Hotărârea CJUE în cauza C-658/17: precizări privind interpretarea art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012

Printr-o cerere de decizie preliminară introdusă de Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski – Polonia[1] s-a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să se pronunțe cu privire la interpretarea unor dispoziții din Regulamentul (UE) 650/2012[2] și din anexele Regulamentului de punere în aplicare (UE) 1329/2014[3].

În esență, instanța de trimitere a cerut CJUE să se pronunțe cu privire la limitele noțiunilor „hotărâre” și „instanță judecătorească” în sensul Regulamentului (UE) 650/2012, stabilind în special dacă un notar căruia dreptul național îi atribuie competența de a emite certificate de moștenitor exercită sau nu „atribuții judiciare”. Acest aspect este relevant pentru acele state membre, precum România, în care certificatele de moștenitor (legatar) naționale sunt emise de către notarii publici.

Litigiul principal

Situația de fapt

Tatăl reclamantei, resortisant polonez, a decedat la 6 august 2016 având ultima reședință obișnuită în Polonia, iar certificatul național de moștenitor a fost întocmit la 21 octombrie 2016 de către un notar polonez, în conformitate cu dreptul polonez. Întrucât defunctul fusese un antreprenor care și-a desfășurat activitatea în apropierea frontierei germano‑poloneze, reclamanta a dorit să știe dacă una sau mai multe bănci germane dețineau capitaluri depuse de tatăl ei și, în caz afirmativ, care era suma susceptibilă să intre în masa succesorală.

Prin urmare, reclamanta a solicitat la 7 iunie 2017 să îi fie eliberată o copie a certificatului național de moștenitor întocmit de notar, precum și atestatul care confirmă că acest certificat constituie o hotărâre în materie de succesiuni[4] în sensul art. 3 alin. (1) lit. g) din Regulamentul 650/2012, astfel cum figurează în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014. În subsidiar, în cazul respingerii cererii principale, reclamanta a solicitat ca respectiva copie a certificatului național de moștenitor să fie însoțită de atestatul care confirmă că acest certificat constituie un act autentic în materie de succesiuni[5] în sensul art. 3 alin. (1) lit. i) din Regulamentul 650/2012, astfel cum figurează în anexa 2 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014.

Astfel, această cauză ilustrează tocmai faptul că poate fi necesară justificarea calității de moștenitor în vederea efectuării verificărilor privind existența unor bunuri într‑un alt stat membru. Precum a precizat și avocatul general, cererea de emitere a unui atestat nu este subordonată dovedirii faptului că a fost formulată o acțiune într‑un alt stat membru prin care se solicită recunoașterea unei hotărâri[6].

Prin încheierea privind succesiunea din 7 iunie 2017, reprezentantul notarului a refuzat să emită copia certificatului de moștenitor însoțită de vreunul dintre atestatele solicitate. În motivarea acestui refuz, acesta a arătat că, deși certificatul este o „hotărâre” în sensul art. 3 alin. (1) lit. g) din Regulamentul 650/2012, în lipsa notificării Poloniei către Comisie, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din acest Regulament, referitoare la faptul că notarii care emit certificate de moștenitor exercită atribuții judiciare, îi era imposibil să elibereze atestatul privind o hotărâre în materie de succesiuni.

În ceea ce privește cererea subsidiară a reclamantei, reprezentantul notarului a indicat că o calificare a certificatului de moștenitor drept „hotărâre” o exclude pe cea de „act autentic”, astfel încât, deși condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. i) din Regulamentul 650/2012 erau întrunite, nu era posibilă nici eliberarea atestatului privind un act autentic în materie de succesiuni.

În continuare vom aminti principalele prevederi ale Regulamentului (UE) 650/2012 incidente în speță:

Articolul 3 – Definiții

„(1) În sensul prezentului regulament: (…)

(g) «hotărâre» înseamnă orice hotărâre în materie de succesiuni pronunțată de o instanță judecătorească[7] dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată; (…)

(i) «act autentic» înseamnă un document în materie de succesiuni întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic într-un stat membru și a cărui autenticitate: (i) se referă la semnătura și conținutul actului autentic; și (ii) a fost întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată în acest sens de către statul membru de origine.

(2) În sensul prezentului regulament, termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare[8], cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:

(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și

(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte (s.n.)”.

Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf în conformitate cu art. 79.

Articolul 59 – Recunoașterea actelor autentice

„(1) (…) Persoana care dorește să utilizeze un act autentic într-un alt stat membru poate solicita autorității care întocmește actul autentic în statul membru de origine să completeze formularul elaborat în conformitate cu procedura de consultare prevăzută la articolul 81 alineatul (2), care descrie efectele probatorii pe care actul autentic le produce în statul membru de origine”.

Articolul 79 – Stabilirea și modificarea ulterioară a listei cuprinzând informațiile menționate la articolul 3 alineatul (2)

„(1) Pe baza notificărilor din partea statelor membre, Comisia stabilește lista celorlalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la articolul 3 alineatul (2). (…)”.

De asemenea, potrivit legislației poloneze, respectiv art. 95j și 95p din Codul notarial, certificatul de moștenitor înregistrat produce aceleași efecte ca ordonanța definitivă privind succesiunea, iar orice altă dispoziție referitoare la ordonanța de succesiune[9] se aplică de asemenea certificatului de moștenitor înregistrat.

Instanța de trimitere

La 7 iunie 2017, reclamanta a formulat o acțiune la instanța de trimitere, susținând, pe de o parte, că certificatul de moștenitor îndeplinea toate condițiile necesare pentru a fi calificat drept o „hotărâre” în sensul art. 3 alin. (1) lit. g) din Regulamentul (UE) 650/2012 iar, pe de altă parte, că omisiunea Poloniei de a notifica Comisiei notarii care întocmesc certificatele de moștenitor, în conformitate cu art. 3 alin. (2) ultimul paragraf și cu art. 79 din acest Regulament, nu aduce atingere naturii juridice a certificatului de moștenitor.

Potrivit Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski, pentru a se pronunța cu privire la acțiunea formulată de reclamantă, trebuie să se determine dacă atestatul menționat în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 1329/2014 poate fi de asemenea eliberat pentru instrumentele procedurale care nu sunt executorii. În această privință, instanța de trimitere consideră că coroborarea art. 46 alin. 3) lit. b) cu art. 39 alin. (2) din Regulamentul (UE) 650/2012 pledează în favoarea utilizării atestatului respectiv pentru orice hotărâre, inclusiv pentru cele care nu au forță executorie. De asemenea instanța de trimitere a considerat că trebuie precizată definiția noțiunilor de „hotărâre” și de „instanță judecătorească” în sensul Regulamentului (UE) 650/2012.

Instanța de trimitere a apreciat că notarii polonezi care emit certificate de moștenitor exercită, în ceea ce privește legitimarea moștenitorilor, „atribuții judiciare asemenea instanțelor judecătorești” în sensul considerentului (20) din Regulamentul 650/2012. Instanța de trimitere a mai arătat de asemenea că certificatul de moștenitor produce aceleași efecte ca ordonanța definitivă privind succesiunea emisă de instanță, astfel încât trebuie să fie calificat drept „hotărâre” în sensul art. 3 alin. (1) lit. (g) din Regulamentul (UE) 650/2012.

Cu toate acestea, instanța a ridicat problema dacă noțiunea de „hotărâre” presupune ca aceasta să fie pronunțată de o autoritate competentă să soluționeze aspecte litigioase între părțile interesate (procedura notarială fiind necontencioasă). În ceea ce privește absența notificării de către statele membre, cu nerespectarea art. 79 din Regulamentul (UE) 650/2012, instanța de trimitere a considerat că conținutul acestei dispoziții nu permite a se răspunde în mod clar la întrebarea dacă această notificare este constitutivă de drepturi sau are o valoare pur indicativă.


[1] Cererea de decizie preliminară introdusă de Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Polonia) la 24 noiembrie 2017 – WB (Cauza C-658/17), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 134 din 16 aprilie 2018.

[2] Regulamentul (UE) 650 din 4 iulie 2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 201 din data de 27.7.2012.

[3] Regulamentul de punere în aplicare (UE) 1329 din 9 decembrie 2014 al Comisiei de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 359 din data de 16 decembrie 2014.

[4] Atestatul privind hotărârea în materie de succesiuni, menționat la art. 46 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) 650/2012. Formularul care trebuie utilizat pentru acesta este formularul nr. I prevăzut în anexa 1 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 1329/2014.

[5] Atestatul privind actul autentic în materie de succesiuni, menționat la art. 59 alin. (1) și la art. 60 alin. (2) din Regulamentul (UE) 650/2012. Formularul care trebuie utilizat pentru acesta este formularul nr. II prevăzut în anexa 2 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 1329/2014.

[6] CJUE, Concluziile avocatului general Yves Bot prezentate la 28 februarie 2019, cauza C-658/17 – WB, ECLI:EU:C:2019:166, parag. 49.

[7] Considerentul (20): „Prezentul regulament ar trebui să respecte diferitele sisteme de abordare a materiei succesiunilor aplicate în statele membre. În sensul prezentului regulament, termenul de «instanță judecătorească» ar trebui, în consecință, să aibă un sens larg, pentru a include nu numai instanțe judecătorești în adevăratul sens al cuvântului, care exercită atribuții judiciare, ci și notari sau registre de publicitate imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită atribuții judiciare asemenea instanțelor judecătorești, precum și notari și profesioniști din domeniul juridic, care, în anumite state membre, exercită atribuții judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de competențe de către o instanță judecătorească. Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de prezentul regulament. În schimb, noțiunea de «instanță judecătorească» nu ar trebui să includă autoritățile extrajudiciare dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale, cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții judiciare”.

[8] În redactarea inițială era vorba doar de autoritățile „care exercită, prin delegarea din partea puterilor publice, prerogative ce țin de competența instanțelor, precum cele prevăzute de prezentul regulament”. A se vedea Comisia Comunităților Europene, Propunere de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a actelor autentice în materie de succesiuni, precum și crearea unui certificat european de moștenitor, Bruxelles, 14 octombrie 2009, COM(2009) 154 final, p. 14, document consultat la 1.08.2019 disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/com/com_com(2009)0154_/com_com(2009)0154_ro.pdf.

[9] Spre deosebire de certificatul de moștenitor, aceasta este o veritabilă hotărâre judecătorească. De exemplu, potrivit art. 6691 alin. (2) C. pr. civ., în cazul în care au fost înregistrate unul sau mai multe certificate de moștenitor în legătură cu aceeași moștenire, instanța competentă în materie succesorală anulează, la cererea persoanei interesate, toate certificatele de moștenitor și emite o ordonanță privind succesiunea.

Hotărârea CJUE în cauza C-658/17: precizări privind interpretarea art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 was last modified: noiembrie 12th, 2019 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii