Garantarea dublului grad de jurisdicție în materie civilă

Abstract

The double degree of jurisdiction guarantee in Civil Law

The author analysis the double degree of jurisdiction guarantee in civil law: is the aforementioned right genuinely guaranteed by the Romanian legal system?

The article includes commentaries on some of Romania’s Constitutional Court’s decisions, on the principle according to which limiting the conditions for exercising the appeal must not detrimentally affect the spirit of the law, on art. 129 („Use of appeal”) from Romania’s Constitution, taking into consideration the doctrine elaborated by important names in the field of law (A. Ciucă, S. Spinei, I. Deleanu, I. Leș).

The author’s conclusion: the right to appeal is guaranteed by Romanian Constitution (Article 129).

Keywords: double degree of jurisdiction; appeal; art. 129 from the Constitution.

În materie civilă aparent dublul grad de jurisdicție, respectiv dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță, nu este garantat. Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului dă o accepțiune generoasă noțiunii de „proces echitabil”, prezentă în cuprinsul art. 6 alin. (1) și dezvoltată pe cale jurisprudențială, instanța europeană nu tratează principiul dublului de grad de jurisdicție în materie civilă ca fiind o garanție a respectării acestui text al tratatului internațional[1]. În România, Curtea Constituțională a avut inițial, pentru o lungă perioadă de timp o poziție similară cu cea a instanței europene. Însă în anul 2012 această viziune s-a schimbat în mod radical, instanța constituțională din România declarând neconstituționale două prevederi legale[2] care eliminau căile de atac cu privire la anumite categorii de proceduri judiciare în materie civilă, putându-se concluziona că dublul grad de jurisdicție în materie civilă este garantat, atât timp cât, în viziunea Curții Constituționale, legiuitorul încalcă normele și principiile constituționale atunci când încearcă să suprime apelul sau orice cale de atac de reformare în anumite procese civile.

 

Revenind la jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, aceasta a considerat că garantarea a două grade de jurisdicție în materie civilă nu rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind aplicabilă doar garanția oferită de prevederile art. 21 din Constituția României potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. În consecință Curtea a statuat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302, ale art. 3303 și ale art. 3304 din Codul de procedură civilă[3] faptul că dispozițiile constituționale nu prevăd în mod explicit dreptul părții de a ataca o hotărâre judecătorească în materie civilă.

 

Ce a determinat însă aceeași Curte Constituțională să își modifice jurisprudența și să interzică legiuitorului să emită norme juridice care suprimă apelul și alte căi de atac în anumite proceduri judiciare? Prilejul l-a reprezentat Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care incorpora noua viziune a legiuitorului român în materie de politică judiciară, pregătind terenul pentru intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă și urmărind finalizarea proceselor, în speță a celor civile, într-un termen cât mai scurt și pe cale de consecință rezonabil. Acest act normativ a reprezentat ultima etapă din politica judiciară în materie civilă a legiuitorului român, anterioară Noului Cod de Procedură Civilă. Dincolo de aspectele care țin de incoerența și inconsistența politicii judiciare, amatorismul factorilor de decizie, insuficienta cercetare și documentare prealabilă legiferării, în esență legiuitorul român după Revoluția din 1989 a redescoperit calea de atac a apelului pe care o consacră și o generalizează alături de recurs, acesta din urmă nefind suprimat de regimul comunist. Ulterior însă, când a constatat că două căi de atac (apelul și recursul) riscă să conducă la finalizarea procedurilor judiciare într-un termen nerezonabil, legiuitorul român a înțeles, prin O.U.G. nr. 138/2000, să suprime apelul din foarte multe categorii de proceduri judiciare civile, des întâlnite în practică, permițând atacarea hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță doar cu un recurs special ca și cale de atac, deoarece era devolutiv sub aspectul motivelor (putând fi formulat pentru orice motiv de drept și de fapt), dar nedevolutiv sub aspectul mijloacelor de probă (care erau restrictive și limitate doar la înscrisuri)[4]. Din aceeași dorință de a încadra durata de soluționare a unui proces civil în termenul rezonabil impus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul român, bazându-se probabil pe jurisprudența constantă a Curții Constituționale, a suprimat atât apelul cât și recursul din anumite proceduri judiciare, considerate ca fiind mai puțin importante și pe cale de consecință nu justifică o atenție sporită din partea instanțelor judecătorești, chiar deloc în faza căilor de atac. De altfel aceasta era și punctul de vedere al Curții Europene a Drepturilor Omului[5]. Astfel a fost introdus în legislație noțiunea de „hotărâre judecătorească pronunțată în primă și în ultimă instanță”, pe cale de consecință nesupusă nici apelului și nici recursului. Această ultimă stratagemă a legiuitorului român a fost declarată neconstituțională de către Curte, care a avut în vedere faptul că se instituia hotărârea judecătorească pronunțată în primă și ultimă instanță în materia litigiilor evaluabile în bani al căror obiect era situat sub pragul valoric de 2.000 lei și în materia proceselor contravenționale având ca obiect plângerile formulate împotriva proceselor verbale de contravenție încheiate în baza legislației referitoare la circulația pe drumurile publice.

 

Astfel prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, art. 34 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor si art. XVII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor[6], Curtea Constituțională fără a nega prerogativele exclusive recunoscute legiuitorului privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, statuează că acesta trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte constituționale. Mai precis Curtea consideră că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță în materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice aduce atingere principiul accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicității, imparțialității și egalității, fiind golit de conținut și principiul exercitării căilor de atac. Detaliind această concluzie tranșantă, instanța constituțională insistă asupra obligației statului de a garanta caracterul efectiv, iar nu doar iluzoriu și teoretic, al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare, lipsa căii de atac în această materie echivalând cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, deoarece este atinsă substanța dreptului. Extrem de important în raționamentul Curții este concluzia acesteia că eliminarea singurei căi de atac în materia contravențiilor la circulația pe drumurile publice ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 129 din Constituție potrivit cu care „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, deoarece chiar dacă, în mod incontestabil, legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, prin norma legală criticată nu ne aflăm într-un asemenea caz, deoarece se elimină singura cale de atac și anume recursul.

 

Ulterior, prin Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 pct. 11 și art. 299 alin. (11) din Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională nu își „repudiază” practica judiciară anterioară, recunoscând că legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Aplecându-se asupra dispozițiilor art. 129 din Constituția României, instanța de contencios constituțional recunoaște inițial, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a exercita căile de atac, pentru ca ulterior să concluzioneze că eliminarea singurei căi de atac în materie echivalează cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 129 din Constituție, reiterând faptul că, în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ținut de respectarea tuturor normelor și principiilor constituționale de referință, iar eventualele limitări aduse condițiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanța sa. Mai mult decât atât, Curtea Constituțională insistă arătând că semnificația sintagmei „în condițiile legii”, cuprinsă în dispozițiile art. 129 din Constituție, se referă la condițiile procedurale de exercitare a căilor de atac[7] și nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei cai de atac împotriva hotărârilor judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei.

 

Ce putem observa din această modificare a jurisprudenței Curții Constituționale? Formal instanța constituțională a arătat „Curtea urmează să își reconsidere jurisprudența” însă doar în cuprinsul Deciziei nr. 500 din 15 mai 2012, iar nu și în cuprinsul Deciziei nr. 967 din 20 noiembrie 2012. Punerea în evidență a reconsiderării jurisprudenței doar în prima decizie poate părea normală, Curtea nemaifiind obligată să reitereze această schimbare în hotărârile sale ulterioare. Pe de altă parte, nu trebuie uitată rațiunea invocată de Curtea Constituțională pentru modificarea jurisprudenței sale în Decizia 500 din 15 mai 2012, respectiv existența unor circumstanțe particulare aferente soluționării litigiilor în materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, inclusiv apartenența acestor litigii la „materia penală”, astfel cum este definită constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, domeniu care garantează dublul grad de jurisdicție. Aceste circumstanțe particulare care au justificat noua viziune a Curții Constituționale, nu se aplică, nici măcar mutatis mutandis, circumstanțelor care au stat la baza Deciziei nr. 967 din 20 noiembrie 2012, care aveau în vedere litigiile evaluabile în bani al căror obiect nu depășea pragul valoric de 2.000 lei. În cazul acestei a doua decizii, Curtea dimpotrivă încearcă să arate că vechea sa jurisprudență, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, Decizia nr. 45 din 2000 și Decizia 288 din 3 iulie 2003 menționate anterior, nu contravine Deciziei nr. 500 din 15 mai 2012, fiind dimpotrivă completată de aceasta, în măsura în care această ultimă hotărâre supune analizei constituționale o ipoteză care nu a fost anterior avută în vedere, iar în jurisprudența sa inițială nu a făcut altceva decât să sublinieze faptul că nicio dispoziție constituțională „nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac[8], nestatuând că aceste căi de atac ar putea fi eliminate întrutotul. Mai precis în ultima hotărâre (Decizia 967 din 20 noiembrie 2012) Curtea Constituțională reiterează faptul că legiuitorul are atribuții exclusive pentru stabilirea procedurii de soluționare a litigiilor civile, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor judecătorești și căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță. Această plenitudine de competență a legiuitorului este limitată, în viziunea Curții Constituționale de ”respectarea tuturor normelor și principiilor constituționale de referință, iar eventualele limitări aduse condițiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanța sa”. În acest fel se observă faptul că dispozițiile legale prin care au fost eliminate complet căile de atac, în cazul anumitor categorii de litigii, sunt neconstituționale, în viziunea Curții, deoarece nu respectă toate normele și principiile constituționale de referință și aduc atingere unor drepturi, consacrate la nivel constituțional, în substanța sa. Întrebarea care vine imediat oricărei persoane în minte este: la care drept sau principiu constituțional face referire Curtea? Răspunsul este oferit în ultimele două decizii: ”„eliminarea singurei căi de atac în materie (…) echivalează cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora: „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii” întrucât „semnificația sintagmei «în condițiile legii», cuprinsă în dispozițiile art. 129 din Constituție, se referă la condițiile procedurale de exercitare a căilor de atac și nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei”. Prin această interpretare obligatorie a sintagmei „în condițiile legii” Curtea Constituțională contrazice în mod direct doctrina care susține că această sintagmă „în condițiile legii” trebuie interpretată în sensul că „părțile au la dispoziție acele căi de atac pe care legea le conferă (…) legiuitorul poate (…) să suprime apelul[9].

 

Ceea ce omite Curtea Constituțională să o spună în mod explicit, dar o face în mod implicit, este că art. 129 din Constituție, atât timp cât vorbește de dreptul părților (și al Ministerului Public) de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, garantează dreptul de formula o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești care soluționează fondul cauzei.

 

Revenind însă la problema analizată, din analiza motivărilor celor două hotărâri se observă consfințirea la nivel constituțional a unei reguli de drept care este de generală aplicabilitate, depășind cadrul limitat al circumstanțelor care au stat la baza sesizării Curții Constituționale, respectiv faptul că în sistemul de drept românesc este garantat nu doar accesul liber la justiție prin art. 21 din constituție, ci și accesul la o cale de atac prin art. 129. Intenția Curții Constituționale de a consfinții garantarea dublului grad de jurisdicție inclusiv în materie civilă este evidentă, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul ultimelor hotărâri pronunțate ar fi putut să se limiteze să constate neconstituționalitatea textelor de lege analizate pe baza celorlalte argumente de ordin neconstituțional invocate, respectiv nerespectarea dublului grad de jurisdicție în materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, care reprezintă „materie penală” conform deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în contradictoriu cu România și nerespectarea principiului egalității de tratament și al nediscriminării în cazul suprimării căii de atac în cazul litigiilor evaluabile în bani al căror obiect nu depășește pragul valoric de 2.000 lei.


* Acknowledgment: Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/ 159/1.5/S/133255, proiect strategic ID 133255 (2014), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
[1] v. A. Ciucă, Apelul, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 21.
[2] este vorba de dispozitiile art. 118 alin. (31) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice sunt neconstituționale și de prevederile art.1 pct.11 si art.299 alin.11 din Codul de procedura civila (vechiul Cod de procedură civilă).
[3] publicată în Monitorul Oficial nr. 255 din 22 octombrie 1996.
[4] cu privire la aspectele istorice referitoare la căile de atac din procedura civilă română v. S. Spinei, Apelul (I). Fundamente ale apelului și caracterele sale în Noul Cod de Procedură Civilă, Revista română de drept privat nr. 4/2012, Editura Universul Juridic, București, 2012, pp. 22-36.
[5]Suprimarea de către legiuitor a unor căi de atac în materie civilă poate fi întreprinsă întrucât documentele europene (precum Convenția europeană a drepturilor omului) nu includ dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească între drepturile fundamentale (așa cum e cazul în materie penală)”v. S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil. Drept român și drept comparat, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 38, inclusiv practica judiciară a foste Comisii Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului menționate la nota de subsol 4 de la aceeași pagină.
[6] publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 18 iulie 2012.
[7]Textul constituțional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii. (Bunăoară, cât privește obiectul căii de atac, subiecții acesteia, termenele de exercitare a căilor de atac, ordinea în care acestea se exercită etc.)” v. I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole. Vol. I: Art. 1-621, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 571.
[8] v. I. Leș, Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole: art. 1-1333, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 623.
[9] v. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă; Noul Cod de procedură civilă. Vol. 2, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 172.
Garantarea dublului grad de jurisdicție în materie civilă was last modified: iunie 18th, 2015 by Alin Speriusi-Vlad

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii