Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenţei româneşti şi a Curţii de la Strasbourg

2.4. La punctul anterior ne-am referit la consecințele produse de exproprierea în fapt. La acest punct vom formula succinte observații în legătură cu momentul producerii acestor consecințe. O caracteristică a exproprierii reglementate prin norme constituționale și legale o constituie „contemporaneitatea” ofertei de plată a despăgubirilor, înaintată de către expropriator, cu transferul dreptului de proprietate de la cel expropriat la expropriator[14].

Potrivit art. 9 alin. 4 din Legea nr. 255/2010 „transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.

Vom constata că, diferit de textul de mai sus ce reglementează concomitența transferului dreptului de proprietate cu plata în procedura exproprierii, în cazul exproprierii în fapt gândite de judecători sunt incidente două ipoteze de lucru, una diferită, iar cealaltă opusă textului citat. Astfel, în ipoteza în care judecătorul nu se pronunță prin hotărâre decât asupra despăgubirilor, nici nu se pune problema unei contemporaneități pentru că transferul de proprietate nu operează, cum am mai arătat, nici în fapt și nici în drept, rămânând doar o obligație unilaterală a Statului de plată a unei despăgubiri și atât. În cea de a doua ipoteză, cea în care judecătorul se pronunță totuși cu privire la transferul de proprietate, acest transfer nu operează direct, ca efect al hotărârii, ci ia forma juridică a unei obligații ulterioare stabilită tot în sarcina Statului, ajungându-se la situația în care pe de o parte, plata despăgubirilor să constituie efect direct și imediat al hotărârii, în timp ce transferul proprietății, în baza aceleiași hotărâri, să rămână un fapt viitor, nesigur[15] și în nici un caz, contemporan cu plata. Oricum, în ambele ipoteze de lucru, „contemporaneitatea”, pe care Curtea Constituțională a reținut-o ca fiind definitorie pentru conceptul de despăgubire justă[16], nu există.

  1. 3. În considerația tuturor celor de mai sus, reiterăm concluziv opinia noastră că dezlegarea dată de judecătorul național pricinilor bazate pe noțiunea de expropriere în fapt este, din perspectivă juridică, criticabilă și vulnerabilă. Cotropirea unui teren, indiferent din partea cui ar veni, dă dreptul proprietarului, dar îl și obligă în egală măsură, doar să revendice bunul de la cotropitor pe calea acțiunii în revendicare, demers care îi permite prin normele legale exprese, „accesibile, precise și previzibile” amintite mai sus, să-și împlinească dreptul fie în natură, fie în echivalent, dar nicidecum nu îi dă dreptul să inițieze el sau să ceară pe cale judecătorească inițierea procedurilor de expropriere. În același timp, nici judecătorul, oricât de inventiv ar gândi, nu poate da curs unei atari solicitări, pe de o parte pentru că nu are bază legală, iar pe de altă parte pentru că nu se poate subroga autorităților competente în materie, exproprierea făcând parte dintre acele instituții juridice de decizie exclusivă[17], decizie ce nu poate fi suplinită nici măcar prin hotărâre judecătorească[18].

Am încercat prin toate cele de mai sus să scoatem în evidență riscul ca validarea sintagmei de expropriere în fapt, prin confundarea și amalgamarea aplicativ-interpretativă a numeroase alte instituții, noțiuni și termeni juridici (proprietate, transfer al proprietății, despăgubire justă, preț, lipsă de folosință, expropriere) să aibă ca efect golirea de conținut și/sau denaturarea juridică a unei instituții reglementate legal, exproprierea. În pofida acestor considerente preponderent critice și a argumentelor ce le susțin, precizăm că prezentul studiu nu are caracterul unei expuneri didactice impuse, ci constituie doar un semnal colegial asupra consecințelor imprevizibile ce pot apărea prin validarea acestei creații jurisprudențiale, atât în legătură cu patrimoniul părților, cât și cu evaluarea prestației judecătorului cauzei din perspectiva generală a respectării aplicative a tuturor normelor legale incidente într-un domeniu dat.


[14] Termenul este folosit în decizii ale Curții Constituționale, semnificând obligația ca despăgubirea acordată să fie contemporană, nu viitoare, transferului de proprietate, pentru a asigura în acest fel caracterul just al despăgubirii cuvenite celui expropriat. A se vedea în acest sens Deciziile nr. 984/2012, nr. 395/2013 și nr. 12/2015 adoptate de Curtea Constituțională.

[15] Acceptând executarea decalată sau separată a hotărârii de expropriere în fapt, respectiv executarea obligației de preluare din partea Statului și obligația de plată a despăgubirilor, putem constata, de exemplu, că, în lipsa oricărei interdicții stabilite prin hotărâre, expropriatul în fapt poate înstrăina bunul expropriat în fapt atât anterior, cât și ulterior încasării despăgubirilor, făcând astfel imposibilă punerea în executare a preluării împotriva unei persoane subdobânditoare, terță față de hotărâre. La fel de ipotetic dar și de posibil, noul proprietar se poate îndrepta și el, invocând buna sa credință, împotriva Statului cotropitor pentru a cere despăgubiri ș.a.m.d.

[16] Am semnalat într-un material anterior, postat pe universuljuridic.ro în decembrie 2014, că noțiunea de just nu trebuie privită unilateral, doar din perspectiva celui expropriat, ci și din perspectiva expropriatorului gestionar de bani publici, care, în lipsa unei contemporaneități a plății se poate vedea obligat să achite, prin jocul pieței imobiliare, sume mult mai mari cu titlu de despăgubire decât cele pe care le-ar fi achitat la momentul exproprierii.

[17] Tot din aceeași zonă de decizie exclusivă amintim dreptul Parlamentului de a învesti sau nu în funcție Guvernul, dreptul Președintelui României de a conferi decorații, grade militare, ori de a aproba grațieri individuale, de a convoca un referendum etc. Niciuna dintre aceste competențe decizionale nu poate fi suplinită pe cale judecătorească. Deși dintr-o cu totul altă zonă juridică, vom invoca aici pentru o comparație plastică, dar elocventă, decizia consimțământului la căsătorie. În lipsa acestui consimțământ, care constituie un act de decizie exclusivă a viitorului soț, precum și în cazul refuzului său de a-l exprima, căsătoria nu se poate încheia, indiferent de demersurile pe care celălalt viitor soț le-ar putea promova în acest sens pe cale administrativă sau judecătorească. Chiar și în ipoteza în care unul dintre viitorii soți ar fi avut față de celălalt o atitudine profund imorală sau chiar nelegală, soluția nu va fi niciodată cea a căsătoriei impuse, liberul consimțământ la căsătorie neputând fi suplinit nici măcar pe cale judecătorească.

[18] În procesul de documentare a acestui articol, am solicitat și opinia unui reputat teoretician și practician german, dr. Dieter Schlafen, fost judecător la Curtea de apel Koln și expert desemnat de Uniunea Europeană în procesul de preaderare a României la Uniune. Am aflat astfel că situații de natura celor analizate aici, de litigii privind ocuparea în fapt a unor proprietăți private prin obiective de interes public, sunt destul de frecvente și în jurisprudența germană. Litigiile de acest fel sunt soluționate prin acțiuni în revendicare însoțite de cereri de despăgubire pentru lipsa de folosință a proprietății ocupate. Niciodată nu s-a pus problema ca judecătorul să suplinească printr-o hotărâre judecătorească, voința Statului german de a expropria anumite proprietăți.

Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenței românești și a Curții de la Strasbourg was last modified: septembrie 29th, 2016 by Ion Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ion Popa

Ion Popa

Este doctor ştiinţe juridice din anul 2007, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, lucrare de doctorat „Statutul profesional al magistraţilor în România”; Judecător judecătorie/tribunal/curte de apel 1.02.1989 - 1 octombrie 2018; inspector general judecătoresc Inspecţia Generală Ministerul Justiţiei; director Direcţia Organizare Judiciară, resurse umane şi statistică judiciară din Ministerul Justiţiei; Secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii; reprezentant al României în Comisia Europeană de Eficientizare a Justiţiei (C.E.P.E.J.), precum şi raportor al acestei Comisii pentru întregul sistem judiciar din România; Coordonator al grupurilor de lucru înfiinţate la nivelul Ministerului Justiţiei pentru proiectele de legi privind reforma în justiţie, validate de Parlamentul României în anul 2004: legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii Autor/coautor/coordonator: „Evaluarea sistemelor judiciare din Europa”, publicat în anul 2005 la Haga; Tratat privind profesia de magistrat în România”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2007. Lucrarea a fost distinsă în acelaşi an cu Premiul special al Uniunii juriştilor din România şi al revistei Dreptul. Lucrarea a fost tradusă în limbile engleză şi franceză în anul 2009 la Editura Universul Juridic; „Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eşec funcţional”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2011; „Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei”, publicată în anul 2013 sub egida Revistei de Drept Public „Cercetarea averii. Teorie şi jurisprudenţă”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2014; „Călăuza juristului. Ediţia 5.”, publicată la Editura C. H. Beck în anul 2014; redactor a circa zece mii de hotărâri judecătoreşti, zeci de articole, studii, note de fundamentare proiecte de legi, hotărâri de guvern, hotărâri ale plenului şi secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, regulamente, ordine de ministru, etc., în perioada 1990 – 2018. Membru, din anul 2011, al Academiei Central Europene pentru Ştiinţe, Litere şi Arte (A.C.E.S.L.A.), cu sediul social la Universitatea Sorbona, Paris
A mai scris: