Identificarea persoanei fizice – aspecte de drept internaţional privat

Abstract

Civil identity of persons – aspects of private international law

Cross-border reality emphasizes difficult issues regarding the regulation and interpretation of certain attributes of the individual’s identification. From all these identification attributes, we will focus on three main elements that define personal status and show several peculiarities in legal relations with foreign element, namely: name (in the broad sense of the term); home (and its substitutes – residence, ordinary residence); marital status (sum of individual qualities and attributes).

Alongside the national rules of private international law, international courts case-law’s contribution is essential for the correct interpretation and application of the conflict of laws rules. In some cases, the refusal of national authorities to proceed with the name change, to change it administratively, the franchise name or the rectification of civil status, breaches of personality rights, particularly the right to privacy.

Keywords: private international law, individual, civil identity, name, conflict of laws

1. Preliminarii

Normele conflictuale privind persoana fizică sunt „inima” materiei speciale a dreptului internațional privat. Individul sau persoana fizică este cel care face să existe viața privată internațională; el este mobilul și, în același timp, destinatarul normelor conflictuale. Fără persoanele fizice care intră în relații de familie transfrontaliere, care își asumă obligații contractuale în afara frontierelor propriului stat de cetățenie sau de reședință, care constituie societăți comerciale cu sediul în străinătate, care întocmesc testamente pentru bunuri mobile și imobile situate pe teritoriul mai multor state etc., dreptul internațional privat nu și-ar găsi utilitatea. Nu numai că normele conflictuale în materia statutului personal fac trimiteri la sistemele naționale diverse de drept internațional privat, dar și unificarea (în cadrul dreptului internațional privat european) primește un rol major atunci când sunt în discuție starea civilă, capacitatea, începutul și încetarea personalității juridice a persoanei fizice.

Persoana fizică este subiect de drept preferat, prin excelență, în raporturile de drept civil – în sens larg, raporturi fără element de extraneitate. Ca subiect al raporturilor cu element străin, persoana fizică este ocrotită, în toate elementele personalității sale juridice, prin norme conflictuale și, după caz, prin norme naționale de aplicație imediată și prin norme unificate la nivel regional. Unele sisteme de drept (de exemplu, cel francez) consideră că persoana fizică este „monopol” al dreptului internațional privat, în ceea ce privește toate problemele, inclusiv cetățenia. Această optică legislativă nu este egal împărtășită, astfel că legiuitorul român lasă loc de dezbatere și dreptului public (în dreptul român, de pildă, cetățenia este studiată în materia dreptului constituțional). Cert este că, statutul persoanei fizice are trăsături de fizionomie aparte, iar soluțiile conflictelor de legi în timp și spațiu reflectă, deopotrivă, istoria și actualitatea statelor naționale.

Persoana fizică se bucură, în raporturile cu element de extraneitate, de ceea ce limbajul comun al dreptului internațional privat numește „statut personal” și „statut familial”. Ambele au raportare exclusivă la individ și înglobează un ansamblu de relații generate în circuitul juridic transfrontalier. În mod obișnuit, statutul personal include starea civilă (cu toate elementele acesteia) și capacitatea civilă (cu incapacitățile de folosință și de exercițiu). Statutul familial se preocupă de aspectele referitoare la căsătorie și disoluția acesteia, rudenia firească și rudenia creată „artificial”, precum și la aspecte conexe căsătoriei, dar indispensabile în „tratamentul” complet al persoanei fizice: autoritatea părintească, protecția copiilor și obligația de întreținere. Practic, toate fațetele vieții juridice a persoanei fizice sunt preluate, cu specific, în materia dreptului internațional privat. În strânsă relație cu statutul personal și cu statutul familial, condiția juridică a străinului face obiectul unei discuții distincte, deoarece necesită explicații, în planul dreptului substanțial, cât și al dreptului procesual[1]. Atât conflictele de legi, cât și conflictele de jurisdicții sunt interesate de străinul-persoană fizică și dau măsura unui complex de drepturi și obligații civile și procesual-civile.

Statutul personal constituie, primul, obiect de studiu. Problemele de capacitate și de stare civilă atrag conflicte mobile, cu soluții – uneori – singulare de rezolvare a situației juridice. Statutul familial este larg dezbătut în dreptul internațional privat contemporan. Noul Cod civil român este mai generos cu aspectele de statut familial și se inspiră (benefic) pentru multe dintre soluții, din normele europene de gen. Unele aspecte de legislație națională fac, chiar, un pas înaintea dreptului convențional, anticipând soluții care se vor impune, din dreptul unificat, în dreptul substanțial. Alte aspecte se disociază de trenduri și conservă linii de statornicie în istoricul reglementării relațiilor de familie în spațiul românesc.

Străinul are reglementare separată, în actele normative care reglementează regimul juridic al străinilor în România.

2. Norma conflictuală privind statutul personal

Conținutul normei conflictuale din Codul civil reiese la prima lectură a textului art. 2572: „Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite […]”. Ceea ce interesează, în primul rând, în conflictele de legi, este legea aplicabilă materiei statutului personal. Nu toate elementele acestui statut sunt guvernate de aceeași lege, iar criteriile de determinare a lex causae au justificare, pentru fiecare situație în parte. Incapacitățile speciale sunt supuse legii raportului juridic la care se referă; declararea morții și prezumția că cel dispărut este în viață sunt guvernate de ultima lege națională a persoanei dispărute; numele persoanei este guvernat de legea sa națională ș.a.

Codul civil român are câteva trimiteri directe la anumite elemente ale statutului personal, dar – se poate observa – punctul de legătură care domină materia, este cetățenia. De fapt, statutul personal este domeniul în care cetățenia și-a păstrat poziția anterioară (Legea nr. 105/1992 a acordat o mare importanță cetățeniei, în cadrul statutului persoanei fizice, dar și în alte materii). Cetățenia este prima variantă (dintre variantele în cascadă) la care recurge legea națională, potrivit art. 2568 C. civ. Abia în lipsa cetățeniei, în caz de cetățenie multiplă sau pentru refugiați, devine utilă reședința obișnuită. Cetățenia a pierdut teren, în reglementarea actuală a Codului civil, în cazul unor aspecte de statut familial, în materia moștenirii (întrucât nu se mai păstrează regula divizării masei succesorale în mobile și imobile) etc. În conflictele de jurisdicții, rolul cetățeniei este limitat la câteva cazuri în care atrage competența exclusivă a instanțelor române.

3. Legea aplicabilă statutului personal

„Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel” [art. 2572 alin. (1) C. civ.].

Legea națională” este punct de legătură și, totodată, criteriu de determinare a lex causae, atât în conflictele de legi, cât și, în unele situații, în procesul civil internațional. Aplicarea legii naționale constituie regula în materia statutului personal, având un câmp relativ extins de cuprindere a criteriilor care fac legătura cu dreptul aplicabil raportului cu element de extraneitate. Legea națională este o noțiune care include, așa cum se va vedea, nu numai punctul de legătură care face relația între persoana fizică și statul al cărui resortisant este aceasta, ci și printr-un punct de legătură care identifică spațial persoana fizică (reședința obișnuită).

„Legea națională” este o noțiune largă, raportată în mod obișnuit, la trei puncte de legătură: cetățenia, domiciliul și reședința. Viața privată internațională adaugă încă un punct de legătură, uzitat în domeniul dreptului internațional privat – reședința obișnuită. Acest din urmă criteriu apare, tot mai frecvent, în convențiile internaționale și în regulamentele europene.

Preferința sistemelor de drept este diferită[2]: în timp ce dreptul continental apelează la cetățenie, sistemul anglo-saxon este (încă) tributar domiciliului. Sistemul continental are o concepție diferită asupra domiciliului față de sistemul anglo-saxon. De unde rezultă și opțiunile diferite în alegerea criteriilor de competență internațională – alegerea principală operând între domiciliu și cetățenie.

În țările de common law și în state cum sunt Argentina, Brazilia, Danemarca, Guatemala sau Norvegia, însemnătatea domiciliului decurge din funcțiile atribuite acestuia. Domiciliul nu este un simplu element de identificare a persoanei fizice, prin localizare spațială; el este, în egală măsură, un factor ce exprimă apartenența prezumată a individului la stat[3]. Prin urmare, conceptul de domiciliu dă contur unei legături caracterizate prin stabilitate, între o persoană și teritoriul supus unei anumite suveranități. Trăsăturile sale (stabilitate și continuitate) fac din domiciliu legătura personală cea mai semnificativă pe care individul o are cu un anumit loc („the most significant personal relationship an individual has to a place”[4]).

În common law, noțiunea de domiciliu[5] presupune reunirea cumulativă a două elemente: faptul de a locui, cu caracter permanent, într-un anumit loc (element de natură obiectivă) și intenția prezumată a persoanei de a avea domiciliul într-un anumit loc (element de natură subiectivă)[6]. Doctrina britanică enumeră cinci principii fundamentale care cârmuiesc domiciliul: orice persoană are un domiciliu („domiciliul de origine”); o persoană nu poate avea, simultan, două sau mai multe domicilii; un domiciliu care există, este prezumat a avea un caracter continuu, dacă nu s-a făcut dovada dobândirii altui domiciliu; domiciliul indică o conexiune cu un sistem teritorial de drept; legea în funcție de care se determină domiciliul este legea engleză (în sensul în care calificarea noțiunii de domiciliu se va face, de către instanțele britanice, după legea engleză)[7].

Această optică asupra domiciliului[8] are consecințe importante în selecția criteriilor aplicabile conflictelor de legi și conflictelor de jurisdicții. Cel mai elocvent exemplu este statutul personal, pe care ne-am obișnuit a-l relaționa cu cetățenia persoanei fizice și nu cu domiciliul. Ori, în common law, este preferat domiciliul, ca punct de legătură în această materie, în virtutea stabilității și continuității acestuia.

Legiuitorul din sistemul continental are o viziune mult diferită asupra semnificației domiciliului. Privit ca atribut de identificare a persoanei și de localizare în spațiu, el nu dobândește decât un statut de aplicare subsidiară sau alternativă, în materii care sunt rezervate, prin tradiție, cetățeniei. Considerată cea mai intimă legătură între cetățean și stat, cetățenia exprimă apartenența politică și juridică a cetățeanului la un anumit stat. Ceea ce îndreptățește, în concepția continentală, consacrarea cetățeniei ca reper esențial în materia stării, capacității și relațiilor de familie.

Această din urmă teză a fost întâlnită în Legea nr. 105/1992 și se regăsește în Codul civil român (în materia conflictelor de legi), care au oferit cetățeniei privilegiul de a fi punct de legătură principal pentru statutul individual și familial.

4. Rolul atributelor de identificare în dreptul internațional privat

Identificarea persoanei fizice semnifică „individualizarea persoanei fizice (omul, privit ca titular de drepturi subiective civile și de obligații civile) în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică”[9].

Clasic, sfera atributelor de identificare cuprinde numele, domiciliul și starea civilă. Dacă numele (în sens larg) și starea civilă identifică persoana în mijlocul familiei și în comunitatea socială (întocmirea actelor de stare civilă consemnează faptele cu semnificație juridică pentru individ și pentru întreaga societate), domiciliul are rolul de a localiza în spațiu persoana fizică. Doctrina modernă alătură atributelor de identificare și codul numeric personal, grupa sanguină, amprenta digitală și amprenta genetică. Acestea au însă rol preponderent în administrație și activitatea organelor de urmărire penală, mai puțin în ceea ce privește exprimarea personalității individului[10].

În dreptul internațional privat, dinamica transfrontalieră a condus la creșterea semnificației anumitor atribute de identificare, datorită flexibilității dovedite în soluționarea conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicții. De pildă, rolul domiciliului s-a diminuat în anii din urmă, iar dreptul european reflectă utilizarea frecventă a reședinței obișnuite în locul domiciliului. Motivul substituirii constă în aceea că reședința obișnuită permite localizarea mai eficientă (decât domiciliul și reședința) a persoanelor, în deplasările pe teritoriile unor state diferite.

Dreptul român a urmat, în mare parte, modelul european și a legiferat puncte de legătură care dau expresie actualității internaționale. Vom examina numele, domiciliul, reședința, reședința obișnuită și starea civilă – acestea fiind semnificative și prezentând particularități în raporturile cu element străin.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea și L.-M. Crăciunean, Protecția diversității culturale în dreptul internațional: modelul „uniți în diversitate”?, Editura Hamangiu, București, 2013.

[2] A se vedea, I. Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, Tratat de drept procesual civil. Volumul II. Căile de atac. Procedurile speciale. Executarea silită. Procesul civil internațional. Conform Codului de procedură civilă republicat, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 761-762.

[3] D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat, Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 142.

[4] P.M. North, Cheshire’s Private International Law, ninth edition, London, 1974, lucrare citată după D.A. Popescu, M. Harosa, op. cit., p. 143.

[5] Redăm o definiție care surprinde esența domiciliului, în elementele sale esențiale: „That is properly the domicile of a person where he has his true, permanent home and principal establishment and to which, whenever he is absent, he has the intention of returning” (J. Story, Conflict of Laws, ediția a 8-a, 1883, apud D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat, Tratat elementar, vol. I, op. cit., p. 143).

[6] Ceea ce înseamnă că «în orice alt loc s-ar găsi și oricât ar dura această ședere, ea este prezumată a trăi cu intenția de reîntoarcere la „his (her) true and permanent home”» (D.A. Popescu, M. Harosa, op. cit., p. 144).

[7] Ibidem, p. 145-152.

[8] Pentru definițiile oferite domiciliului și reședinței în common law, a se vedea, Oxford Dictionary of Law, sixth edition, edited by E.A. Martin, J. Law, Oxford University Press, 2006, p. 177, p. 462.

[9] G.-Al. Ilie, Identificarea persoanei fizice, în M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-Al. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 88.

[10] Ph. Malaurie, Droit des personnes. La protection des mineurs et des majeurs, 8e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2015, p. 43; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 232.

Identificarea persoanei fizice – aspecte de drept internațional privat was last modified: septembrie 8th, 2016 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii