Dreptul victimei la repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale. Privire critică. Drept comparat

Abstract

VICTIMS RIGHT TO INJURY REPAIR IN DELICTUAL LIABILITY. CRITICAL AND COMPARATIVE PERSPECTIVE

 

“All and any prejudices entitle to reparation”. This is the first normative enunciation which the current Civil Code sets forth in art. 1381 par (1) in terms of prejudice reparation for delinctual liability. It surfaces several fundamental questions which the civil law doctrine has always raised, offering each time temporary answers. Nowadays, when the human capacity to cause prejudices is much greater than the capacity to repair them, when we witness an inflation of rights of which breach causes more and more prejudices aspiring to a reparation, such an enunciation is equally daring and challenging. Our intention is to analyze several solutions laid down by the current regulation, from a critical and comparative perspective, meant to give emphasis to failures of the new normative provisions, with the stated goal of contributing, either to a future review or a rational interpretation of the normative texts under discussion, towards a most unitary jurisprudence.

 

Keywords: reparable prejudice, prejudice assessment, body prejudice, moral prejudice, victim’s obligation to minimize prejudice, full reparation of prejudice

  1. 1. Interesul analizei. Repararea prejudiciului este materia cea mai importantă dar și cea mai sensibilă a răspunderii civile, și, poate, a întregului drept civil. Este o zonă de reglementare care evidențiază, mai puțin virtuțile dreptului, cât mai ales, vulnerabilitățile acestuia. Dacă ideal ar fi ca reglementările legale să ofere soluții pentru orice rău injust cauzat unor victime inocente, repunându-le astfel in statu quo ante, așa cum își propune răspunderea civilă în ansamblul ei, mijloacele juridice de care dispune acest mecanism al dreptului, oricât de evoluate ar fi, nu pot înfăptui o asemenea misiune, pentru că multe prejudicii nu pot fi înlăturate în totalitate, nu toate efectele cauzate victimei pot fi suprimate, cele mai multe dintre ele fiind, prin natura lor, ireversibile.

Spre deosebire de reglementarea clasică a răspunderii delictuale, unde prejudiciul nu constituia obiect de preocupare normativă, când întreaga răspundere gravita în jurul faptei ilicite care trebuie sancționată, astăzi toate codificările recente, printre care și cea avansată de actualul Cod civil, precum și proiectele europene de codificare a obligațiilor, acordă o extensie remarcabilă prejudiciului reparabil. Se confirmă astfel că prejudiciul este, nu doar o simplă condiție, inter alia, ci însăși premiza oricărei ipoteze de răspundere civilă.

Faptul că sunt supuse reglementării aspecte concrete, precum nașterea dreptului la despăgubiri, întinderea și repartiția reparațiunii, interzicerea cumulului răspunderilor, formele concrete ale acesteia, modul de calcul al despăgubirilor și alte aspecte conexe la care judecătorul este chemat să dea soluții cât mai adecvate, le conferă noilor prevederi normative un caracter eminamente tehnic. Cum însă ele privesc situații eminamente conflictuale, a căror rezolvare pune în discuție însăși eficacitatea dreptului, reglementarea lor solicită o elaborare mai exigentă decât în oricare alte zone ale dreptului. Or, privite din această perspectivă, vizând acuratețea terminologică, sistematizarea materiilor supuse reglementării, stilistica enunțurilor normative, calități esențiale pentru asigurarea accesibilității și predictibilității legii, noile texte normative se dovedesc a fi insuficient elaborate. Pe fond, multe dintre soluțiile avansate sunt în dezacord cu instituții și orientări europene, nereceptate de actualele reglementări, cum este cazul obligației pe care o are victima de minimizare a prejudiciului suferit, moderarea de către judecător a despăgubirilor excesive, despăgubirile punitive sau rolul preventiv al răspunderii delictuale.

De aceea, îngăduindu-ne să remarcăm o anumită reticență a doctrinei noastre în luarea de poziție față de asemenea neîmpliniri ale noilor reglementări în această materie, ne propunem să le examinăm pe cele mai semnificative, în speranța că dezbaterea lor va determina revizuirea unora dintre noile prevederi normative, în interesul unei jurisprudențe cât mai coerente.

  1. 2. Obiectul reparației. Potrivit prevederii de la art. 1381 alin. (1) C. civ., obiectul reparației îl constituie „orice prejudiciu”, cel care „dă dreptul la reparație”, și căruia „îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.

Cele trei enunțuri normative dau răspunsuri tranșante la tot atâtea întrebări fundamentale pe care doctrina dedicată răspunderii delictuale și le-a pus dintotdeauna, fără să fi reușit vreodată să avanseze soluții atât de categorice.

Însăși sintagma „repararea prejudiciului”, deși străbate secolele, fiind elaborată de Jean Domat, în secolul al XVII-lea și preluată apoi de codificatorii francezi la art. 1382 C. civ. fr., și de întreaga doctrină, nu mai are aceeași rezonanță astăzi. De aceea, s-a putut afirma că termenul „reparație este abuziv preferat celui de indemnizare”[1]. Dacă, în limbajul obișnuit, „a repara” înseamnă a reface, a readuce în starea actuală, a reconstitui, operații care nu pot privi decât bunurile, cele care sunt susceptibile de restituire, înțelesul juridic al aceluiași termen este diferit. El desemnează, de cele mai multe ori, compensarea prejudiciului prin indemnizarea victimei (și nu a prejudiciului, cum se afirmă adesea). Termenul „indemnizare” vine de la latinescul indemnitas, și semnifică înlăturarea unei pagube (damnum), prin compensare[2]. La rândul ei, compensarea, presupune înlocuirea unei valori cu alta, prin orice mijloace apte să satisfacă interesele lezate ale victimei. De puține ori repararea prin compensare, în cazul răspunderii delictuale, se face într-o altă modalitate decât prin indemnizare. Compensarea este o măsură de restabilire a echilibrului dintre victimă și cel chemat să răspundă. Privită în dinamica obligațiilor, compensația odată realizată, stinge obligația debitorului. Obiectul reparației propriu-zise îl constituie valorile afectate, și nu prejudiciul în sine, cel care, fiind o pierdere, un gol, nu poate fi susceptibil de reparație propriu-zisă. Răspunderea delictuală nu-și poate propune decât să înlăture aceste consecințe nocive. Este o realitate surprinsă magistral de Mihail Eliescu, potrivit căruia, obiectul reparației în cadrul răspunderii delictuale, se constituie în „{…}obligarea celui chemat să răspundă la desființarea sau la compensarea, în chipul cel mai eficace și adecvat, a efectelor păgubitoare produse de fapta ilicită”[3]. Prin urmare, reparația, în sens juridic, presupune suprimarea efectelor nocive pe care le presupune prejudiciul sau compensarea acestora, nicidecum refacerea sau reconstituirea lor, cum sugerează termenul „reparație”. Când ilustrul autor mai sus citat, se referea la „compensarea în chipul cel mai eficace și adecvat”, avea în vedere nu doar indemnizarea, ci orice altă măsură menită să repună victima în situația anterioară, în raport de situația concretă în care se află aceasta. De aceea, într-o formulă generică, avansată în cadrul unor studii anterioare, le-am numit „remedii adecvate situației injuste a victimei”[4], ceea ce astăzi doctrina franceză numește „réparation appropriée”[5].

Tendința codurilor civile moderne este de a renunța la formula clasică de „reparare”, raportându-se la compensarea în formă specifică, așa cum prevede Codul civil italian (art. 2058) sau Codul civil al Braziliei (art. 944).

  1. 3. Prejudiciile reparabile. Selecția situațiilor în care victima poate aspira la indemnizare sau la un alt remediu adecvat situației sale injuste, urmare a prejudiciului suferit, face obiectul uneia dintre cele mai animate dezbateri, în condițiile de astăzi, când asistăm la fenomenul de „inflație a drepturilor subiective” și implicit a drepturilor fundamentale ale omului, proces care determină, inevitabil, o „explozie a prejudiciilor reparabile”. Sub presiunea acestor fenomene, dreptul pozitiv recunoaște prejudiciile cauzate prin vătămarea simplului interes[6] precum și pe cele cauzate prin pierderea șansei[7], evoluție receptată și de Codul nostru civil, prin reglementările de la art. 1359 C. civ. și art. 1385 alin. (3). Pe fondul acestei „febre a reparației”, jurisprudența de astăzi este confruntată tot mai frecvent cu acțiuni în despăgubire pentru cele mai inedite prejudicii, unele aflate la limita legitimității, altele în afara ei, cum este cazul pretinsului drept de a nu se naște anormal, invocat în acțiunea întemeiată pe wrongful birth[8], prejudiciul de decepție, prejudiciul monden și multe altele care nu pot fi supuse reparației.

Privit în acest context, enunțul de la art. 1381 alin. (1) C. civ. potrivit căruia „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” pare că se înscrie în acest proces de relaxare a standardelor de legitimitate. În realitate, un asemenea enunț nu are nicio legătură cu realitatea, de vreme ce o mulțime de prejudicii nu sunt supuse reparației. Deosebit de cauzele legale exoneratoare de răspundere, de clauzele de neresponsabilitate, în prezența cărora prejudiciile suferite de victimă nu sunt supuse reparației de către persoanele desemnate să răspundă, sunt și numeroase prejudicii care nu pot, de plano, aspira la reparație.

Forma eliptică a acestui enunț legal, atât de sentențios în formularea lui, are o explicație, pe cât de simplă, pe atât de regretabilă. Privit în evoluția procesului de elaborare a actualului Cod civil, vom observa că, în timp ce textul de la art. 1121 din Proiectul Noului Cod civil, adoptat de Senat la 13.09.2004, prevedea la alin. (1) că „Reparația este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral, pricinuit printr-un fapt ilicit”, urmare a unui amendament ulterior, textul a fost amputat, cu motivarea că „prejudiciul corporal nu este o specie a prejudiciului reparabil”. Și pentru a se evita orice clasificare a prejudiciilor, s-a apelat la formula facilă de amputare a textului, din care a rămas doar prima parte a enunțului, în forma actuală. Așa se explică de ce sintagma „prejudiciu corporal” este evitată în toate prevederile normative ulterioare, fiind preferată formula „vătămarea integrității corporale sau a sănătății”, denumirea marginală de la art. 1357 C. civ.

Este adevărat că, potrivit teoriei clasice, prejudiciile pot fi patrimoniale sau extrapatrimoniale (morale), clasificare împărtășită atât de autorii noștri[9], precum și de o parte a autorilor francezi, potrivit cărora, o a treia categorie a prejudiciilor corporale, nu ar avea independență conceptuală, fiind lipsite de consistentă juridică, pentru că atingerile persoanei, daunele corporale, se pot constitui, atât în prejudicii de natură patrimonială, cât și în prejudicii extrapatrimoniale[10]. Ceea ce trebuie însă remarcat, este că doctrina modernă de drept civil recunoaște tot mai frecvent prejudiciul corporal ca specie a prejudiciului reparabil[11], ba chiar el constituie primul termen al clasificării tripartite a acestuia, într-o ordine ce exprimă respectul față de integritatea fizică și sănătatea omului. Mai mult, există preocupări intense de constituire a unui drept european al prejudiciului corporal, cu reglementări specifice[12]. Aceeași clasificare tripartită a prejudiciilor este avansată și de doctrina noastră relevantă de drept civil[13]. Argumentul potrivit căruia prejudiciul corporal poate fi atât material cât și moral, nu poate fi primit, având în vedere că ambele componente trebuie să se bucure de un tratament juridic special. Însuși Codul civil avansează o reglementare distinctă în materia vătămării integrității corporale sau a sănătății, cu ambele componente, materială și morală, la art. 1387-1393 C. civ., fără să-i fi rezervat o secțiune specială, cum s-ar fi cuvenit.

Dacă ne raportăm la modelele care au inspirat pe autorii acestor texte, vom constata că, unul dintre ele, Codul civil din Quebec, dispune că cel care cauzează prin fapta sa altuia, este ținut să repare „prejudiciul corporal, moral sau material”[14], în timp ce Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligațiilor, mai conservator, dispune că „este reparabil orice prejudiciu cert, care constă într-o lezare a unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”[15].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1]G. Cornu, Vocabulaire juridique, PUF, p. 803.

[2]O serie de reglementări europene evită formula „repararea prejudiciului”, printre care Codul civil italian, potrivit căruia, obligația respondentului privește compensarea pagubei („risarcimento dei danni” – art. 2043 și urm.); în dreptul englez, „full compensation”. La fel, Codul civil al Portugaliei (art. 483), definește principiul răspunderii pentru fapte ilicite folosind verbul „indemnizar”.

[3]M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, 1972, p. 469.

[4]S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român. Ed. Șansa, București, 1994, p. 94.

[5]Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilite et des contrats, Dalloz, 2000, p. 565.

[6]S. Neculaescu, Prejudiciul constând în vătămarea unui interes în noul Cod civil român, Studii de drept românesc nr. 2/2010.

[7]S. Neculaescu, Pierderea șansei – prejudiciu reparabil, Studii de drept românesc nr. 4/2009, p. 323 și urm.

[8]Cazul Perruche, apud X. Pradel, Le préjudice dans le droit civil de la responsabilité, L.G.D.J., 2004, p. 152.

[9]C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a revizuită și adăugită, p. 147.

[10]Ph. Brun, Responsabilité civile extracontractuelle, Litec, p.135, R. Cabrillac, Droit des obligation 10e édition, Daloz, 2012, p. 254-256.

[11]Fr.Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2009, p. 723, Ph. Malaurie, L. Aynès Ph. Stoffel-Munc, Les obligations, Defrénois Lextenso édition, 2009, p. 138, A. Bénabent, Droit des obligations, Montchrestien Lextenso éditions, 2012, pp. 485-487.

[12]Yv. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel, Systèmes d’indemnisation, Dalloz, 2000.

[13]L. Pop, op. cit., p. 415.

[14]Art. 1457 alin. (2). Elle est, lorsqu’elle est douée de raison et qu’elle manque à ce devoir, responsable du préjudice qu’elle cause par cette faute à autrui et tenue de réparer ce préjudice, qu’il soit corporel, moral ou matériel.

[15]Art. 1343. Est réparable tout préjudice certain consistant dans la lésion d’un intérêt licite, patrimonial ou extra-patrimonial, individuel ou collectif.

Dreptul victimei la repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale. Privire critică. Drept comparat was last modified: octombrie 17th, 2016 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii