Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenţei româneşti şi a Curţii de la Strasbourg

Argumentul că exproprierea în fapt ar constitui unica modalitate de despăgubire în situații de natura celor de mai sus, nu poate fi primit, pentru că în primul rând, exproprierea în fapt nu are acoperire procedurală legală care să includă și noțiunea de despăgubire. Pe de altă parte riscul ca neaplicarea exproprierii în fapt să aibă ca efect prejudicierea proprietarului afectat care ar rămâne și fără teren și fără echivalentul său valoric nu este sustenabil, pentru că legea reglementează, expres sau implicit, multe alte căi pentru despăgubirea celui aflat în situațiile analizate aici. Astfel, o primă modalitate legală de despăgubire este reglementată expres chiar în cadrul normelor referitoare la acțiunea în revendicare din noul cod civil, art. 566 prevăzând obligația alternativă a pârâtului de a plăti despăgubiri „dacă bunul a pierit din culpa sa…”. Textul este vădit aplicabil în acele situații în care se constată că redobândirea posesiei bunului revendicat este imposibil de realizat, în aceste condiții bunul fiind „pierit” din perspectiva juridică dată de codul civil acestui termen. În atari situații, prin chiar hotărârea judecătorească proprietarul va primi contravaloarea (subliniem și vom reveni asupra acestei noțiuni) proprietății sale pierite, cu consecința concomitentă însă și a transferului juridic al proprietății pierite în patrimoniul celui responsabil de pieire[6], în spețele analizate, Statul[7].

Și alte modalități legale de despăgubire pot fi incidente în funcție de opțiunea instituției publice obligată la restituire prin hotărâre judecătorească de revendicare, care fie va trebui să restituie în natură terenul, indiferent de consecințe și chiar pe calea executării silite dacă este nevoie[8], fie va purcede la negocieri cu proprietarul afectat în sensul achiziționării/închirierii terenului, fie va demara procedurile de expropriere. În fiecare dintre aceste ipoteze proprietarul va fi în final despăgubit, ori în natură, ori ca urmare a convenirii unui preț cu instituția publică, drept contravaloare a terenului, ori prin chiria primită periodic, ori prin oferta de expropriere pe care o poate contesta în fața instanței[9]. Oricum, în toate variantele de despăgubire analizate mai sus, proprietarul va primi ceea ce i se cuvine și, ceea ce este esențial, despăgubirea proprietarului nu va fi consecința unei improvizații jurisprudențiale, numită impropriu expropriere în fapt, ci rezultatul aplicării fie a legii, fie a hotărârii judecătorești, fie a convenției părților.

2.2. Dintr-o altă perspectivă, vom constata că exproprierea, ca instituție juridică, reprezintă un act de autoritate publică a Statului, în care Statul acționează ca persoană de drept public, nu privat, prin organismele sale centrale sau locale, acestea fiind singurele în măsură să inițieze o serie întreagă de proceduri administrative prealabile exproprierii (declararea utilității publice, verificarea acelor „elemente care să justifice interesul național sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susțin necesitatea lucrărilor și nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului”, formularea propunerilor de despăgubire etc.). Toate aceste etape și proceduri prealabile sunt supuse unor verificări specifice de legalitate și oportunitate prevăzute expres în legile speciale ce reglementează exproprierea[10], legi „accesibile, precise și previzibile” ce indică neechivoc atât organismele de control, inclusiv instanțele de judecată competente, cât și procedura specială de urmat, diferită de cea a dreptului comun[11].

În spețele semnalate, toate aceste aspecte specifice unei exproprieri au fost eludate, exproprierea în fapt fiind cercetată practic prin prisma normelor de drept comun, nu a celor speciale, atât din perspectiva competenței instanței, cât și din cea a specificului probatoriu, care a fost orientat nu în sensul legalității etapizate a unei exproprieri, ci în cel al unei acțiuni în revendicare, creându-se astfel acel hibrid procedural de care aminteam mai sus. Reținând, pe baza probatoriului specific acțiunii în revendicare, că terenul unui reclamant a fost cotropit/ocupat prin lucrări/obiective de interes public[12], judecătorii cauzei nu au obligat pe pârât, cum era firesc conform probatoriului, să restituie terenul cotropit, ci au obligat, repetăm, fără nici un temei legal, ca același pârât să „preia în proprietate” terenul cotropit și să plătească proprietarului reclamant despăgubiri, iar pentru ca amalgamul să fie desăvârșit, aceste despăgubiri să fie calculate nu potrivit procedurii comune în care s-a desfășurat judecata, ci potrivit legii speciale a exproprierii.

Mai este de semnalat și faptul că, în lipsa unor prevederi exprese în dispozitivul hotărârilor de expropriere în fapt, despăgubirile acordate în condițiile arătate, deși constituie în cuantum echivalentul valoric de piață al terenului, nu au ca efect și transferul proprietății terenului către Statul pârât, cum este cazul în situația exproprierii legale, ci au doar efectul reparatoriu al unei despăgubiri pure și simple cuvenite proprietarului pentru cotropirea terenului său[13]. Vom detalia mai jos asupra acestui aspect.

2.3. Din perspectiva consecințelor produse de aplicarea exproprierii în fapt vom constata o altă anomalie, pe care de altfel am semnalat-o și în jurisprudența C.E.D.O. Am arătat mai sus că exproprierea presupune, fără excepție, transferul de proprietate al bunului expropriat de la cel expropriat la expropriator. În variantele judecătorești, naționale și europene, ale exproprierii în fapt vom constata că acest rezultat nu se produce. Judecătorul (național și european) fie se rezumă doar la acordarea despăgubirilor către cel expropriat în fapt, fără a dispune nimic în legătură cu bunul expropriat, fie (judecătorul național) îl obligă pe pârât să „preia în proprietate” bunul expropriat în fapt, rezultatul fiind că în niciuna dintre cele două variante proprietatea bunului considerat a fi fost expropriat în fapt nu se transferă către Stat prin efectul direct al hotărârii judecătorești. Astfel, în prima ipoteză acest transfer nici nu constituie obiect al deciziei judecătorești care se rezumă doar la despăgubiri, expropriatul rămânând nu numai beneficiar al despăgubirilor-preț, dar și proprietar al bunului așa-zis expropriat. În cea de a doua ipoteză, Statul nu devine proprietar prin efectul hotărârii, ci doar beneficiar al unei obligații de preluare a proprietății, urmând să-și lămurească singur modalitatea concretă de preluare (procedura exproprierii, act administrativ central sau local, executare silită prin executor judecătoresc etc.) și impedimentele legale legate de punerea în practică a hotărârii judecătorești.


[6] Pentru eliminarea oricăror echivocuri interpretative, apreciem că se impune și modificarea art. 566 alin. 1 Cod civil în sensul ca în acele situații de pieire a bunului, instanța sesizată să se pronunțe nu doar asupra despăgubirii cuvenite proprietarului al cărui bun a pierit din culpa pârâtului, ci și asupra transferului dreptului de proprietate către cel ce plătește contravaloarea bunului pierit.

[7] A se vedea în acest sens cauza Burghelea împotriva României, unde proprietarul a pierdut posesia terenului său riveran unui râu, inundat de apele unui baraj nou construit. În aceste condiții este vădit că reclamantul nu mai putea redobândi posesia terenului, „pierit” sub ape prin fapta autorității de a edifica barajul. Instanțele naționale au respins însă atât acțiunea în revendicare, cât și cererea de despăgubiri.

[8] A se vedea cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. contra Italiei, unde sesizarea reclamantului a fost admisă de Curtea Europeană tocmai pentru că reclamantei i s-a respins cererea de executare silită a hotărârii de revendicare de către instanțele italiene,

[9] În exemplele din nota de subsol 5, soluționarea spețelor s-a realizat prin demararea procedurilor de expropriere de către autoritățile locale.

[10] A se vedea în acest sens art. 20 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, precum și art. 22 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportat la art. 21-26 din Legea nr. 33/1994.

[11] Este vorba de instanța de contencios administrativ de la nivelul curții de apel și de instanța civilă de la nivelul tribunalului, cu participarea obligatorie a procurorului., conform textelor indicate la nota de subsol anterioară.

[12] Tot în practica judecătorească s-au întâlnit situații în care exproprierea în fapt a fost reținută ca fiind incidentă chiar și în condițiile în care terenul nici măcar nu fusese ocupat în fapt. Astfel, prin dispozitivul sent. civ. nr. 2973/2014 a Tribunalului Ilfov s-a constatat că simpla notare în cartea funciară a intenției de expropriere, radiată ulterior chiar la cererea expropriatorului, echivalează cu o expropriere în fapt, Statul fiind obligat la despăgubiri.

[13] Am mai semnalat și în cadrul altor lucrări eroarea pe care de regulă experții o săvârșesc și judecătorii o validează, în legătură cu modul de calcul al despăgubirilor pentru lipsa de folosință a unui teren cotropit. Astfel, în atari situații nu se calculează prejudiciul suferit de proprietar prin nefolosința bunului, în funcție de specificul zonei (folosință agricolă,comercială,etc.), ci se calculează prețul de circulație al terenului specific unei tranzacții de înstrăinare, ajungându-se la situația în care proprietarul primește și contravaloarea terenului, dar rămâne și proprietar al acestuia.

Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenței românești și a Curții de la Strasbourg was last modified: septembrie 29th, 2016 by Ion Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ion Popa

Ion Popa

Este doctor ştiinţe juridice din anul 2007, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, lucrare de doctorat „Statutul profesional al magistraţilor în România”; Judecător judecătorie/tribunal/curte de apel 1.02.1989 - 1 octombrie 2018; inspector general judecătoresc Inspecţia Generală Ministerul Justiţiei; director Direcţia Organizare Judiciară, resurse umane şi statistică judiciară din Ministerul Justiţiei; Secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii; reprezentant al României în Comisia Europeană de Eficientizare a Justiţiei (C.E.P.E.J.), precum şi raportor al acestei Comisii pentru întregul sistem judiciar din România; Coordonator al grupurilor de lucru înfiinţate la nivelul Ministerului Justiţiei pentru proiectele de legi privind reforma în justiţie, validate de Parlamentul României în anul 2004: legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii Autor/coautor/coordonator: „Evaluarea sistemelor judiciare din Europa”, publicat în anul 2005 la Haga; Tratat privind profesia de magistrat în România”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2007. Lucrarea a fost distinsă în acelaşi an cu Premiul special al Uniunii juriştilor din România şi al revistei Dreptul. Lucrarea a fost tradusă în limbile engleză şi franceză în anul 2009 la Editura Universul Juridic; „Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eşec funcţional”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2011; „Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei”, publicată în anul 2013 sub egida Revistei de Drept Public „Cercetarea averii. Teorie şi jurisprudenţă”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2014; „Călăuza juristului. Ediţia 5.”, publicată la Editura C. H. Beck în anul 2014; redactor a circa zece mii de hotărâri judecătoreşti, zeci de articole, studii, note de fundamentare proiecte de legi, hotărâri de guvern, hotărâri ale plenului şi secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, regulamente, ordine de ministru, etc., în perioada 1990 – 2018. Membru, din anul 2011, al Academiei Central Europene pentru Ştiinţe, Litere şi Arte (A.C.E.S.L.A.), cu sediul social la Universitatea Sorbona, Paris
A mai scris: