Epuizarea recursului local – condiție esențială a protecției diplomatice

Abstract

Exhaustion of local remedies – an essential condition of diplomatic protection

The rule that, where there has been a violation of international law in the treatment of an alien by a State, local remedies must be exhausted by the alien before his claim may be espoused by his national State has in some respects had a distinguished history.

While on the one hand a sovereign State is given every opportunity of settling such disputes equitably through its own organs, and it is in the interest of all concerned that such disputes should be settled at the earliest possible opportunity at a local level, on the other hand it is logical that some recognition should also be given to the countervailing interests of all parties concerned in efficient justice without, inter alia, financial waste.

The foundation of the rule that local remedies must be exhausted is represented by the respect for the sovereignty of the respondent or host State. The essence of the claim should be brought before the local judicial bodies and all available and accessible remedies must be exhausted in that they have been pursued as far as is permitted or required by local law so that a final decision is given. This also means that the alien must use the procedures, evidentiary ones especially, which are available to him to support his claim in the process of exhausting remedies and that he fails to exhaust remedies, if the preparation or presentation of his claim at the local level is faulty and results in a wholly or partially unsuccessful resort to remedies.

Keywords: Exhausting local remedies, scope of the rule, exceptions or limitations on the rule, waiver of rule, inapplicability of the rule, ineffective remedies, undue delay, circumstances not limiting the operation of the rule, repetition of injury or likelihood of further damage, circumstances rendering the requirement of exhaustion of remedies unreasonable.

Conform dreptului internațional general, protecția diplomatică poate fi pusă în acțiune în favoarea persoanei lezate în drepturile sale patrimoniale de către un stat străin, numai după epuizarea mijloacelor interne de jurisdicție.

Cutuma internațională, atestată de opiniile concordante ale autorităților și de numeroase decizii ale jurisprudenței, atribuie acțiunii diplomatice un caracter excepțional și subsidiar. De aceea, înainte ca străinul rezident care a suferit o daună să declanșeze intervenția țării sale, este necesar ca să fi fost epuizate căile de recurs locale, fie ele grațioase ori jurisdicționale. În termeni simpli, trebuie deci, să fi încercat a obține dreptate de la suveranul teritorial și să fi eșuat.

Regula epuizării recursurilor locale este considerată o regulă îndelung stabilită a dreptului internațional cutumiar sau, cum s-a mai spus, nu există regulă de drept internațional mai ferm stabilită ca aceea a epuizării recursurilor interne. Epuizarea recursului local se referă la principiul dreptului internațional cutumiar care consideră obligatoriu de a acorda statului teritorial posibilitatea înlăturării consecințelor delictului internațional prin mijloace proprii disponibile în cadrul sistemului său intern. Variația sistemelor de drept și de organizare a instanțelor de judecată de la un stat la altul generează, evident, și o diversitate a căilor legale ce necesită a fi epuizate. Din acest motiv, nici un izvor de drept nu poate să creeze o normă generală care să reglementeze toate situațiile ce se pot ivi. S-a susținut că necesită a fi epuizate acele mijloace care din punct de vedere legal sunt efective, adecvate și accesibile indivizilor în instanțele de judecată sau administrative ori organele puterii de stat, fie ordinare sau speciale, ale statului reclamat. Mijloacele de protecție trebuie să fie disponibile, adică este necesar ca recursul intern să existe nu numai legal, dar și de fapt. Dacă nu există recurs disponibil în sistemul statului responsabil sau dacă a fost epuizat, prejudiciul este complet și statul suportă răspunderea conform dreptului internațional.

Regula dată nu se aplică în situațiile când statului i s-au cauzat prejudicii în mod direct, deoarece, în acest caz, statul are motive distincte și proprii pentru înaintarea plângerii.

Statele au obligația de a asigura accesul liber al străinilor la instanțele lor. În caz de amânare sau de negare de dreptate ori justiție („denial of justice”), statul respectiv devine responsabil, pentru că organele sale nu au asigurat acest drept. Într-un asemenea caz, poate fi vorba de violarea unei obligații imputabile statului teritorial și care a fost comisă față de un alt subiect de drept internațional în persoana cetățeanului său.

În măsura în care ține de organele superioare ale acestui stat posibilitatea îndepărtării violării obligației internaționale, străinul trebuie să epuizeze asemenea recursuri locale, înainte ca statul propriu să prezinte pretenția la nivel internațional.

Rostul regulii recursurilor locale este să se stabilească dacă a fost atins punctul de la care statul propriu poate interveni în mod activ și să ridice problema la nivel internațional.

Pentru ca regula epuizării recursurilor locale să nu fie un impediment în soluționarea cauzei, ea trebuie să întrunească ideea unui efect util. Obligația epuizării recursurilor locale nu se va cere atunci când recursurile: 1) (a) sunt evident inutile, (b) nu oferă nici o perspectivă rezonabilă și reală de succes și (c) nu oferă nici o posibilitate rezonabilă de obținere a unui mijloc de protecție și reparație efectivă; 2) statul reclamat renunță la obligația epuizării căilor de recurs local; 3) lipsa unei legături voluntare între individul lezat și statul reclamat sau comiterea delictului internațional în afara limitelor de jurisdicție ale statului reclamat (lipsa legăturii teritoriale); 4) statul reclamat este responsabil pentru reținerea abuzivă în oferirea recursurilor locale; 5) statul reclamat împiedică accesul persoanei lezate la instituțiile sale care pun la dispoziție recursurile locale (motive de natură tehnică).[1]

S-a menționat în jurisprudență că inutilitatea recursurilor locale trebuie atestată atunci când se apelează la funcționarea lor, iar lipsa recursurilor suficiente și adecvate duce, evident, la dispariția obligației de epuizare a acestora.

Condițiile aplicării regulii epuizării recursului local se referă la:[2]

  1. a) Victima delictului – regula se aplică atât persoanelor, cât și statelor, dacă în mod direct ele sunt victime, prin organele lor, ale unui act delictuos (așa-zisele cazuri considerate iure gestionis). Dimpotrivă, regula nu se aplică cu privire la daunele suferite direct de stat, în calitatea sa de suveran (cum ar fi cazul distrugerii unei nave de război, atingeri aduse unui agent al statului în această calitate, cazuri considerate jus imperii);
  2. b) Efectele recursului local – pentru ca regula epuizării recursului local să nu fie un mijloc dilatoriu, trebuie ca acesta să comporte speranța unui efect util care se recomandă unei persoane care a depus o anumită diligență. Regula nu se va aplica, atunci când lipsește orice fel de recurs local sau recursul local, deși există în mod formal, nu este efectiv;
  3. c) Obligația de epuizare a recursurilor locale se extinde la toate gradele din ierarhia judiciară (dar epuizarea nu trebuie cerută atunci când actul ilicit emană de la autoritățile superioare ale statului sau când protecția este fondată pe un mijloc pe care tribunalul național nu îl poate examina);
  4. d) Natura contenciosului național – regula se aplică pentru o cauză de responsabilitate, nu însă pentru una de interpretare.

Regula epuizării recursului intern nu se aplică, în cazul în care statul pârât a renunțat la dreptul de a o invoca (renunțarea putând fi expresă sau implicită).

În cazul în care este vorba de obligații care rezultă din tratate, s-a pus problema dacă această regulă mai este valabilă. În cauza Phosphates in Morocco (1938) s-a răspuns negativ, motivându-se că pretinsa denigrare de dreptate și imposibilitatea epuizării recursurilor locale au rezultat pur și simplu din recunoașterea existenței actului ilegal. Dimpotrivă, în cauza Ambatielos (1956), violarea tratatelor era departe de a fi incompatibilă cu regula epuizării recursului local și, ca atare, trebuia aplicată.

Referitor la natura sa, se ridică problema dacă această regulă constituie o chestiune de fond sau este o simplă condiție de admisibilitate. În primul caz, responsabilitatea statului culpabil nu ar lua naștere decât din momentul când autoritățile superioare ar fi refuzat să dezavueze agentul în culpă, în vreme ce, în al doilea caz, dreptul la reparații se naște din momentul primului act, dar este supus unei condiții rezolutorii – acordarea unei reparații pe cale internă.

Profesorul I.M. Anghel subscrie tezei potrivit căreia epuizarea recursurilor interne ar constitui numai o condiție de admisibilitate, regula epuizării instanțelor având drept unic scop să permită statului responsabil să controleze pretențiile reclamantului și eventual, să facă dreptate.

Cât privește forța acestei reguli, opinia generală susține teza potrivit căreia, nefiind o regulă de ordine publică, nu are decât o forță limitată. Drept urmare, aplicarea acestei reguli poate fi înlăturată printr-o clauză expresă în sens contrar, cuprinsă în convenția de reclamație sau compromisul de arbitraj.

Opiniile academicienilor sunt împărțite atunci când vine vorba de natura acestei reguli a epuizării recursurilor locale, după comentariul Comisiei Drept Internațional „neexistând încă o clară și dominantă opinie” printre autorii de drept. Mai mult decât atât, este dificil să vorbim despre orientări clare sau școli de gândire, „când argumentele avansate pentru ori împotriva unei anumite teze variază atât de mult de la un autor la altul, încât uneori autorii ajung la concluzii similare, deși pleacă din poziții total diferite”.

Cu privire la această observație, Ago a întocmit o bibliografie a trei școli diferite: „substantive school”, „procedural position” and „the third school”. Cei mai fervenți ai primei școli, cea substanțială (de bază), sunt Ago și Borchard. În 1929, Borchard a afirmat că „este destul de discutabil dacă punctul de vedere dominant se referă la Statul (de naționalitate) ca fiind automat lezat atunci când un angajat al Statului (de reședință) lezează un străin. Străinul nu este considerat drept ceva vivid aparținând direct statului, o personificare a acestuia, în virtutea căreia Statul (de naționalitate) ar fi în mod simultan lezat ori de câte ori naționalul său ar fi lezat. Oricât de logic ar putea părea punctul de vedere procedural, este în mod clar respins de către practica internațională, din cauza faptului că în majoritatea țărilor legea internă nu a avansat încă până la nivelul la care să considere statul ca direct responsabil pentru actele ilegale (conduita ilegală) a organelor sale. În afară de acest aspect, acest punct de vedere dă greș în perceperea distincției vitale între răspunderea municipală către străin și răspunderea internațională către Statul său. Punctul de vedere majoritar, care consideră că Statul reclamant nu este lezat internațional – și pare corect ca reclamația internațională (ori lezarea) să fie considerată a putea fi înaintată odată cu dreptul de interpunere diplomatică și nu înainte – până când străinul nu a epuizat remediile (recursurile) locale, dacă acestea sunt la îndemână și efective, este puternic influențat de faptul că străinul trebuie să accepte același tratament legal ca și naționalii și dacă aceștia au recurs numai împotriva funcționarului (organului) care lezează prin comportament, atunci aceasta reprezintă tot ceea ce poate cere străinul, iar Statul nu își poate asuma mai multă responsabilitate către străini, decât către naționalii săi. Acest punct de vedere pare a avea substanță”.[3]

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Cucoș, D., Condițiile de acordare a protecției diplomatice naționalilor în dreptul internațional public, Chișinău, 2007.

[2] Anghel, I.M., op. cit. supra, nota 70.

[3] Borchard, E.M., „Theoretical Aspects of the International Responsibility of States”, 1923.

Epuizarea recursului local – condiție esențială a protecției diplomatice was last modified: februarie 9th, 2016 by Daniel Mazilu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii