Dreptul umanitar al mediului

Diferite instrumente internaționale de drept al conflictelor armate asigură, în afara protecției directe, și o protecție indirectă a mediului înconjurător; denumită „indirectă” această protecție fiindcă nu se referă în mod special la prezervarea naturii de efectele ostilităților militare[13]. Astfel, chiar Protocolul adițional 1 conține o serie de dispoziții a căror respectare nu face decât să asigure, indirect, și protecția mediului. Așa sunt, de exemplu: art. 51 alin. (4) și (5) care interzic atacurile fără discriminare; art. 52 alin. (1) și (2) care limitează strict atacurile la obiectivele militare; art. 54 alin. (2) referitor la protecția bunurilor indispensabile populației civile cum sunt rezervele alimentare, zonele agricole care le produc, recoltele, șeptelul, instalațiile și rezervele de apă potabilă, lucrările de irigații; art. 56 care dispune neatacarea lucrărilor și instalațiilor conținând forțe periculoase ca barajele, digurile și centralele atomo-electrice; art. 57 obligând beligeranții să ia anumite precauții cu ocazia pregătirii și desfășurării acțiunilor militare.

Protocolul adițional II aplicabil în conflictele armate fără caracter internațional asigură și el o protecție indirectă a mediului în art. 14 referitor la bunurile indispensabi1e supraviețuirii populației civile și 15 care protejează lucrările și instalațiile conținând forțe periculoase. De asemenea, mediul înconjurător este apărat indirect de efectele războiului prin intermediul Convenției din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice. Paragraful 4 din preambulul Convenției reamintește că „este interzisă utilizarea de metode și mijloace de război pentru a cauza, sau de la care se poate aștepta să cauzeze, daune întinse, durabile și grave mediului natural”. Convenția din 1980 are 5 Protocoale; primul, referitor la schijele nelocalizabile și cel de-al V-lea privind resturile explozive de război nu prezintă mare interes în ceea ce privește efectele anti-ecologice ale armelor convenționale. În special Protocolul II asupra minelor ca și Protocolul III referitor la armele incendiare ale Convenției din 1980 permit limitarea efectelor distructive ale unor arme care, în războiul din Vietnam (și nu numai) s-au dovedit deosebit de dăunătoare ambientului natural. În sfârșit, putem considera, având în vedere unitatea mediului (care conține și sociosfera), că și interzicerea armelor bacteriologice (biologice) și chimice – interzise expres pentru efectele lor asupra ființelor umane – constituie o formă de protecție indirectă a mediului natural.

Eficiența protecției mediului prin dreptul umanitar

Războiul a fost și rămâne o sursă de riscuri și amenințări la adresa mediului. Acest fapt a introdus în ecologie un nou termen: mediul manipulat militar care reprezintă mediul înconjurător a cărui compoziție, structură sau dinamică este perturbată prin utilizarea mijloacelor și metodelor de război (inclusiv tehnici de modificare a mediului).

Dreptul internațional umanitar încearcă să limiteze această deteriorare a mediului prin interzicerea și limitarea utilizării anumitor mijloace și metode de război. Însă protecția mediului de efectele conflictelor armate prin instrumentele juridice internaționale este abia la început și, de aceea, este lacunară, imperfectă și ineficace. Numai așa se explică faptul că în războiul dintre Iran și Irak sau în războiul din Golf (ca să ne oprim doar la aceste două exemple) daunele provocate mediului înconjurător de către beligeranți au fost, contrar principiilor și normelor dreptului conflictelor armate, grave, întinse și durabile[14].

Remedierea acestei situații nu se poate realiza decât prin reafirmarea și dezvoltarea instituțiilor protectoare ale dreptului internațional aplicabile în conflictele armate, mergându-se până la adoptarea unei convenții de reprimare a crimei de ecocid. La Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvoltării de la Rio de Janeiro din 1992 s-a căzut de acord că războiul constituie o sursă principală de daune contra mediului care trebuie să facă obiectul unei mai mari responsabilități și a unui control riguros. Rămâne de văzut dacă în viitor va exista voința politică necesară să se treacă de la deziderat la fapte. Și pentru a se salva, umanitatea trebuie să facă dovada că dispune de această voință.

Comparând realitatea terenurilor de antrenamente militare și de încercare a armelor ori urmările conflictelor armate cu dreptul internațional ecologic nu putem să nu constatăm ineficiența acestuia din urmă. Atât în timp de pace cât și în timp de război, activitățile militare par a fi mai importante decât nevoia de protejare a mediului; din acest motiv, riscurile și amenințările militare reprezintă un pericol serios pentru securitatea ecologică a planetei în pofida încercărilor dreptului de a le înlătura. Dispozițiile juridice cele mai clare, acelea din art. 35 și 55 din Protocolul adițional 1 din 1977 nu au fost, din păcate, încă acceptate de câteva state importante din punct de vedere militar și care dau „tonul” în utilitatea mijloacelor și metodelor de război. Alte dispoziții importante, cum ar fi paragrafele 5 și 20 din Carta Mondială a Naturii nu sunt decât recomandări solemne ale Adunării Generale a O.N.U. Lipsa unor norme amănunțite de protecție a mediului în dreptul internațional umanitar nu poate fi pe deplin suplinită de clauza Martens deoarece statele beligerante vor pune întotdeauna accentul pe necesitățile militare și nu pe cele ecologice. De asemenea, nici în dreptul internațional ecologic și nici în dreptul conflictelor armate încă n-a fost reglementată cu adevărat problema reparării pagubelor cauzate mediului prin activitățile militare, a responsabilității civile și penale pentru comiterea de fapte ilicite în acest domeniu. Fără a epuiza lista imperfecțiunilor dreptului internațional ecologic ne putem întreba: ce se poate face în această situație? Literatura de specialitate n-a întârziat cu răspunsul, înaintând o serie întreagă de propuneri în cadrul reuniunilor de experți și conferințelor organizațiilor internaționale guvernamentale și neguvernamentale.

În strategia întăririi eficacității protecției juridice a mediului de riscurile și amenințările militare pe primul loc se află reafirmarea puternică a dispozițiilor juridice existente, fie că sunt cutumiare sau convenționa1e, fie că aparțin dreptului internațional general sau al războiului[15]. Specialiștii au exprimat părerea că dacă normele existente ar fi cunoscute, aplicate și respectate, ele ar putea asigura o protecție eficace a mediului. În acest sens, este neapărată nevoie ca în sistemul învățământului militar și al instruirii generale a tuturor militarilor să se însușească și să se exerseze regulile dreptului ecologic. Recunoscând importanța dreptului pozitiv, nu putem însă să nu evidențiem și necesitatea de a-i clarifica anumite aspecte în scopul de a-l adapta la realitățile conflictelor moderne. În același timp, un efect important l-ar putea avea încurajarea adeziunii tuturor statelor la convențiile internaționale ce conțin dispoziții exprese de protecție a mediului în timp de război. Urmări benefice ar putea avea și adeziunea largă a statelor la convențiile internaționale ecologice a căror aplicare în situații militare nu este clară. Este vorba de Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982, de Convenția pentru prevenirea poluării de către nave din 1973, de Convenția din 1954 asupra poluării ș.a.; examinarea procedurilor de aderare, amendare și interpretare ale acestor convenții ar putea fi ocazia de clarificare sau lărgire a aplicabilității lor și în situații de criză și de război. Oricum, specialiștii consideră că deși dispozițiile respective sunt destinate a priori situațiilor din timp de pace, se poate considera că ele beneficiază de o prezumție de aplicabilitate și în caz de conflict armat[16].

Pe termen lung se pune și problema dezvoltării dreptului internațional ecologic aplicabil în timp de conflict armat. Au fost făcute mai multe propuneri în acest sens. Între ele, se detașează aceea care demonstrează că ar fi utilă o convenție expres destinată protecției mediului de riscurile și amenințările războiului. Un astfel de instrument juridic ar trebui să fie conceput în așa fel încât să fie rapid acceptat de un număr cât mai mare de state importante din punct de vedere militar și să evite pe cât posibil controversele politice (de natura celor puse de Protocolul adițional 1 din 1977). Experții în domeniu[17] opinează că un tratat eficace în acest domeniu ar trebui să conțină: cel puțin dispozițiile generale prevăzute în art. 35 și 55 din Protocolul adițional 1 din 1977 și paragrafele 5 și 20 din Carta Mondială a naturii; câteva dispoziții cu caracter umanitar ce asigură o protecție indirectă a mediului, cum ar fi art.56 din Protocolul adițional 1 din 1977; dispoziții privind resturile materiale de război (ca cele din Rezoluția din 1982 a Adunării Generale ONU); extinderea și la situațiile militare a dispozițiilor unor instrumente juridice ecologice aplicabile în timp de pace; integrarea în mecanismele de planificare militară a anumitor dispoziții ecologice cum ar fi evaluarea impactului noilor sisteme de arme asupra mediului, delimitarea de zone (rezervații naturale) special protejate sau crearea unui organism special de protecție ecologică (similar Crucii Roșii în probleme umanitare sau UNESCO pentru bunuri culturale); responsabilitatea financiară a beligeranților, cel puțin față de statele neutre, pentru pagubele cauzate acestora sau patrimoniului universal al omenirii (marea liberă, Antarctica, spațiul cosmic); responsabilitatea penală a indivizilor pentru distrugerea arbitrară a mediului sub acoperirea operațiilor militare; în acest din urmă scop ar putea fi utilă (dar nu indispensabilă) crearea unei curți penale internaționale. În cuprinderea menționată mai sus, convenția internațională de protecție a mediului de riscurile și amenințările războiului n-ar fi chiar ușor de negociat dar a venit momentul când statele sunt obligate să se preocupe mai mult de mediu decât să-și angajeze forțele militare în nenumăratele conflicte ce sfâșie lumea.

Atenția de care se bucură dreptul internațional ecologic aplicabil în timp de conflict armat a făcut să fie avansate și alte propuneri. Dintre ele amintim pe aceea de actualizare a definițiilor din Convenția asupra tehnicilor de modificare a mediului în scopuri ostile din 1977, pe aceea privind adoptarea unor noi protocoale la Convenția din 1980 privind armele clasice sau pe aceea referitoare la adoptarea unei convenții internaționale a crimei de ecocid. Am putea adăuga preocuparea Comisiei de drept internațional pentru clarificarea responsabilității statelor și indivizilor în caz de pagube deliberate și grave provocate mediului prin activități militare în timp de pace și de război[18]. Lista propunerilor de creștere a eficienței protecției mediului de riscurile și amenințările militare prin intermediul dreptului conflictelor armate ar putea continua. Este momentul ca preocupările ecologice să se adauge într-o manieră mai explicită și mai concretă eforturilor generale de limitare a violenței militare astfel încât pacea verde (green peace) să fie instaurată pe Terra cât mai curând posibil.

Concluzii

Războiul este un fenomen social foarte vechi ce a lăsat profunde urmări de-a lungul timpului în rândurile omenirii. Pentru a se putea combate aceste consecințe negative, Dreptul Internațional Umanitar intervine cu rolul de a crea o societate mai solidară, cu respectarea drepturilor tuturor oamenilor, inclusiv a celor care nu i-au parte direct la ostilități. Astfel, Dreptul International Umanitar și-a extins reglementările legale prin adoptarea Protocolului I adițional din anul 1977. Analiza definițiilor date de Protocol ne permite să concluzionăm că acesta extinde regimul de protecție prevăzut în primele două convenții de la Geneva din 1949 (care se refereau numai la combatanți) și la răniții, bolnavii și naufragiații civili. O altă concluzie se referă la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea protecției și anume ca persoanele respective să se găsească într-o situație ce necesită îngrijiri imediate și, în al doilea rând, să se abțină de la orice act de ostilitate.

În concluzie, Dreptul Internațional Umanitar își întinde domeniul, intervenind nu doar pentru reducerea și limitarea exceselor războiului, ci și pentru protejarea unor noi categorii de persoane amenințate, refugiate, migratoare.


[13] Nicolae Uscoi, Dreptul internațional umanitar și protecția mediului în timp de conflict armat, în RRDU nr. 191 din 1998, p. 12.

[14] Adam Roberts, La destruction de l’enviorement pendant la guerre du Golf de 1991, în Revue Internationale de la Croix-Rouge nr. 798 din 1992, pp. 559-577.

[15] Paul C. Szasz, Application du droit international a la guerre du Golf, în Desannement, volume XV, numero 2, 1992, Nations Unies, p. 164.

[16] I. Dragoman, Dreptul internațional aplicabil în operațiunile de menținere a păcii, Ed. AISM, București, 1996, p. 167.

[17] Paul C. Szasz, op. cit., pp. 165-167.

[18] Ibidem, pp. 158-163.

Dreptul umanitar al mediului was last modified: februarie 22nd, 2018 by Amelia Diaconescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Amelia Diaconescu

Este lector universitar doctor în cadrul Facultății de Știinte juridice, economice și administrative a Universității „Spiru Haret” din Craiova.
A mai scris: