută. Este real că, uneori, este dificil de exprimat o opinie asupra unei încadrări fără a se folosi argumente ce țin de săvârșirea faptelor, de aici riscul unei imparțialități obiective.

Doctrina procesual penală[4] critică acest procedeu, deoarece la momentul dezbaterilor cadrul procesual ar trebui să fie pe deplin stabilit, obiectul judecății clar delimitat, sub aspectul încadrării dată faptei prin actul de sesizare, punându-se practic două rânduri de concluzii, unul raportat la încadrarea juridică din rechizitoriu iar altul privitor la încadrarea în care se cere a fi schimbată cea inițială. Aceasta pune uneori apărarea în situații absurde, în care este nevoită să raporteze fiecare instituție de drept penal incidentă în cauză la fiecare dintre posibilele încadrări ce pot fi date faptelor judecate.

Putem face chiar un paralelism, mutatis mutandis, cu situația clarității acuzației sub aspectul limitelor și obiectului judecății din camera preliminară. Deși practica judiciară și doctrina[5] au apreciat că încadrarea juridică nu este o chestiune ce privește regularitatea actului de sesizare (cu toate că, într-o viitoare reglementare, ce ar trebui sa schimbe structura camerei preliminare, ar putea face obiectul discuției), ne este foarte greu să credem că are parte de un proces echitabil, din punct de vedere al cunoașterii acuzației penale (care se referă nu doar la faptă, ci și la calificarea normativă a acesteia) persoana care, la ultimul termen de judecată, este nevoită să aprecieze asupra încadrării faptelor imputate, urmând ca instanța să se pronunțe direct asupra acesteia, deodată cu analiza vinovăției sale.

Posibilitatea, chiar necesitatea schimbării de încadrare prin încheiere se întrevede din dispozițiile art. 386 alin. 2 C. pr. pen., astfel, „dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal”. Ipoteza este aceea în care, spre exemplu, persoana este trimisă în judecată pentru infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.), iar ulterior, în baza unor înscrisuri medicale se constată că nu se pune problema punerii vieții victimei în pericol, astfel fiind vorba de infracțiunea de lovire sau alte violențe (art. 193 C. pen.). Spre deosebire de infracțiunea mai gravă, cea de lovire prevede ca și condiție de procedibilitate plângerea prealabilă a persoanei vătămate, așadar, prin textul suscitat, prima etapă, după punerea în discuție a schimbării de încadrare trebuie să fie pronunțarea unei încheieri cu privire la acest aspect.

În cazul în care persoana vătămată(sau partea civilă) legal citată, nu este prezentă la dezbaterea asupra încadrării, instanța va fi obligată să rămână în pronunțare privitor la acest aspect, iar ulterior să o citeze pe aceasta cu mențiunea specială, neconsiderându-se că ar avea termen în cunoștință[6]. La termenul stabilit, la care persoana vătămată se prezintă, aceasta va formula plângere prealabilă, caz în care procesul penal va continua, sau va arăta că nu formulează plângerea, caz în care instanța va da cuvântul în dezbateri și va pronunța pe fond o soluție de încetare a procesului penal (în temeiul lipsei, iar nu al retragerii unei plângeri).

Situația poate deveni mai complicată atunci când persoana vătămată este prezentă la punerea în discuție a schimbării de încadrare, instanța de judecată fiind tentată să se pronunțe pe loc asupra acesteia și să întrebe victima daca formulează plângere prealabilă. Se va putea astfel încerca evitarea acordării unui nou termen, nemaifiind necesară chemarea persoanei în fața instanței printr-o nouă citare. Credem că o asemenea soluție nu este legală, în toate cazurile, de prezență sau absență a persoanei vătămate, instanța trebuind să rămână în pronunțare, să se pronunțe prin încheiere și apoi să reciteze persoana vătămată. Neputând emite cu aceeași ocazie și o încheiere și o sentință, instanța va trebui, în varianta neamânării cauzei, să consemneze soluția privitoare la încadrare în practicaua sentinței, aspect ce apare ca nelegal.

Ne aflăm aici și într-o situație specială de repunere în termenul de formulare a plângerii prealabile, potrivit art. 296 C. pr. pen., aceasta putând fi introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Or, evident că persoana vătămată a cunoscut comiterea faptelor materiale de la început, după schimbarea de încadrare ea luând cunoștință doar de noua calificare a faptei și de prevalența disponibilității față de oficialitate.

Așadar, art. 396 C. pr. pen. ar trebui modificat prin introducerea unui nou alineat, potrivit căruia termenul de 3 luni curge și de la data citării (chemării) la care face referire art. 386 alin. 2 C. pr. pen. Opțiunea persoanei vătămate de renunțare trebuie să fie irevocabilă, aceasta nemaiputând reveni asupra ei, nici măcar în termenul legal, pentru că altfel s-ar crea situații absurde, putându-ne imagina că s-ar introduce o nouă plângere după ce instanța s-a pronunțat prin sentință rămasă definitivă. Cu toate acestea, ne putem imagina ca, după formularea plângerii, având în vedere termenul prevăzut de art. 158 C. pen., să urmeze o retragere ulterioară a acesteia, chiar în apel.

Dacă, din alte cauze, după citarea legală a persoanei vătămate (deși aici se poate pune problema dacă este necesară și citarea personală, nu doar cea prezumată )[7], judecarea cauzei se amână și aceasta nu se prezintă în termen de 3 luni de la primirea citației, soluția ar trebui să fie tot de achitare în temeiul lipsei plângerii prealabile, însă nu în temeiul renunțării exprese la acest drept, ci acela al decăderii persoanei din termenul prevăzut de lege.

Dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, considerăm că ar trebui chemat în fața instanței și reprezentantul legal, pentru a-și da încuviințarea. Cu toate acestea, se impune și întrebarea procurorului daca exercită acțiunea penală din oficiu (de fapt dacă o continuă, aceasta fiind în ființă la acel moment).

Unele situații practice pot însă duce la neaplicarea dispozițiilor legale în spiritul acestora, cu consecințe grave de inechitate a procedurilor pentru părți, în situația în care, dintr-o infracțiune complexă unică, încadrarea juridică se schimbă în două infracțiuni simple.

Ipoteza este cea în care o persoană este trimisă în judecată pentru infracțiunea de tâlhărie, iar ulterior, pe parcursul sau la finalul cercetării judecătorești, se pune problema desfacerii complexității în componentele sale, pe temeiul că nu există conexitate între infracțiunea scop și cea mijloc. Deci, se discută în legătură cu încadrarea nouă a faptei în două infracțiuni, una de furt și alta de lovire. Instanțele au apreciat că este exclusă, în această situație, o achitare pentru infracțiunea absorbită (lovirea, în speță), a proceda astfel însemnând ca instanța să pronunțe asupra uneia și aceleiași fapte două soluții contradictorii, de achitare și condamnare[8].

În primul rând ar trebui să excludem situația pronunțării asupra noii încadrări direct prin sentință, pentru motivele expuse în cele ce preced, dar și pentru faptul că ne aflăm în fața unor probleme care țin de caracterul echitabil al procesului penal.

Dacă în privința infracțiunii de lovire soluția este relativ clară, după pronunțarea prin încheiere persoana vătămată fiind citată pentru a-și exprima poziția, cu discuțiile mai sus făcute, în ceea ce privește fapta prevăzută de art. 228 C. pen. se ivesc mai multe probleme. Inculpatul nu va avea posibilitatea împăcării cu persoana vătămată, deși el află pentru prima dată după pronunțarea instanței despre noua încadrare a faptei comise.

Astfel, pentru infracțiunea de furt, cu excepția unor variantei agravate, deși nu prevede ca și condiție plângerea prealabilă a celui păgubit, potrivit sistemului Codului penal din 2014 care face deosebire între cele două cauze care duc la înlăturarea răspunderii penale, legea prevede ca și cauză de încetare a procesului penal doar împăcarea[9].

Potrivit art. 159 alin. 3 C. pen., „împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței”.

Limitarea temporală a fost criticată de o parte a doctrinei, apreciindu-se, pe bună dreptate, că e greu de găsit rațiunea pentru care retragerea plângerii prealabile se poate face în tot cursul procesului penal iar împăcarea doar până la citirea rechizitoriului[10].

Chemată fiind să se pronunțe, în mai multe rânduri asupra constituționalității textului mai sus citat, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate toate sesizările de până acum. În cea mai recent publicată dintre acestea[11], instanța de control stabilește că „procesul echitabil nu presupune un drept al părților și al subiecților procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. 3 din Constituție reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conținutului instituției împăcării este de competența exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiționa producerea efectelor împăcării de nedepășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței, fără a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. 1 din Constituție. Totodată, prin dec. nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menționată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept, în acest sens, prin dec. nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (par. 21 din dec. nr. 508 din 7 octombrie 2014)”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD nr. 2/1967, p. 106.

[2] Relevantă este decizia din Adrian Constantin contra României, hotărâre din 12.04.2011.

[3] ÎCCJ, SU, dec. nr. 1/2006.

[4] G. Bodoroncea, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 1575.

[5] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 173.

[6] În acest sens și C. Ap. Brașov, în dec. nr. 1055/R/2004, în M. Udroiu, Procedură penală, partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 328.

[7] Pentru distincțiile între legala citare și citarea personală în materia redeschiderii procesului penal, v. V.H. Constantinescu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 1817 și urm.

[8] T. Gorj, dec. pen. nr. 558/1975, în V. Văduva, Infracțiuni contra libertății persoanei, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 99.

[9] A se vedea C. Ghigheci, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.181.

[10] V. Pașca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 371.

[11] Dec. CCR nr. 311 din 9 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 634 din 3 august 2017.

Imposibilitatea împăcării după schimbarea încadrării juridice a faptei. Inechitate și posibilă neconstituționalitate was last modified: octombrie 12th, 2017 by Adrian Stan

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii