Fațetele autonomiei de voință în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor civile. Regulamentul (UE) 2016/1104

Abstract

 Abstract
EU Regulation 2016/1104 is the first European regulatory act to address the effects of registered
partnerships. The act addresses only the patrimonial effects and not the personal effects generated by
the relationships between the partners (the Regulation came into force in 2016 and it will apply
starting from January 2019).
The autonomy of will is valued by the European legislator on two levels: in relation to choosing
the law applicable to the partnership and in respect of the designation of the competent jurisdiction to
adjudicate possible litigations generated by the partnership. The choice of lex causae gives expression
to subjective determination, and the parties have at their disposal options to use specific link points as
specified in the text of the Regulation. If the parties do not choose, the rules for the objective
determination of the applicable law will apply. As regards the possibility of choosing the competent
court, the partners also have the possibility to choose one of the legal options. The preference for a
particular court confers exclusive competence, through the attribution clause.
Keywords: autonomy of will, EU Regulation 2016/1104, civil partnership, patrimonial effects,
choice of applicable law, choice of forum 

1. Preliminarii

Cuplurile internaționale au la dispoziție mai multe soluții pe care dreptul național și dreptul european le oferă, în vederea gestionării relațiilor personale și a raporturilor cu caracter patrimonial.

Dreptul național oferă o hartă variată a instituțiilor. De la căsătorie la parteneriatele civile, de la căsătoria heterosexuală/parteneriatul heterosexual la căsătoria/parteneriatul între persoane de același sex, de la căsătoria monogamă la cea poligamă sau poliandră. Situat, cumva, într-o extremă față de căsătorie, concubinajul ar putea fi „vinovat” de expansiunea legislativă a parteneriatelor înregistrate, în sistemele juridice naționale. Distanța mare dintre căsătorie și concubinaj (în ceea ce privește efectele juridice în planul relațiilor personale și patrimoniale ale soților/concubinilor) a impus o soluție intermediară. Pe o poziție situată între regimul matrimonial[1] (căsătoria) și regimul de drept comun, în ceea ce privește bunurile (uniunea liberă), a fost identificat parteneriatul civil, care permite gestionarea raporturilor părților în formule proprii.

Soluția instituțională de tradiție, la nivel național, este căsătoria[2], în varianta clasică (uniune a persoanelor de sex diferit) și, în unele state, ca uniune între persoane de același sex. Cauzele care sunt la originea modificării viziunii unor sisteme juridice naționale sunt multiple. Ele au mai puțină importanță în acest context. Cert este că, la momentul actual, instituția căsătoriei a suferit schimbări profunde. Căsătoria nu mai este spațiul în care bărbatul și femeia pun bazele unei familii, cu rolul esențial de a contribui la perpetuarea speciei. Instituția căsătoriei a devenit tiparul sau cadrul juridic în care două persoane (de sex diferit sau de același sex) au posibilitatea de a conviețui, prin legarea unor raporturi personale și a unor raporturi cu caracter patrimonial.

În anumite privințe, această accepțiune este apropiată de parteneriatele civile înregistrate. Căsătoria, în noua viziune, promovată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu mai este pusă în relație cu procrearea. Jurisprudența europeană, de exemplu, afirmă extinderea căsătoriei tradiționale și asupra căsătoriei încheiate de transsexual, pe motiv că procrearea nu este o condiție esențială a căsătoriei[3].

Concubinajul primește efecte juridice într-un număr redus de state (de exemplu, în dreptul olandez), în general fiind privit ca uniune liberă, care nu generează efectele juridice specifice căsătoriei[4] sau parteneriatelor civile. Raporturile patrimoniale ale concubinilor sunt guvernate de normele dreptului comun, astfel că nu se poate aplica regimul matrimonial și nici nu este posibilă, între aceștia, încheierea convenției matrimoniale. Dreptul român recunoaște legislativ concubinajul, iar regimul bunurilor concubinilor urmează regulile indiviziunii, pentru dispoziția, administrarea și conservarea bunurilor.

Parteneriatul civil este consacrat legislativ într-un număr de state, iar regimul bunurilor partenerilor este distinct de cel al bunurilor soților. Prin înregistrare la autoritatea competentă, parteneriatul conferă un statut elaborat după modele diferite, la nivel național. Fie că imită regimul matrimonial, fie că se distanțează de acesta, parteneriatul înregistrat este o variantă pentru cuplurile internaționale care au intenția de a contura juridic o minimă organizare comună a raporturilor cu caracter patrimonial.

La nivel transfrontalier, parteneriatele înregistrate au găsit ecou, într-o primă fază, în propunerea de Regulament formulată în 2011, amendată în 2013 prin Rezoluție legislativă. Pentru unele state, parteneriatul civil este o instituție necunoscută din punct de vedere juridic. Sistemele care reglementează parteneriatele înregistrate nu au urmat un model comun, astfel că există diferențe de reglementare.

În principiu, parteneriatele înregistrate sunt un cadru juridic pentru cuplurile internaționale de sex diferit sau de același sex, care beneficiază de reglementarea distinctă a relațiilor personale și a raporturilor cu caracter patrimonial. Angajamentele partenerilor nefiind asumate în contextul unei ceremonii precum celebrarea căsătoriei, nu se poate vorbi nici de îndatoririle de fidelitate sau coabitare și nici de un statut matrimonial. Totuși, prin comparație cu uniunile libere, parteneriatele înregistrate sunt generatoare de raporturi juridice specifice, pe care este dificil a le cuprinde și – cu atât mai mult – este dificil a le uniformiza, la nivel macro sau microregional. Se poate vorbi de un regim patrimonial al partenerilor, care include relațiile de natură patrimonială, create prin faptul înregistrării parteneriatului.

În cadrul parteneriatelor civile cu element de extraneitate, gestiunea bunurilor este soluționată prin instituirea unui regim care nu se suprapune cu regimul matrimonial. Parteneriatele înregistrate sunt eterogene, neexistând până la acest moment un numitor comun, care să se poată converti într-un regim patrimonial de parteneriat. Motivul disparităților legislative este calificarea[5] diferită pe care o oferă noțiunii de parteneriat înregistrat statele care recunosc instituția. Consacrarea legală a parteneriatelor civile este pusă în relație cu o politică internațională, progresiv intensificată, de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale. În particular, reglementarea parteneriatelor civile este asociată protecției dreptului la viața privată și de familie[6].

Interesul pentru această formă oficializată de viață conjugală este evidentă din perspectiva dreptului internațional privat. Parteneriatul este înregistrat într-un stat, iar efectele sale sunt invocate pe teritoriul altui stat. Dacă statul din urmă refuză recunoașterea, apare interogația dacă refuzul echivalează cu lezarea dreptului la respectarea vieții de familie (în înțelesul pe care documentele internaționale îl conferă acestei noțiuni) sau cu încălcarea libertății de circulație a persoanelor[7]. Iar în caz afirmativ (adică în cazul recunoașterii), se ridică problema calificării instituției.

2. Dreptul internațional privat al familiei și autonomia de voință

Terenul tot mai generos al autonomiei de voință este sesizabil, în legiferările ultimilor ani, atât în cadrul statal, cât și la nivel european. Relațiile de familie se numără între beneficiarele unor reglementări care accentuează rolul voinței părților – așa cum este, de altfel, firesc, în viața privată internațională. Perimetrul vieții familiale constituie un spațiu de exercițiu pentru legiuitorul național și, recent și tot mai frecvent, pentru cel european.

O distincție se impune, de la bun început, între raporturile juridice de familie și raporturile juridice circumscrise vieții de familie. Problematica prezentului studiu are în vedere parteneriatele civile. Raporturile juridice generate de parteneriatele civile nu sunt de resortul familiei, ci, mai curând, aparțin vieții de familie, în accepțiunea oferită acesteia din urmă de instanțele europene.

2.1. Autonomia de voință în raporturile de familie

Accentuarea rolului voinței părților este un element de similitudine în raporturile de familie, în dreptul substanțial și în dreptul internațional privat. De pildă, dispozițiile dreptului substanțial (noul Cod civil român), aduc modificări sub aspectul autonomiei de voință, în ceea ce privește regimurile matrimoniale și desfacerea căsătoriei. Soții sau viitorii soți au libertatea de a încheia convenția matrimonială, în măsura în care intenționează să își gestioneze bunurile sub un alt regim decât comunitatea legală sau dacă doresc să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal. Apoi, una dintre direcțiile noi ale Codului civil intrat în vigoare în anul 2011 este „«liberalizarea divorțului», în sensul stabilirii unor condiții mai facile de desfacere a căsătoriei, cu accent pe acordul soților, precum și o relaxare a procedurilor, prin instituirea divorțului administrativ și notarial”[8].

Dacă ar fi să exemplificăm (în dreptul internațional privat național), avem în vedere noile prevederi ale Codului civil român, care au ca punct de inspirație normele juridice unionale. Voința soților, respectiv a viitorilor soți, este determinantă pentru alegerea unuia sau altuia dintre regimurile matrimoniale, începând cu anul 2011 (regimurile convenționale sau separația de bunuri). Regimul matrimonial cu element de extraneitate este supus, în primul rând, lex causae pentru care optează părțile (art. 2590 C. civ.). Numai în cazul în care nu a fost aleasă legea aplicabilă regimului lor matrimonial, intervine localizarea obiectivă (art. 2592 C. civ.). Apoi, desfacerea căsătoriei este guvernată de legea aleasă de soți. Prin convenție, aceștia pot decide ca legea aplicabilă divorțului să fie una dintre cele cinci variante arătate de art. 2597 C. civ. Obligațiile de întreținere (născute în cadrul raporturilor de rudenie/afinitate)[9] sunt cârmuite de legea aleasă de părți, iar Codul civil (art. 2612) face trimitere la actele normative europene (determinarea subiectivă este numai una dintre modalitățile de identificare a legii aplicabile, alături de determinarea obiectivă).

În dreptul internațional privat european, autonomia de voință este o constantă a relațiilor de familie, în materii diverse: obligațiile de întreținere [Regulamentul nr. 4/2009[10]); regimurile matrimoniale Regulamentul (UE) 2016/1003]; divorțul și separația de corp [Regulamentul (UE) nr. 1259/2010].

2.2. Autonomia de voință și raporturile generate de viața de familie

Actualitatea juridică internațională și națională integrează uniunile de cuplu (neinstituționalizate sub forma căsătoriei) în noțiunea largă de „viață de familie”. Ocrotită prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „viața de familie” apare ca fiind un concept cu conținut evolutiv, a cărui sferă de cuprindere este în proces de extindere. Jurisprudența Curții de la Strasbourg a contribuit esențial la promovarea accepțiunii largi a vieții de familie. Inițial înțeleasă ca perimetru al soților, respectiv al soților și al copiilor lor minori, viața de familie este, în prezent, spațiul legăturilor de familie de facto (Kroon ș.a. contra Olandei, 1994) și al relațiilor de cuplu care prezintă elemente comparabile cu căsătoria. În ipoteza din urmă se încadrează, de pildă, cuplurile homosexuale care nu sunt căsătorite (Schalk și Kopf contra Austriei, 2010).

O situație similară ar putea fi cea în care membrii cuplului heterosexual/ homosexual și-au înregistrat parteneriatul la autoritatea competentă. „Oficializarea” conferită de formalitatea înregistrării este o împrejurare care denotă, cel puțin, o anume stabilitate a vieții de cuplu și asumarea menajului comun, potrivit statutului patrimonial reglementat de statul în cauză. Marja de apreciere revine statelor membre, „în sensul că, fie permit încheierea unei căsătorii între persoane de același sex, fie reglementează diverse forme de parteneriat înregistrat, esențial fiind să asigure protecție juridică vieții de familie în cadrul acestor noțiuni”[11].

În cadrul Regulamentului (UE) 2016/1104 cu privire la efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, prezența autonomiei de voință se remarcă pe două planuri: conflictele de legi și conflictele de jurisdicții. În ambele cazuri, libertatea părților de a proceda la anumite alegeri (alegerea legii aplicabile, alegerea forului) este principala formă de expresie a autonomiei de voință în relațiile de familie cu element de extraneitate.

Regulamentul care face obiectul studiului consacră autonomia de voință atât pentru alegerea legii parteneriatului, cât și pentru desemnarea jurisdicției competente să soluționeze litigiul generat de parteneriat. Actul normativ european se va aplica începând cu ianuarie 2019. El este în vigoare din anul 2016 și reprezintă o cooperare consolidată, cu aplicabilitate în statele care au agreat această formă (cu mențiunea că participarea este deschisă și celorlalte state europene).


[1] Dreptul român reglementează regimul matrimonial cu element de extraneitate în art. 2590-2595 C. civ. Pentru o analiză de detaliu, a se vedea I. Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 273-277.

[2] Clasic, căsătoria se definește ca uniune liber consimțită dintre femeie și bărbat, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată prin norme imperative (Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, în reglementarea noului Cod civil, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 15 și lucrarea citată de autori: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, București, 2012, p. 14).

[3] „Aspirațiile parentale ale oricărei persoane sunt umane; a le da curs cu ajutorul tehnicilor medicale este, moral și legal, imperios a fi condiționate” (E. Florian, Considerații privind reglementarea reproducerii umane asistate medical cu terț donator în dreptul român, în vol. „In memoriam Mircea Mureșan”, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 103). A se vedea și D. Lupașcu, C.-M. Crăciunescu, Noile reglementări în materia filiației, în revista Pandectele Române nr. 6/2011, p. 69.

[4] A.-R. Motica, Delimitarea convenției matrimoniale de alte instituții, în Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept, vol. 2/2006, pp. 69 și 70.

[5] Pentru un examen teoretic general al problemei calificării, v. R.-B. Bobei, Calificarea și conflictul de calificări în dreptul internațional privat, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 3-94.

[6] D. Burreau, H. Muir Watt, Droit international privé, tome II, Partie spéciale, Presses Universitaires de France, Paris, 2014, p. 191.

[7] Loc. cit. Cu privire la conflictele de legi generate de noile forme ale relației de cuplu, v. M. Fallon, Linii de forță ale interacțiunii dreptului internațional privat cu dreptul Uniunii Europene, în Revista de drept internațional privat și drept privat comparat, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, pp. 247 și 248.

[8] M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 17.

[9] Pentru definiția și caracterele obligației legale de întreținere, în reglementarea Codului civil român, v. L.-C. Ureche, B.-D. Moloman, Succinte considerații cu privire la obligația de întreținere în actuala statornicire a Codului civil, în Revista Dreptul nr. 9/2015, pp. 112-114.

[10] În legătură cu stabilirea legii aplicabile, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 4/2009, a se vedea, D. Călin, R.-M. Călin, A. Ciolofan, I. Cioponea, P.-A. Coțovanu, N.-P. Gogescu, A. Groza, A. Iacuba, S.-E. Lungu, L. Zaharia, D. Zeca, Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în Uniunea Europeană, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 488-490.

[11] Cu privire la chestiunea marjei de apreciere și pentru expunerea jurisprudeței relevante a Curții de la Strasbourg, în ceea ce privește evoluția noțiunii de „viață de familie”, v. M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., pp. 5-8. Pentru o prezentare de ansamblu a viziunii Curții, cu privire la parteneriatele înregistrate, a se vedea, H. Fenwick, An ECHR right to access to a registered partenership, în J.M. Scherpe, A. Hayward (eds.), The Future of Registered Partenerships. Family Regognition Beyond Marriage?, Intersentia, Cambridge, 2017, pp. 471-496.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Fațetele autonomiei de voință în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor civile. Regulamentul (UE) 2016/1104 was last modified: septembrie 18th, 2018 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii