Flagelul motivării kilometrice în fapt și în drept a hotărârii judecătorești
Ion Popa - noiembrie 1, 2019Introducere
Prezentele considerații referitoare la motivarea/redactarea hotărârii judecătorești se adresează în principal oamenilor de drept, familiarizați cu procedurile judiciare, celor ce se ocupă prin profesia lor fie de redactarea unei hotărâri judecătorești, judecătorii, fie celor care, într-o formă sau alta sunt obligați, tot prin profesia lor, sau doar interesați, să analizeze, să evalueze, să critice ori să invoce o hotărâre judecătorească (avocați, procurori, consilieri juridici, cadre didactice din domeniul juridic etc.). De aceea chestiunile privind anumite noțiuni juridice uzuale nu vor fi prezentate didactic în sensul citării lor detaliate, ci numai identificate prin textul legal incident, evitând astfel o expunere studențească a temei în favoarea unei abordări consistent profesionale, abordare care însă nu constituie un impediment în calea celor ce doar ocazional au tangență cu sistemul judiciar, să parcurgă și să pătrundă prezentele considerații.
Vom avea în vedere în analiza noastră două direcții principale privind pe de o parte procesul de reglementare normativă a temei cercetate aici, aflat în responsabilitatea Parlamentului și a Guvernului, iar pe de altă parte procesul efectiv de construcție argumentativă a unei hotărâri judecătorești și care se află în responsabilitatea exclusivă a judecătorului.
1. Legiferarea
Hotărârea judecătorească în înțelesul dat de codurile de procedură a fost clar definită prin acestea și nu a ridicat în timp probleme de interpretare, normele amintite prevăzând expres cuprinsul hotărârii judecătorești[1], din care se poate deduce implicit structura acesteia și conținutul fiecărei părți componente[2].
Chiar și în contextul acestei liniarități normative acceptate și necontestate, se impune totuși să amintim pe scurt că în timp au existat excepții de la acest tip de normare trinomică a hotărârii judecătorești, cel mai elocvent și la îndemână exemplu constituindu-l O.G. nr. 13/1998[3] care a consfințit eliminarea în anumite cazuri a unei părți din hotărâre, respectiv a motivării în fapt și în drept. S-a stabilit ca partea din hotărâre referitoare la considerente (motivarea în fapt și în drept) să fie redactată de judecător doar în acele situații în care hotărârea era atacată cu apel sau recurs, scutind astfel pe judecător de a mai redacta considerentele hotărârii în acele cazuri în care împotriva hotărârii pronunțate nu se declara cale de atac.
La vremea respectivă, noua reglementare a fost primită cu nedisimulată și egoistă satisfacție, mai ales de către judecători[4], scutiți prin chiar efectul legii de o parte consistentă a muncii lor cotidiene, motivarea în fapt și în drept a hotărârii. Această reglementare a scos însă în evidență două aspecte, care, deși diferite pe fondul lor, au în comun o conotație negativă.
Un prim aspect privește modul în care judecătorul se raportează la activitatea sa de motivare a hotărârii pe care o pronunță. S-a vădit și atunci și este valabil și în prezent că judecătorul privește, ca regulă, activitatea sa de motivare a hotărârii pe care o pronunță ca fiind o obligație. Sigur că motivarea hotărârii este prevăzută de lege și din această perspectivă este obligatorie includerea sa în hotărârea pronunțată, dar nu la acest tip de obligație ne referim. Sigur că motivarea în sine a hotărârii judecătorești presupune un efort suplimentar pentru judecător, iar efortul prin definiție este privit ca obligație și nu ca drept. În pofida acestui fapt de necontestat, în opinia noastră, motivarea unei hotărâri judecătorești constituie totuși un privilegiu pentru judecător, o oportunitate pe care legiuitorul i-o pune la dispoziție pentru a demonstra argumentativ justețea judecății sale, maturitatea raționamentului său, puterea logicii sale, capacitatea de a corobora probele administrate, nivelul acumulărilor profesionale, toate la un loc având menirea să convingă nu doar părțile litigiului și apărătorii acestora, ci și orice altă persoană care ar citi acea hotărâre, asupra legalității și temeiniciei hotărârii, a capacității profesionale, maturității intelectuale și echilibrului de personalitate ale judecătorului cauzei, garanții ale unui act de justiție profesionist și imparțial. Iată de ce apreciem că motivarea hotărârii judecătorești, deși formal reprezintă un efort în plus pentru judecător în activitatea sa cotidiană, nu trebuie privită ca o obligație, ci ca o oportunitate și un drept.
Sub un al doilea aspect, modificarea legislativă amintită a scos în evidență că satisfacția judecătorilor a fost nu doar egoistă, ci și naivă și lipsită de viziune, prin apariția ulterior în timp a unor insurmontabile consecințe negative. Astfel, lipsa considerentelor din hotărârile judecătorești neatacate a făcut imposibilă aprecierea în cazul unor litigii ulterioare a incidenței mai multor instituții procesuale privind întreruperea sau suspendarea prescripției dreptului la acțiune ori a executării silite, autoritatea de lucru judecat, formularea în termen a unor demersuri administrative etc., la fel cum a devenit imposibilă aprecierea unor situații de fapt privind buna sau reaua-credință a părților, acceptarea tacită a unei moșteniri ș.a.
Pentru toate aceste motive apreciem acum, la peste 20 ani de la promovarea Ordonanței nr. 13/1998, că decizia de adoptare a acesteia, deși justificată de anumite considerente conjuncturale de ordin practic/factual[5], a fost una neinspirată și prejudiciantă din perspectiva unui act de justiție coerent și responsabil[6], înscriindu-se într-un șir mai lung de acte normative pripite de tip pansament, adoptate în timp de guvernele și/sau de parlamentele României[7].
2. Jurisprudența
Arătam mai sus că, bine sau rău, judecătorii privesc, de regulă, activitatea de motivare a hotărârilor pronunțate ca o obligație, nu ca pe un drept. Este probabil ca aceasta să constituie una dintre explicațiile apariției în procesul de redactare a hotărârilor judecătorești a destul de numeroase derapaje de la litera și spiritul legii procedurale, acolo unde aceasta reglementează motivarea în fapt și în drept a unei hotărâri judecătorești, notoriu fiindcă, nu doar în cazul judecătorilor, preocuparea pentru îndeplinirea unei obligații se află mult sub nivelul satisfacției exercitării unui drept.
Vom enumera în continuare câteva dintre minusurile, în opinia noastră, constatate în activitatea de motivare a unei hotărâri judecătorești și ne referim aici nu la aspecte individuale, de speță, ci la aspecte repetate frecvent ce tind chiar să devină regulă în materia amintită.
2.1. Întinderea considerentelor
La o primă evaluare, s-ar putea aprecia că acest parametru, al întinderii considerentelor pe un anumit număr de pagini, nu este elocvent, el fiind generat în fiecare caz în parte, de complexitatea speței[8], de numărul părților, al martorilor, de numărul capetelor de cerere ale acțiunii, de existența sau nu a unei cereri reconvenționale etc. Sigur că așa este, dar, din nefericire, jurisprudența ultimilor 10-15 ani cu precădere, ne-a demonstrat altceva, scoțând în evidență o tendință vădit eronată și anume de a pune semnul egalității între numărul cât mai mare de pagini ale unei hotărâri, pe de o parte și calitatea hotărârii, pe de altă parte, indiferent de complexitatea speței, numărul părților ș.a.
Modalitățile prin care judecătorii dospesc artificial până la dimensiuni aiuritoare conținutul unei hotărâri sunt diverse și vom analiza în continuare doar câteva dintre ele.
a. Principala cale de multiplicare inutilă a numărului de pagini o constituie scanarea.
Aportul tehnologiei informatice în activitatea instanțelor de judecată este de necontestat[9] și este suficient să amintim aici nu doar evidența informatizată[10], arhivarea, repartizarea aleatorie a cauzelor, tehnoredactarea încheierilor și a hotărârilor, ci și accesul nelimitat la internet și programele de evidență legislativă, poșta electronică etc., puse la dispoziția fiecărui judecător.
Printre facilitățile oferite de noua tehnologie informatică se află și scanarea, instanțele fiind dotate în acest sens cu logistica necesară.
Combinând optica lor cantitativă în materia considerentelor hotărârii judecătorești, cu facilitățile oferite de scanner, foarte mulți judecători, mult prea mulți, au constatat că expunerea în sinteză (rezumat) a tuturor cererilor aflate la dosarul cauzei (cererea principală, întâmpinarea, cererea reconvențională, hotărârea instanței de fond, unde era cazul, motivele de apel/recurs) presupune un efort suplimentar de gândire față de varianta în care acestea sunt preluate integral, prin scanare, ajungându-se astfel la situația absurdă în care documentele scanate să reprezinte circa 90-95% din totalul considerentelor hotărârii judecătorești[11], raționamentul judecătorului și amprenta sa logică în soluționarea speței fiind comprimate în diferența de doar 5-10% din considerente.
Acest mod de abordare a condus la apariția unui număr impresionant de hotărâri judecătorești, îndrăznim să spunem chiar majoritar în jurisprudență, hotărâri cu peste 20-30 pagini, ajungând frecvent către 50, 60 sau, mai rar, peste sută, hotărâri în care raționamentul judecătorului era cuprins la final doar în 1/2, 1-2 pagini sau mai puțin. Repetăm, există spețe complexe care chiar necesită spațiu de exprimare, dar hotărârile despre care vorbim aici nu au nicio legătură cu așa ceva, fiind spețe obișnuite ce nu ies în evidență din tiparul specific al fiecărei instanțe, hotărâri care devin de-a dreptul penibile, unele, atrăgând acest stigmat evident și asupra redactorului[12].
Nu am intenționat să exemplificăm nici cu nume și nici prin număr de identificare atari hotărâri, pentru că intenția noastră nu este de a blama un anumit judecător pentru o anumită hotărâre, ci de a evidenția un anume tip de abordare contemporană în activitatea curentă a judecătorului de a redacta considerentele hotărârii pronunțate[13], abordare pe care o apreciem a fi nepotrivită[14].
Ne facem datoria să atenționăm că acest tip otova de abordare a construcției unei hotărâri judecătorești are tot felul de consecințe negative, cu impact nu numai asupra reputației profesionale a judecătorului în cauză[15], ci și asupra eficienței activității întregii instanțe.
Din prima perspectivă, cea a reputației profesionale, este rezonabilă suspiciunea că un asemenea judecător nu are capacitatea de a sintetiza documentele ce i se supun analizei și că apelează la soluția comodă și derobatoare pentru el de a scana întregul document tocmai pentru că este incapabil să producă o expunere în sinteză. Aparent nu ar fi foarte grav că un judecător nu are capacitate de sinteză. Ba chiar este. În primul rând, lipsa capacității de a expune în rezumat, într-o succesiune logică necesară, dar și suficientă, o anumită situație, creează, repetăm, sau ar trebui să creeze suspiciuni cu privire la capacitatea judecătorului de a emite raționamente logice pe chiar fondul cauzei ce îi este dedusă judecății. În al doilea rând, dovadă că susținerea de mai sus nu este una subiectivă ce ne aparține, capacitatea de sinteză a unui judecător face parte dintre criteriile de evaluare a activității sale profesionale, potrivit Regulamentului de evaluare a activității profesionale a judecătorilor și procurorilor și a fișelor de evaluare aprobate prin regulamentul amintit[16].
[1] A se vedea, în acest sens, art. 261 C. pr. civ. vechi, art. 425 C. pr. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, art. 354-art. 357 C. pr. pen. vechi, precum și art. 401-art. 404 C. pr. pen., adoptat prin Legea nr. 135/2010.
[2] Potrivit textelor de mai sus, hotărârea judecătorească este structurată în trei părți: o parte introductivă (practica), ce cuprinde elemente de identificare a instanței și a părților, obiectul pricinii, susținerile părților; o parte argumentativ explicativă ce conține motivele de fapt și de drept care au condus la formarea opiniei judecătorilor cauzei; o parte finală, dispozitivul, care cuprinde soluția pronunțată de judecători, calea de atac și termenul de exercitare, precum și mențiunea pronunțării în ședință publică a soluției.
[3] Publicată în M. Of. nr. 40 din 30 ianuarie 1998.
[4] Ca tânăr judecător de judecătorie, m-am numărat printre cei ce s-au bucurat naiv și egoist.
[5] Unul dintre principalele argumente ale adoptării ordonanței a fost acela că va contribui la celeritatea actului de justiție. Transformarea radicală a tipului de societate în România în anul 1989 a condus la o adevărată explozie normativă în toate domeniile de activitate, ceea ce a avut drept consecință firească o explozie a litigiilor de toate tipurile înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, confruntate oricum cu o lipsă acută de personal. În lipsa oricăror posibilități financiare de suplimentare a resursei umane și în condițiile întârzierii consistente a finalizării unui litigiu, mult peste ceea ce ulterior aveam să numim termen rezonabil, a apărut ca soluție provizorie inițiativa degrevării judecătorilor de o parte consistentă a muncii lor, cea de motivare a hotărârilor, fapt materializat prin adoptarea Ordonanței nr. 13/1998.
[6] Dovada în acest sens o constituie faptul că Ordonanța nr. 13/1998 a fost abrogată expres prin O.U.G. nr. 290/2000, și respinsă în procedura parlamentară prin Legea nr. 787/2001.
[7] Un prim exemplu îl constituie O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin Legea nr. 195/2004, act normativ prin care s-a modificat Codul de procedură civilă în scopul unificării practicii judiciare, în sensul ca recursurile să nu mai fie judecate de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea, ci să fie judecate, toate, de instanța supremă. Deși fundamentată pe bunele intenții ale unificării jurisprudențiale și beneficiind chiar de susținere europeană, această Ordonanță nu a fost însoțită și de măsuri administrative de suplimentare a spațiului destinat instanței supreme și de suplimentare consistentă a resursei umane, astfel încât, logic, a avut ca efect pe termen mediu blocarea nu doar a activității profesionale la instanța supremă, ci și blocarea fizică a locației acesteia prin miile de dosare sosite din întreaga țară pentru judecarea recursurilor, dosare care nu numai că nu puteau fi și nici nu au fost judecate vreodată acolo, dar nici măcar nu mai aveau unde să fie depozitate. În mod necesar și firesc față de consecințele produse, prevederea de unificare a fost ulterior înlăturată prin Legea nr. 219/2005.
Un al doilea exemplu îl constituie procesul de adoptare a noilor coduri. Într-un timp record, Codurile au fost promovate fără dezbatere parlamentară, de către decidenții români prin angajarea răspunderii guvernamentale, consecințele consistent negative neîntârziind să apară, constând în principal fie prin desființarea a zeci/sute de articole prin decizii constituționale, fie prin desființarea în drept a tuturor instanțelor și secțiilor specializate în materie comercială și implicit anularea în bună parte a eforturilor logistice, financiare și de resurse umane ale statului român în procesul de înființare a unor atari instanțe, dar și de specializare profesională a judecătorilor destinați acestora.
[8] La nivelul instanțelor, fiecare cauză înregistrată este încadrată într-un anumit grad de complexitate.
[9] Cu titlu informativ, primele calculatoare puse la dispoziția instanțelor bucureștene au fost instalate în anul 1995, atunci când Tribunalul București era condus nu doar de un remarcabil judecător, ci și de un foarte bun manager, Viorel Roș, în prezent prof. univ. dr. și avocat în cadrul Baroului București. Ca să nu existe confuzii, la acea vreme calculatoarele erau la începutul concurenței lor cu mașinile de scris, existau doar câte unul sau două pentru fiecare instanță, iar programul legislativ era actualizat săptămânal de informaticienii tribunalului pe bază de dischete. Nici vorbă pe atunci de poștă electronică, internet și altele asemenea.
[10] Transferarea bazelor de date din evidența scriptică în cea informatizată a constituit un proces anevoios ce a durat mai bine de 10 ani.
[11] Abundența acestui procedeu generează reale dificultăți de parcurgere a motivării(vom detalia mai jos asupra acestui aspect), în sensul că ajuns la pagina 30, 40, 50, din o sută-două, cititorul nici nu mai știe unde se află, în cererea introductivă, în întâmpinare, în calea de atac, dacă aprecierile sunt ale judecătorului sau ale unor doctrinari sau sunt citate din tot felul de hotărâri ori norme europene, care este problema de drept, dacă au fost sau nu analizate probele sau doar au fost propuse etc.
[12] Pentru ca penibilul să fie desăvârșit, în multe hotărâri redactorul nu se mai preocupă nici măcar de schimbarea persoanei din perspectiva căreia se realizează expunerea, în sensul că judecătorul păstrează în expunerea sa persoana 1 singular folosită de reclamant sau pârât, astfel încât un cititor interesat nu mai știe dacă susținerile prezentate sunt ale părții sau ale judecătorului.
[13] În același timp însă nu putem pierde ocazia de a aminti măcar, exemplificativ, o hotărâre a unei instanțe bucureștene în care apelul declarat în cauză a fost anulat ca netimbrat de judecătorii apelului. Hotărârea din apel cuprindea în considerente nu mai puțin de 24 pagini în care erau scanate acțiunea principală, întâmpinarea, hotărârea de fond, motivele de apel și întâmpinarea din apel. Într-o unică frază de final se menționa că deși s-a pus în vedere părții să timbreze apelul, partea nu s-a conformat, motiv pentru care apelul va fi anulat ca netimbrat. Și atunci, prin prisma soluției de netimbrare care mai era logica acoperirii a 24 pagini cu informații inutile?
[14] Am întâlnit în cenzura căilor de atac, este adevărat cu titlu de excepție, hotărâri în care judecătorul fondului, acaparat fiind de șuvoiul scanărilor, să uite pur și simplu să introducă în considerente propriile sale argumente, oricât de reduse ar fi fost acestea, care să justifice soluția adoptată, considerentele ca atare fiind constituite exclusiv din pasaje scanate.
[15] Trebuie să precizăm aici că anterior apariției scanner-ului în instanțele de judecată, copierea integrală a cererilor ori a stadiilor anterioare nu era posibilă, nu neapărat dintr-o conștiință profesională superioară a acelor judecători față de scanatorii (scanner-iștii?) din prezent, ci dintr-un motiv mult mai simplu și anume că redarea integrală prin intermediul mașinii de scris, prin dactilografiere, ar fi însemnat un efort uriaș pe care nici judecătorul și nici dactilograful nu și-l asumau, astfel încât pentru a-și ușura sarcina, erau nevoiți să sintetizeze cererile dosarului, lucru care nu era deloc rău.
[16] A se vedea Hotărârea nr. 676/2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, modificată prin Hotărârea nr. 1157/2015 a aceluiași for.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.