Îmbunătățirea speciei umane – între deziderat și fatalitate

1. Bioetica – Concept și definiții

1.1. Concept

Progresele în materia biologiei moleculare, descoperirile științifice și inovațiile în domeniul biomedicinei și tehnologiei de profil, în secolul XX – începutul secolului XXI (Mileniul III), au produs efecte profunde atât din perspectiva relațiilor între indivizi, cât și a celor macrosociale, dar și din alte perspective, cum ar fi cele militare, economice ș.a. Aplicațiile acestor noi descoperiri sunt pe cât de revoluționare, pe atât de variate și privesc chiar originea vieții omului.

Domenii precum sănătate, farmaceutică, medicina criminalistică, administrarea justiției, evoluția ființei umane sunt exemple în care biotehnologiile și biomedicina și-au găsit cu ușurință aplicarea.

Industria, agricultura, pomicultura, zootehnia sunt de asemenea domenii în care biotehnologiile au fost implementate cu succes și au avut o evoluție uimitoare.

Însă, alături de aceste aplicații, există și altele care ridică probleme și întrebări de natură etică la care încă omenirea nu poate răspunde fără teama de a greși și fără să analizeze și să cântărească temeinic efectele, comparând beneficiile în raport cu neprevăzutul și cu hazardul științific. Printre acestea putem enumera: procrearea asistată, clonarea terapeutică sau reproductivă, crearea de hibrizi sau himere, experimentarea pe embrioni, practicile eugenice, utilizarea inteligenței artificiale în reproducerea de organe (bio-printare 3D), reproducerea de organe umane în spațiu, și de o importanță crucială, crearea interfeței wireless creier-computer, cel mai recent proiect al lui Elon Musk în materie de bionică informațională.

Multe dintre acestea au fost realizate, devenind realitate, altele sunt în stadiul de perfecționare, iar problema realizării și aplicării lor este doar timpul. Cu toate acestea, majoritatea statelor se confruntă cu grave probleme instituționale, dar și cu un vid legislativ care vine să întărească problematica în cauză.

Chiar și în probleme considerate rezolvate, descoperim că dezbaterile au fost reluate, iar argumente care pentru început au fost considerate suficient de convingătoare, acum sunt discutate dintr-o nouă perspectivă și puse în lumina multidimensionalității științifice și a interdisciplinarității ca formă de studiu. Putem da ca exemplu cazul unor teme clasice precum, eutanasia activă sau legitimitatea pedepsei cu moartea. Toate acestea, alături de prefigurarea noilor realități, formează un domeniu de necesară aplicabilitate, dar și de studiu continuu, cel al Bioeticii.

Dreptul la viață implică interzicerea oricăror procedee, tehnici sau mijloace care-i pot aduce atingere, mai puțin situațiile prevăzute de legislația anumitor state, unde acest lucru este permis în condiții legale. Dreptul la viață cunoaște și alte dimensiuni, rezultat al cuceririlor științelor vieții și al dezvoltării biotehnologiilor și biomedicinei, dimensiuni cărora reglementările juridice trebuie să le țină pasul. Viitorul va fi cel care ne va demonstra dacă adevărul dreptului în această materie este bioetica sau dacă dreptul adevărului ne va revela posibilitatea conștientă și atent supravegheată a biomedicinei de a îmbunătăți condiția ființei umane, fără a-l concura pe Creator și fără să creeze categorii umane sau umanoide care pot intra într-o concurență socială nedorită sau chiar să se rejecteze reciproc, generând riscul producerii unor efecte devastatoare pentru societatea umană.

Oricum, până atunci, soluția practică oferită de legiuitor, în sensul adoptării normelor juridice cu caracter bioetic, poate fi apreciată ca suficientă, biomedicina și biotehnologiile fiind secondate de bioetică. Nu ar fi o soluție și considerăm că ar fi imposibil să ceri oamenilor de știință și cercetătorilor să-și oprească activitatea, însă putem crede cu vehemență că legiuitorul internațional trebuie să vegheze atent și minuțios fiecare descoperire în domeniul atât de complex al științelor vieții ce ar atrage după sine noi reguli de bioetică.

Statele lumii sunt chemate să participe activ la adoptarea unui sistem legislativ eficient, atât la nivel național cât și la nivel internațional, astfel încât să nu existe posibilitatea speculării vidului legislativ sau al insuficienței de reglementare legislativă din cadrul sistemelor de profil al anumitor state.

1.2. Definiții

Referitor la bioetică există mai multe definiții în literatura de specialitate, dar în acest studiu ne vom opri la definiția dată de Enciclopedia franceză de bioetica din anul 2001[1], conform căreia bioetica este considerata drept „preocuparea pluridisciplinară pentru opinii și activități și care are scopul de a clarifica și rezolva probleme etice suscitate de știință și de biotehnologiile biomedicale actuale”. Este o preocupare interdisciplinară, de frontieră cu ideologiile actuale, cu filosofia, teologia și dreptul.

Preocuparea referitoare la etică, în ceea ce privește aplicațiile biotehnologice, apare după cel de-al Doilea Război Mondial ca urmare a „cercetărilor” efectuate de specialiștii în domeniul biomedicinei și care au continuat și după această conflagrație mondială.

Conceptul de bioetică apare în 1971 și este definit în lucrarea „Bioetică și supraviețuire” a americanului Van Rensselaer Potter[2] care scrie pentru prima data despre bioetică, lansând un nou termen în doctrina de specialitate.

În mai multe Enciclopedii vom găsi definit conceptul într-o accepțiune mai mult sau mai puțin comună ca fiind „studiul sistematic sau știința comportamentului uman în cadrul științelor vieții și al îngrijirii sănătății, când acest comportament este examinat la lumina valorilor și a principiilor morale”[3].

În accepțiunea noastră, o încercare de a defini bioetica poate fi configurată astfel: Bioetica este tărâmul științific interdisciplinar unde spiritualitatea, conștiința umană, morala și pragmatismul, alături de dorința avidă de cunoaștere prin cercetare științifică, interacționează și încearcă să protejeze drepturile omului și esența biotică a umanității.

Valori ale societății de astăzi legate de viață, aparent ușor de reperat, se dovedesc în final extrem de greu de a fi definite, delimitate și mai ales de reglementat juridic, astfel încât să asigure o protecție efectivă. S-a considerat pe bună dreptate că „valoarea supremă în rândul drepturilor omului pe plan internațional este viața”[4].

Misiunea de a identifica valorile societății revine legiuitorului care în această materie s-a confruntat cu unele obstacole majore în încercarea de a reglementa noile realități sociale, provocate de progresele științelor vieții. Aceasta deoarece calificarea juridică a lor necesită o înțelegere profundă a aspectelor științifice. Totodată oamenii de știință se confruntă cu probleme la fel de stringente atunci când trebuie să evalueze efectele cercetărilor lor și impactul social pe care acestea îl generează.

În cele din urmă, dreptul este cel care proclamă, dar și protejează valorile individuale și colective, fie că sunt deja recunoscute, fie că sunt noi și necesită identificare și calificare[5].

2. Bioetica în principalele instrumente juridice internaționale

Încă de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cerut ca problema consecințelor sociale, etice și juridice ale dezvoltării științelor biomedicale să fie tratată din perspectiva drepturilor omului, astfel s-a răspuns ecourilor la nivel internațional. Cu toate acestea, analiza principalelor texte internaționale cu forță obligatorie scoate la iveală o prudență a legiuitorului internațional, în ceea ce privește abordarea științelor vieții. Astfel Declarația universală a drepturilor omului și Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția europeană) nu au inserat nicio dispoziție specifică. Totuși printr-o interpretare extensivă, unele atingeri aduse integrității persoanei s-au putut încadra, în anumite condiții, în articolele 2 și 3 ale Convenției europene[6]. Conștientizându-se această problemă, în articolul 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice se prevede că „este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice”.

Pentru a înlătura vidul legislativ în materie, resimțit în legislațiile majorității statelor și pentru a ilustra interesul arătat evoluțiilor biomedicinei, dublat de necesitatea elaborării unor norme juridice riguroase, au fost adoptate la nivel internațional, dar și național, instrumente juridice specifice. Primul instrument juridic în domeniu, cu vocație universală, a fost adoptat în anul 1998 – Declarația U.N.E.S.C.O privind genomul uman și drepturile omului. Aceasta proclamă genomul uman ca parte din patrimoniul comun al umanității, protejând astfel însăși specia umană și ridicând la nivel de principiu, cercetarea științifică responsabilă, făcând referire totodată la demnitatea omului.

Convenția europeană privind medicina și drepturile omului[7], adoptată în cadrul Consiliului Europei în anul 1997, reprezintă primul instrument juridic internațional cu forță obligatorie în materie. Scopul Convenției este protecția ființei umane față de practicile științifice interzise sau de actele medicale abuzive sau deviante din punct de vedere etic.

Prin intermediul acestui instrument juridic este protejată ființa umană în diferitele stadii de evoluție, de la embrion la persoană și se consacră un alt principiu deosebit de important și anume preeminența ființei umane.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[8], care în prezent face parte din dreptul primar al Uniunii prevede expres dreptul la integritate fizică și psihică al persoanei [art. 3 alin. (1)], precum și interzicerea practicilor eugenice, transformarea corpului uman într-o sursă de profit și clonajul reproductiv [art. 3 alin. (2) lit. b), c) și d)].

Alături de instrumentele prezentate mai sus au fost adoptate numeroase rezoluții, recomandări și declarații ale Consiliului Europei, U.N.E.S.C.O sau ale Uniunii Europene.

La nivel național, reacția nu s-a lăsat așteptată, astfel au fost înființate numeroase comitete naționale de bioetică și alte organisme asemănătoare, ce aveau ca scop stabilirea unor criterii clare care să servească reglementărilor juridice ulterioare, iar în faza finală, proiectelor de lege în domeniu.

Merită menționat pionieratul în această privință realizat de Comitetul Național Consultativ de Etică al Franței. Intervenția legiuitorului național în probleme de genetică s-a făcut în diferite moduri în funcție de diferitele state, fie prin legi speciale, ca de exemplu, în Spania, Marea Britanie, Franța, fie prin dispozițiile Codului penal, cum s-a întâmplat în Italia, sau chiar prin dispoziții constituționale, cum ar fi Elveția și Grecia.

Demonstrația caracterului ambivalent al științei din punct de vedere moral este vizibilă în mod clar în cadrul experimentelor genetice. Intervențiile asupra genomului uman afectează integritatea individului și chiar pot amenința specia umană. Utilizarea improprie a biomedicinei are ca rezultat amenințarea ce vizează în special originea vieții omului în momentul în care aceasta face obiectul cercetărilor. Întrebarea firească este, ce rezultate vor avea asemenea practici improprii atunci când ele intervin în timpul vieții intrauterine și care ar fi modalitatea de protecție eficientă a embrionului.

Problema principală adusă în prim plan de aceste cercetări a fost delimitarea frontierelor dreptului la viață. Există diferențe între mentalitățile de pe diferite continente ce se regăsesc în Convenția americană privind drepturile omului și Convenția europeană[9]. În timp ce Convenția americană privind drepturile omului protejează dreptul oricărei ființe la viață „din momentul concepției” [art. 4 alin. (3)], Convenția europeană vorbește de dreptul persoanei la viață, nefiind la fel de explicită.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O) a arătat că dreptul la viață se dobândește din momentul nașterii[10], cu toate acestea legiuitorii naționali conturează și opinia conform căreia ființa umană trebuie să beneficieze de o anumită protecție între momentul concepției și cel al nașterii; chiar dacă îmbrățișează opinia Curții. În această interpretare se realizează dezideratul ca între aceste momente să existe totuși o protecție și să nu se intervină prin practici abuzive.

Convenția europeană privind drepturile omului si biomedicina[11], deși recunoaște ca titular de drepturi numai persoana, conferă protecție și ființei umane, noțiune folosită datorită caracterului său general. Astfel articolul 14, privitor la interzicerea alegerii sexului, se referă la „copilul care se va naște”. Conform articolului 15, principiile care guvernează cercetarea științifică privesc „ființa umană”, iar articolul 18 vorbește despre cercetările asupra „embrionilor in vitro”.

Problema sfârșitului vieții nu este abordată în textul acestei Convenții, dar putem găsi referiri la aceasta în Protocolul adițional privind transplantul organelor și a țesuturilor de origine umană.

Unele reacții contradictorii s-au datorat „noilor practici eugenice”, prin care se încearcă îmbunătățirea speciei umane. Aceste practici au menirea de a împiedica nașterea, supraviețuirea și reproducerea persoanelor ce suferă de diverse afecțiuni grave sau handicapuri, prin intermediul sterilizării, al diagnosticului prenatal și al testelor genetice pre-conceptive. Argumentele în susținerea practicilor eugenice sunt atât de ordin moral cât și de ordin practic, materializate în costurile ridicate necesare unei îngrijiri medicale adecvate. China a adoptat o astfel de legislație încă din anul 1995, obligând toate cuplurile ce doresc să se căsătorească să se supună unui test medical care sa identifice un eventual defect ereditar. În Europa, așa cum am menționat mai sus, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interzice practicile eugenice.

O altă problemă spinoasă o reprezintă clonarea, clasificată de către oamenii de știință în terapeutică și reproductivă, în funcție de finalitatea urmărită. Instrumentele juridice internaționale sau naționale în materie, interzic clonarea reproductivă, invocând caracterul unic al ființei umane. Argumente pro și contra au făcut deliciul dezbaterilor, fiind analizate situații inedite și șocante date de posibilitatea reproducerii unui copil decedat, ale cărui celule au fost prelevate înainte de moarte, sau crearea unui copil ca potențial donator pentru fratele său bolnav[12].

În privința acestor noi tehnici, s-a susținut că genomul uman trebuie protejat în mod special, ca element esențial al patrimoniului umanității, fiind considerat chiar ca un element sacru. Cu privire la moștenirea genetică a individului, Convenția Europeană privind biomedicina si drepturile omului își extinde protecția asupra „generațiilor viitoare” ca rezultat al conștientizării caracterului ireversibil al unor posibile atingeri aduse moștenirii genetice a omului. Articolul 13 din această Convenție ilustrează o logică adecvată, permițând intervenția asupra genomului uman doar pentru considerente medicale și doar dacă scopul nu este de a modifica „genomul descendenței”.

Convenția europeană privind biomedicina și drepturile omului nu condamnă progresul biologiei și al medicinei, ci utilizarea lor improprie.

Articolul 15 din Convenție face referire la garantarea respectării drepturilor omului care nu vizează decât aplicațiile științei și libertatea de a urma cercetării științifice, fiind proclamate în numele progresului și al dreptului de a cunoaște. Limitele activității oamenilor de știință și ale aplicațiilor științei genetice trebuie să fie respectul demnității umane și al drepturilor omului.

O altă problemă privind bioetica ține de biodiversitate și de modul în care mediul înconjurător este influențat de noile cercetări. Principiile de la Stockholm din 1972 și Declarația de la Rio de Janeiro din 1992 menționează că „omul are un drept fundamental la libertate, egalitate și la condiții de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască cu demnitate. El are datoria solemnă de a proteja și de a ameliora mediul înconjurător pentru generațiile prezente și viitoare”.

Dezbaterea socială la nivel internațional pe tema descoperirilor în domeniul geneticii și al biologiei în general, ar trebui să aducă în atenție mult mai multe probleme decât cele ridicate în prezentul studiu, deoarece evoluția rapidă a științelor vieții nu ne permite să avem pretenția unei finalități a acestuia, ne aflăm abia în faza incoativă a descoperirilor în domeniu.

Dezbaterea trebuie să aibă o abordare interdisciplinară și integrativă, astfel perspectivele ideologice și culturale trebuie să fie complementare științelor sociale din care face parte și Dreptul, științe care lucrează tocmai cu lumea conceptuală a valorilor și idealurilor umane. Progresele în materia științei biomedicale și a tehnologiei dau naștere unor provocări fundamentale pentru activitatea cotidiană umană și a modului în care gândim, simțim și acționăm. Astfel, bioetica abordează probleme de esența umanității: nașterea și moartea, corpul și mintea, sănătatea și boala, demnitatea și libertatea, etc.

Nu vom insista asupra unor teme de discuție cum ar fi clonarea, intervențiile asupra genomului uman, practicile eugenice, prelungirea vieții, chirurgia plastică, ortotanasia și eutanasia activă, avortul, pedeapsa cu moartea și altele, deoarece considerăm că acum ne aflăm la începutul erei biotehnologiei și biomedicinei, și beneficiem doar de primii pași ai acesteia.

Astfel va fi imperios necesar în viitor, revenirea și reconsiderarea atât a dimensiunii conceptuale cât și a cadrului de aplicație, secondat și atent supravegheat de criterii bioetice. Totuși putem conchide analiza celor de mai sus afirmând, fără teama de a greși, că unul dintre cele mai importante instrumente juridice internaționale adoptat, în domeniu este Convenția de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina, adoptată la 4 aprilie 1997[13].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] A se vedea pe larg G. Hottois & J.-N. Missa (Eds.), Nouvelle Encyclopédie de Bioéthique: Medicine, Environment, Biotechnology, 2001, ISBN 2804137120.

[2] Van Rensselaer Potter, Bioethics: Bridge to the Future, Prentice-Hall, 1971.

[3] W. T. Reich, Encyclopedia of Bioethics (5 Volume Set), published by Macmillan Publishing Company, 1995.

[4] C. Casabona, Biotechnology, Law and Bioethics – Comparative perspectives, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 37.

[5] C.E.D.O., Streletz, Kessler, Krenz c. Germania, March 22, 2001.

[6] Ch. Byk, Bioethique et Convention europeene des droits de l’homme, in L.E. Pettiti, La Convention europeene – article par article, Dalloz, 1995, p. 101-121.

[7] A se vedea textul în Instrumente internaționale privind drepturile omului, Vol. II, Instrumente regionale, IRDO, Ed. a V-a, Bucuresti, 2002, p. 692.

[8] Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, Convenția europeană, Oficiu pentru publicații al Comunităților europene, 2003.

[9] Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenția și Protocoalele sale adiționale prin Legea nr.30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

[10] C.E.D.O., X c. Regatul Unit, 13 mai 1980, cererea 8416/1979.

[11] A se vedea textul în Instrumente internaționale privind drepturile omului, Vol. II, Instrumente regionale, IRDO, Ed. a V-a, București, 2002, p. 692.

[12] Le Monde, 07.01.2003, www.lemonde.fr.

[13] A se vedea textul la http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/Html/164.htm.

Îmbunătățirea speciei umane – între deziderat și fatalitate was last modified: octombrie 22nd, 2020 by Nasty Vlădoiu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii