Hotărârea CEDO din 26 mai 2020 în Cauza A. împotriva României (Cererea nr. 999/19)
Redacția ProLege - decembrie 4, 2020Hotărârea CEDO din 26 mai 2020 în Cauza A. împotriva României
Dreptul intern relevant
Art. 20 din Codul de procedură penală
„(1) Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept”.
Art. 376 din Codul de procedură penală
„(1) Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată”.
Art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, care prevede că agenţii de poliţie au, inter alia, obligaţia:
„(b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; (…) verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă (…)”.
Art. 12 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
„Evaluarea stării de sănătate mintală se efectuează la cererea persoanei, la internarea voluntară a acesteia într-o unitate psihiatrică sau în condiţiile unei internări nevoluntare prin solicitarea expresă a persoanelor menţionate la art. 56”.
Art. 49 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
„(1) Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi de tratament”.
Art. 5 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
„(1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către:
(a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană;
(b) familia persoanei;
(c) reprezentanţii administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul social-medical şi de ordine publică;
(d) reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum şi de către procuror;
(e) instanţa de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătăţii mintale a unei persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare nevoluntară.
(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnătură de către persoanele menţionate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale cunoscute”.
Art. 57 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
„(1) Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se realizează, de regulă, prin intermediul serviciului de ambulanţă. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză este vădit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de psihiatrie se realizează cu ajutorul poliţiei, jandarmeriei, pompierilor (…)”.
În M. Of. nr. 1312 din data de 30 decembrie 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 26 mai 2020 în Cauza A. împotriva României (Cererea nr. 999/19).
Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.
„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie
(…)
2. Cu privire la fond
(…)
(b) Motivarea Curţii
(i) Principii generale
60. Curtea face trimitere la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa referitoare la obligaţiile pozitive care le revin statelor în domeniul asistenţei medicale, în special în ceea ce priveşte obligaţia de a investiga situaţiile în care sunt formulate acuzaţii de neglijenţă medicală. Acestea au fost reiterate recent în Lopes de Sousa Fernandes (citată anterior, pct. 214-221).
61. Curtea reaminteşte că a interpretat obligaţia procedurală prevăzută de art. 2, în contextul asistenţei medicale, ca impunând statelor să instituie un sistem judiciar efectiv şi independent, astfel încât cauza decesului sau a vătămării corporale grave a pacienţilor aflaţi în îngrijirea medicilor, fie în sectorul public, fie în cel privat, să poată fi determinată, iar cei responsabili să fie traşi la răspundere (ibid., pct. 214, cu trimiterile citate).
62. Atunci când se impune o anchetă, aceasta trebuie să fie independentă, adecvată, rapidă, amănunţită şi eficientă, în sensul în care să se poată afirma că a constituit un mijloc legal prin care să se poată stabili faptele, să fie traşi la răspundere cei în culpă şi să li se ofere victimelor reparaţii corespunzătoare (Lopes de Sousa Fernandes, pct. 217-219, precum şi Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 165-170).
63. Curtea reaminteşte că alegerea mijloacelor pentru a se asigura că obligaţiile pozitive în temeiul art. 2 sunt îndeplinite reprezintă, în principiu, un aspect care ţine de marja de apreciere a statului contractant. Există diferite modalităţi de a asigura respectarea drepturilor Convenţiei, şi chiar dacă statul nu reuşeşte să aplice o anumită măsură prevăzută de dreptul intern, acesta îşi poate îndeplini totuşi obligaţia pozitivă prin alte mijloace. Totuşi, pentru ca această obligaţie să fie îndeplinită, o astfel de procedură nu trebuie să existe doar în teorie, ci şi să funcţioneze efectiv în practică (a se vedea Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 216, cu referinţe suplimentare, şi Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 169).
64. În cele din urmă, Curtea subliniază faptul că această obligaţie procedurală nu reprezintă o obligaţie de rezultat, ci doar una de mijloc. Astfel, simplul fapt că procedura privind neglijenţa medicală s-a încheiat în mod nefavorabil pentru persoana în cauză nu înseamnă în sine că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care îi revenea în temeiul art. 2 din Convenţie(a se vedea Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 221, cu referinţe suplimentare).
(ii) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze
65. Curtea observă că reclamantul a formulat o plângere penală şi a descris extrem de detaliat modul în care a considerat că viaţa sa a fost pusă în pericol la data de 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 20). Potrivit legii aplicabile (a se vedea supra, pct. 41), acesta avea posibilitatea de a se constitui ca parte civilă în orice etapă a procedurii penale, până la începerea cercetării judecătoreşti de către instanţă. Totuşi, procedura nu a ajuns în această etapă.
66. În ceea ce priveşte România, Curtea a concluzionat anterior, în circumstanţele speciale ale Cauzei Csoma împotriva României (nr. 8.759/05, pct. 54, 15 ianuarie 2013, referitoare la acuzaţiile de vătămare corporală gravă din culpă şi neglijenţă în serviciu), că acţiunea civilă alăturată unei acţiuni penale poate conduce la evaluarea şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
67. În această privinţă, Curtea a reţinut că un reclamant care a iniţiat o procedură penală, având aşteptarea rezonabilă că se va putea constitui ca parte civilă în cadrul acestei proceduri, nu este obligat să iniţieze o acţiune civilă sau disciplinară separată (a se vedea Elena Cojocaru împotriva României, nr. 74.114/12, pct. 80 şi 123, 22 martie 2016). Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză.
68. În ceea ce priveşte modul în care a fost efectuată ancheta, Curtea observă că procurorul a ascultat doar mărturiile reclamantului şi ale celor patru membri ai echipajului de ambulanţă (a se vedea supra, pct. 26 şi 28-30). Se pare că niciun martor independent nu a fost audiat. Curtea observă că şi alte câteva persoane au fost implicate în incidentele din data de 30 martie 2017: farmaciştii, agenţii de poliţie, soţia reclamantului, medicul său curant C.H. şi personalul medical din cele două spitale la care reclamantul a fost dus împotriva voinţei sale în ziua respectivă. Niciuna dintre aceste persoane nu pare să fi fost audiată de anchetatori. În plus, declaraţia extrajudiciară dată de C.H. (a se vedea supra, pct. 25) nu pare să fi fost luată în considerare de către procuror sau de către instanţă, deşi a fost adusă în mod expres cel puţin în atenţia instanţei (a se vedea supra, pct. 34).
69. De asemenea, Curtea observă că, deşi problemele medicale ale reclamantului au reprezentat un element-cheie în incidentele din data de 30 martie 2017, procurorul nu a solicitat nicio expertiză medicală. O parte dintre elementele evenimentelor din data de 30 martie 2017 ar fi trebuit în special să îi pună în gardă pe anchetatori cu privire la necesitatea unor clarificări suplimentare. Pare a fi un fapt cert că tratamentul a fost amânat doar din cauza suspiciunilor de abuz de droguri. Exista deja un dezechilibru în nivelul de glucoză din sânge al reclamantului în momentul în care echipa de la ambulanţă a efectuat primul test (a se vedea supra, pct. 6). În plus, personalul medical a fost informat cu diligenţă că reclamantul era diabetic dependent de insulină (a se vedea supra, pct. 6, 9, 10 şi 14) şi niciunul dintre doctorii care l-au examinat pe reclamant în ziua respectivă nu a negat că avea nevoie de aceasta. În dosar nu există nicio probă care să susţină afirmaţia guvernului potrivit căreia doctorii nu au avut cunoştinţă de problemele sale medicale (a se vedea supra, pct. 59). Însă şi dacă aceasta ar fi fost într-adevăr situaţia, departe de a-i fi imputabilă reclamantului, o astfel de omisiune din partea personalului medical ar fi reprezentat o recunoaştere a unei abateri profesionale cu potenţialul de a pune în pericol viaţa reclamantului. Aceste aspecte ar fi trebuit cel puţin să determine desfăşurarea unei anchete mai amănunţite din partea autorităţilor.
70. În plus, judecătoria, căreia i s-a solicitat să examineze decizia procurorului, s-a limitat la a confirma respectiva decizie pe baza probelor aflate deja la dosar (a se vedea supra, pct. 35), fără a profita de ocazie pentru a completa investigaţia sau pentru a solicita procurorului să procedeze astfel.
71. Având în vedere deficienţele menţionate mai sus, identificate în cursul anchetei, Curtea concluzionează că autorităţile statului nu au anchetat în mod corespunzător incidentul din data de 30 martie 2017.
72. În consecinţă, a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
(b) Motivarea Curţii
77. În lipsa unui motiv special de a conexa cu fondul chestiunea aplicabilităţii, Curtea o va examina în etapa de admisibilitate (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 93, precum şi supra, pct. 47).
(i) Principii generale
78. Curtea reaminteşte că, prin proclamarea «dreptului la libertate», primul paragraf al art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei. În consecinţă, acesta nu se referă la simplele restrângeri aduse libertăţii de circulaţie, care cad sub incidenţa art. 2 din Protocolul nr. 4. Pentru a stabili dacă o persoană a fost «lipsită de libertate» în sensul art. 5, punctul de plecare trebuie să fie situaţia sa particulară şi trebuie să se ţină seama de o serie întreagă de criterii, precum tipul, durata, efectele şi modul de punere în aplicare a măsurii în cauză. Diferenţa dintre lipsirea de libertate şi restrângerea libertăţii este una de grad sau de intensitate, nu una de natură sau de substanţă [a se vedea Ilias şi Ahmed împotriva Ungariei (MC), nr. 47.287/15, pct. 211-212, 21 noiembrie 2019, De Tommaso împotriva Italiei (MC), nr. 43.395/09, pct. 80, CEDO 2017 (extrase), cu referinţe suplimentare, şi Khlaifia şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 16.483/12, pct. 64, CEDO 2016 (extrase)].
79. Caracterizarea sau lipsa de caracterizare din partea unui stat cu privire la o situaţie de fapt nu poate afecta în mod decisiv concluzia Curţii cu privire la existenţa unei lipsiri de liberate [a se vedea Creangă împotriva României (MC), nr. 29.226/03, pct. 92, 23 februarie 2012].
80. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa consacrată potrivit căreia art. 5 § 1 se poate aplica şi lipsirii de libertate de foarte scurtă durată [a se vedea, printre altele, M.A. împotriva Ciprului, nr. 41.872/10, pct. 190, CEDO 2013 (extrase)].
(…)
B. Cu privire la fond
(…)
2. Motivarea Curţii
(a) Principii generale
89. Orice lipsire de libertate trebuie, în afară de a se încadra în una dintre excepţiile prevăzute la lit. a) – f) ale art. 5 § 1, să fie «legală». Atunci când «legalitatea» detenţiei este în discuţie, inclusiv cu privire la măsura în care aceasta a avut loc «potrivit căilor legale», Convenţia face trimitere în principal la legislaţia naţională şi prevede obligaţia de a fi respectate normele de fond şi de procedură stabilite de această legislaţie [a se vedea Ilnseher împotriva Germaniei (MC), nr. 10.211/12 şi 27.505/14, pct. 135, 4 decembrie 2018, şi S., V. şi A. împotriva Danemarcei (MC), nr. 35.553/12 şi alte 2 cereri, pct. 74, 22 octombrie 2018].
90. Stabilind faptul că orice lipsire de libertate trebuie efectuată «potrivit căilor legale», art. 5 § 1 prevede în primul rând ca orice arestare sau detenţie să aibă un temei juridic în dreptul intern. Totuşi, modul în care este formulată prevederea art. 5 § 1 nu se referă doar la incidenţa dreptului intern. Se referă şi la calitatea prevederilor legale, fiind necesar ca acestea să fie compatibile cu conceptul de stat de drept, concept inerent tuturor articolelor Convenţiei. Cu privire la acest ultim aspect, Curtea subliniază că, în ceea ce priveşte lipsirea de libertate, este, în mod special, important ca principiul general al securităţii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial ca în dreptul intern condiţiile lipsirii de libertate să fie clar definite şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să corespundă standardului de «legalitate» stabilit de Convenţie, un standard care impune ca toate legile să fie suficient de precise pentru a-i permite persoanei – dacă este necesar, cu o consiliere adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune [a se vedea Khlaifia, citată anterior, pct. 91-92, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42.750/09, pct. 125, CEDO 2013, cu referinţe suplimentare].
91. În sfârşit, Curtea reaminteşte că, pentru ca lipsirea de libertate care se produce în temeiul lit. (b), (c), (d) şi (e) ale art. 5 să nu fie considerată arbitrară, nu este suficient ca această măsură să fie executată în conformitate cu dreptul intern; ea trebuie, de asemenea, să fie necesară, în circumstanţele respective, pentru a se atinge obiectivul declarat (a se vedea S., V. şi A. împotriva Danemarcei, citată anterior, pct. 77).
(b) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze
92. Cu privire la faptele din speţă, Curtea observă că autorităţile nu au oferit niciun temei juridic pentru lipsirea de libertate a reclamantului. Reclamantul a adus, în mod corespunzător, plângerea sa în atenţia autorităţilor (a se vedea în special supra, pct. 34), dar nu a primit niciun răspuns din partea acestora. Guvernul nu a precizat că această procedură a fost, în mod vădit, lipsită de obiect în contextul aspectelor specifice legate de art. 5 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tsvetkova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 54.381/08 şi alte 5 cereri, pct. 100, 10 aprilie 2018).
93. Curtea se va îndrepta acum asupra posibilelor motive care ar fi putut justifica lipsirea de libertate a reclamantului.
94. În primul rând, în ceea ce priveşte motivele permise de art. 5 § 1 lit. (c) din Convenţie, Curtea constată că, în temeiul dreptului intern, o persoană suspectată că a săvârşit o faptă penală ar fi putut fi escortată la secţia de poliţie, dacă identitatea sa nu ar fi putut fi verificată (a se vedea supra, pct. 42). În declaraţiile sale date poliţiei (a se vedea supra, pct. 28), M.E. a sugerat că reclamantul a refuzat să îşi decline identitatea, însă afirmaţia sa nu a fost susţinută de probe. În deciziile interne nu există niciun element care să determine Curtea să considere că reclamantul ar fi refuzat să îşi decline identitatea. Dimpotrivă, potrivit declaraţiilor acestuia, a informat personalul medical despre problemele sale medicale şi a cerut chiar cadrelor medicale să îl însoţească la domiciliu astfel încât să îşi poată administra insulina (a se vedea supra, pct. 6). Curtea consideră că acest lucru este incompatibil cu orice tentativă de a-şi ascunde identitatea sau de a refuza să o decline. În plus, nu par să fi fost întreprinse niciun fel de demersuri legale în această privinţă. Agenţii de poliţie nu par să îi fi cerut documentele de identitate. Aceştia nu au făcut decât să însoţească ambulanţa la spitale.
95. În plus, Curtea observă că autorităţile interne (a se vedea supra, pct. 22) şi guvernul în observaţiile sale (a se vedea supra, pct. 88) au susţinut că reclamantul a fost abuziv şi agresiv verbal faţă de agenţii de poliţie şi personalul medical. Cu toate acestea, trebuie observat că aceste acuzaţii au fost respinse ca nefondate de Judecătoria Timişoara (a se vedea supra, pct. 22). Întrucât judecătoria a fost singura instanţă care a examinat pretinsele abateri ale reclamantului, Curtea nu poate decât să ţină cont de aprecierea sa şi, prin urmare, să concluzioneze că reclamantul nu a fost agresiv în ziua respectivă. În consecinţă, lipsirea sa de libertate nu putea fi justificată pentru aceste motive.
96. De asemenea, Curtea trebuie să examineze, în pofida obiecţiilor reclamantului (a se vedea supra, pct. 86), dacă aspectul şi comportamentul său ar fi putut justifica lipsirea sa de libertate pentru motivele enumerate la art. 5 § 1 lit. (e) din Convenţie.
97. În acest context, Curtea observă că, în temeiul legislaţiei interne, poliţia sau personalul medical pot solicita internarea nevoluntară într-un spital psihiatric (a se vedea supra, pct. 43). Totuşi în speţă nu pare să fi fost formulată o astfel de solicitare oficială. Nici din partea medicului reclamantului nu a existat vreo cerere în această privinţă. Singurul act care ar putea fi considerat ca reprezentând o astfel de solicitare este decizia medicului de gardă de a-l trimite pe reclamant la SPT, după prima sa internare la SMT (a se vedea supra, pct. 11). Totuşi, chiar presupunând că acest lucru ar fi fost suficient, în sensul prevederilor Legii sănătăţii mintale, Curtea reaminteşte că, pentru ca lipsirea de libertate să nu fie considerată arbitrară, nu este suficient ca această măsură să fie executată în conformitate cu dreptul naţional, ci ea trebuie să fie şi necesară în circumstanţele respective (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 91).
98. Cu privire la necesitatea măsurii, Curtea observă că un prim test de sânge, care confirma nivelul de zahăr din sânge al reclamantului, fusese deja efectuat de paramedicii ambulanţei (a se vedea supra, pct. 6). În plus, reclamantul l-a informat pe O.T. cu privire la starea sa în momentul internării în SMT (a se vedea supra, pct. 10). De asemenea, Curtea observă că reclamantul nu avea antecedente psihiatrice şi că instanţele interne au constatat că acesta nu fusese violent în timpul incidentului (a se vedea supra, pct. 22 de mai sus şi, mutatis mutandis, Ulisei Grosu, citată anterior, pct. 52 în fine).
99. Curtea admite că reclamantul, confruntat cu refuzul tratamentului pe care-l considera vital pentru el, ar fi putut fi necooperant. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că reclamantului nu doar că i s-a refuzat tratamentul, ci acesta a şi fost acuzat pe nedrept de consum de droguri şi ameninţat cu internarea la psihiatrie. În tot acest timp, reclamantul suferea, de fapt, de un dezechilibru al nivelului de zahăr din sânge. Astfel, o anumită stare de disconfort şi agitaţie este de înţeles în aceste circumstanţe. Totuşi, nu există dovezi că personalul medical a luat în considerare situaţia particulară a reclamantului şi posibilele explicaţii ale comportamentului său înainte de a recomanda internarea acestuia în spitalul de psihiatrie. În consecinţă, Curtea consideră că pretinsa agitaţie a reclamantului nu era suficientă pentru a face necesară măsura internării. În final, guvernul nu a sugerat că lipsirea de libertate a reclamantului a fost justificată în temeiul lit. (a), (b), (d) sau (f) ale art. 5 § 1, iar Curtea nu vede niciun motiv pentru a adopta o poziţie diferită.
100. Pentru aceste motive, Curtea nu este convinsă că lipsirea de libertate a reclamantului la 30 martie 2017 a fost lipsită de arbitrar şi în conformitate cu dreptul intern. În consecinţă, lipsirea de libertate nu intră în sfera niciuneia dintre excepţiile prevăzute la lit. (a) – (f) ale art. 5 § 1 şi nici nu este «legală» în sensul acestei dispoziţii.
Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
A. Prejudiciul
102. Reclamantul a solicitat 5.200 de lei româneşti (RON) [aproximativ 1.040 euro (EUR) la acea dată] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit, reprezentând cheltuielile de judecată pe care a fost obligat să le plătească în cadrul procedurilor interne. Acesta a transmis facturi care să ateste plăţile respective.
A solicitat, de asemenea 234.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a încălcării art. 2 din Convenţie şi 50.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a încălcării art. 5 § 1 din Convenţie.
103. Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde nicio sumă cu privire la care nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate cu încălcările constatate. A susţinut, de asemenea, că pretenţiile, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, sunt exagerate şi a solicitat Curţii să ia în considerare sumele pe care le-a acordat în trecut în cauze similare.
104. Curtea aminteşte că a constatat, inter alia, o încălcare a art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, pe motiv că autorităţile nu au efectuat o anchetă corespunzătoare a incidentului din 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 71). Curtea nu a precizat însă care ar fi putut sau ar fi trebuit să fie rezultatul unei asemenea anchete adecvate. În aceste condiţii, consideră că reclamantul nu a demonstrat existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi cheltuielile de judecată pe care a fost obligat să le suporte în cadrul procedurilor interne şi, prin urmare, respinge cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat doar prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 12.000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, ca despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
105. De asemenea, reclamantul a solicitat 82,05 RON (aproximativ 17 EUR la acea dată) cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii, în special cheltuieli poştale. Acesta a atras atenţia asupra faptului că avocatul său a asigurat o reprezentare pro bonoîn cadrul procedurii.
106. Guvernul nu s-a opus stabilirii unei sume cu acest titlu, în cazul în care s-ar constata că cheltuielile de judecată au fost necesare pentru procedura în faţa Curţii.
107. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 17 EUR pentru cheltuielile din procedura în faţa Curţii, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
108. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale”.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.