Dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice

VI. Interpretări ale CJUE privind dreptul al tăcere în cazul persoanei juridice

Dreptul la un proces echitabil este consacrat de art. 41, 47 și 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[50], iar art. 48 (2) CDFUE consacră expres dreptul la apărare: „Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”. Spre deosebire de CEDO, prezumţia de nevinovăţie şi drepturile la apărare sunt cuprinse într-o prevedere separată (art. 48). Deși Curtea de la Luxemburg a confirmat în mod repetat că „art. 47 din Cartă pune în aplicare în dreptul Uniunii protecția conferită de art. 6 (1) din CEDO”[51], această protecție se referă exclusiv la anumite garanții care sunt recunoscute în cadrul acestui drept, în timp ce domeniul de aplicare a dreptului la un proces echitabil este privit diferit în cadrul UE comparativ cu CEDO.

În ceea ce privește nivelul de protecție, art. 53 din CDFUE stabilește că „Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.” De asemenea, art. 53 din CEDO conține o prevedere asemănătoare: „Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte.” Cu alte cuvinte, CEDO stabileşte un nivel minim al protecţiei drepturilor fundamentale pe care statele membre trebuie să îl aibă în vedere, acestea având însă libertatea de a acorda un nivel de protecţie mai ridicat.

Deși, așa cum spuneam, nivelul de protecție al drepturilor fundamentale este similar în CEDO și CDFUE, CJUE a subliniat diferențele care există totuși în cauza Melloni[52] în sensul că, dacă art. 53 al Cartei ar fi avut acelaşi scop ca și art. 53 din CEDO, atunci principiul priorității dreptului UE ar suferi o derogare când sursele naţionale sau internaţionale asigură o protecţie mai amplă decât Carta. CJUE a respins această interpretare arătând că: „Articolul 53 al Cartei confirmă că, atunci când un act juridic al UE cere măsuri de implementare naţională, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standardele naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca nivelul de protecţie asigurat de Cartă, aşa cum este interpretat de Curte, şi prioritatea, unitatea şi eficacitatea dreptului UE să nu fie compromise prin aceasta”[53].

Concluzia este că instanţele dintr-un stat membru pot aplica standarde mai ridicate de protecţie a drepturilor fundamentale dacă prioritatea, unitatea şi eficacitatea dreptului UE nu sunt subminate. Mai mult, în Melloni CJUE a evidențiat și că posibilitatea de a aplica – sub condițiile menționate – standardele naționale care prevăd o protecție mai înaltă există numai în cauzele în care deciziile sunt luate nu numai pe baza dreptului UE.

De asemenea, art. 52 (3) din CDFUE prevede că „în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

Această prevedere explică într-o anumită măsură diferențele de abordare a dreptului la tăcere în cazul persoanelor juridice între jurisprudența CEDO și jurisprudența CJUE.

În ansamblu, în dreptul UE, atât procedurile administrative, cât şi căile de control judiciar al acestora intră în domeniul de aplicare al dreptului la un proces echitabil atunci când se aplică o prevedere de drept UE. Din perspectiva dreptului UE, nu este necesară clasificarea acestor investigaţii ca civile, penale sau administrative, ca o precondiție pentru incidența unui drept fundamental, cauza Orkem[54] fiind edificatoare în acest sens.

Dreptul la tăcere și privilegiul non-autoincriminării au fost analizate de CJUE în contextul dreptului concurenței, domeniul concurenței nefiind considerat a avea natură penală de către CJUE, fapt care reiese de altfel și din prevederile art. 23 (5) din Regulamentul 1/2003 al Consiliului UE privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din Tratat[55]. Poziția Curții de la Luxemburg poate fi rezumată după cum urmează: corporațiile nu pot refuza să predea documente incriminatoare atunci când Comisia Europeană emite o decizie în temeiul Regulamentului (CE) 1/2003 al Consiliului și nici nu pot refuza să răspundă la întrebările sale, cu excepția cazului în care se admite unei existența unei încălcări a dreptului concurenței.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Orkem v. Comisia Comunităților Europene din 1989[56] CJUE a arătat că „CCE nu ar putea impune întreprinderii obligaţia de a oferi răspunsuri prin care aceasta poate fi determinată să recunoască existenţa unei încălcări a cărei dovadă trebuie să fie făcută de Comisie”[57]. Pe scurt, în această cauză, o societate pe acțiuni – Orkem, anterior CdF Chimie, cu sediul în Paris, a contestat o decizie a Comisiei, solicitând CJUE, printre altele, să analizeze încălcarea dreptului său la apărare, deoarece, potrivit reclamantului Orkem, decizia CCE l-a obligat să se autocrimineze prin admiterea unei încălcări a dreptului concurenței. Întrucât regulamentul aplicabil la momentul respectiv nu prevedea în mod explicit un drept la tăcere, CJUE a apelat la principiile generale (la acel moment) de drept comunitar și a arătat că nu a existat nici o hotărâre a CtEDO care să recunoască dreptul la tăcere, nici o dispoziție expresă în CEDO asupra acesteia[58]. În plus, analiza legislației statelor membre cu privire la această problemă a arătat că dreptul la tăcere era rezervat în primul rând persoanelor fizice în cadrul procedurilor penale[59]. Cu toate acestea, a constatat că puterea Comisiei de a obliga întreprinderile să îi furnizeze informații și documente nu poate merge atât de departe dacă, printr-o decizie care solicită informații, ar submina drepturile de apărare ale întreprinderii[60] și a arătat că obligarea unei întreprinderi să ofere răspunsuri care ar putea implica admiterea existenței unei încălcări a dreptului concurenței din partea sa nu ar putea fi acceptată.

În concluzie, protecția pe care o pot obține persoanele juridice din jurisprudența Curții Luxemburgiene în ceea ce privește dreptul la tăcere este limitată: persoanele juridice au obligația de a răspunde la întrebări de fapt, pot fi obligate să predea anumite documente, însă pot refuza să răspundă doar la acele întrebări care ar putea atrage implicit o admitere a vinovăției.

 

VII. Concluzii

Analiza diferitelor prevederi legale aparținând unor state diverse a relevat faptul că, în general, legiuitorii naționali (cel român nu face excepție) fac referire la drepturile fundamentale prin utilizarea unui termen general – persoana – nerealizând astfel o distincție expresă între persoanele fizice și juridice.

Dacă ar fi să realizăm o clasificare a curentelor legislative și interpretative privind dreptul la tăcere și la non-autoincriminare în cazul persoanei juridice, am identifica trei astfel de direcții:

1. Curentul recunoașterii absolute a unui drept la tăcere în cazul persoanei juridice care este recunoscut, interpretat și aplicat acesteia în aceeași manieră ca și în cazul persoanei fizice, fără limitări sau nuanțări (ex. Belgia).

2. Curentul recunoașterii limitate a unui drept la tăcere în cazul persoanei juridice care, deși este recunoscut acesteia, nu este interpretat și aplicat persoanei juridice ca și în cazul persoanei fizice, mai ales în ceea ce privește obligația de a prezenta înscrisuri care, sunt obligatorii a fi redactate, înregistrate și arhivate potrivit legii (ex. Spania, Italia).

3. Curentul nerecunoașterii unui drept la tăcere în cazul persoanei juridice deoarece dreptul la tăcere este incompatibil cu un „construct juridic” de tipul persoanei juridice, fiind strâns legat de atribute specifice inerente ființei umane, cum ar fi demnitatea (ex. Germania, SUA).

Cea mai simplă extindere a aplicabilității unor drepturi fundamentale – inclusiv drepturile inerente standardului procesului echitabil – se bazează pe tehnica de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Unii legiuitori au fost mai atenți și au indicat expres faptul că drepturile recunoscute persoanei fizice se extind și în cazul persoanei juridice în măsura în care sunt compatibile cu natura acesteia[61] deși este evident că o asemenea indicare, bine-venită de altfel, este insuficientă raportat la multitudinea de situații practice care pot interveni.

În același timp, atât CEDO cât și CDFUE statuează faptul că statele pot oferi un nivel de protecție mai ridicat decât cadrul stabilit de aceste documente, care are rolul doar de standard minimal.

Analiza jurisprudenței diferitelor state precum și a celei elaborate de CtEDO și CJUE a relevat faptul că persoana juridică, ca parte în procesul penal, se poate confrunta cu persoanele fizice care acționează în numele său sau o reprezintă în proces, existând riscul ca, prin furnizarea anumitor informații, reprezentantul persoană fizică să se incrimineze atât pe sine, cât și persoana juridică în reprezentarea căreia stă în fața instanței. Câtă vreme o atare situație nu este reglementată expres în codul de procedură penală român, rezultă că trebuie aplicate standardele stabilite prin jurisprudența CEDO și CJUE care sunt evident mai slabe în în privința dreptului la tăcere în cazul persoanei juridice decât în ceea ce privește persoana fizică.

În care dintre cele trei curente despre care am făcut vorbire mai devreme am putea situa România (doctrina și jurisprudența română)? Aș spune că în curentul recunoașterii limitate a unui drept la tăcere în cazul persoanei juridice deoarece, așa cum am arătat, codul de procedură penală român realizează o corespondență între dispozițiile procedurale aplicabile în cazul persoanei fizice și cele aplicabile persoanei juridice, însă, limitările privind reprezentarea persoanei juridice în procesul penal în situația în care reprezentantul legal al persoanei juridice este la rândul său inculpat raportat la aceeași faptă sau la fapte conexe acesteia, pot pune probleme privind privilegiul non-autoinciminării. Reprezentantul anterior al persoanei juridice care este la rândul său inculpat ar putea, prin declarațiile sale să incrimineze persoana juridică sau să îi creeze o situație defavorabilă în cadrul procesului penal, aducându-i atingere dreptului său la tăcere și la non-autoincriminare. Mai mult, prin faptul că, raportat la art. 491 alin. 3 C.pr.pen., în situația în care nu își numește un reprezentant, persoana juridică va fi reprezentată de un mandatar numit de procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență autorizați potrivit legii, este evident din punctul meu de vedere faptul că persoana juridică va fi reprezentată de cineva total străin de realitatea de fapt și de situația persoanei juridice și care, mai ales, nu are niciun interes să protejeze persoana juridică privind invocarea dreptului la tăcere. De lege ferenda propun o intervenție legislativă în acest sens pentru a evita ajungerea la interpretării târzii, după o perioadă de incertitudini, după modelul deciziei CCR nr. 236/2 iunie 2020[62], deoarece nu sunt sigură că o eventuală analiză a constituționalității art. 83 C.pr.pen. și art. 491 C.pr.pen. raportat la interpretarea dreptului la tăcere în cazul persoanei juridice ar releva o altă soluție decât cea  sugerată de CJUE. Or, așa cum am arătat, protecția oferită de CJUE în acest caz este doar una limitată.

 

Referințe

1. Bajo Fernandez, M., Feijoo Sanchez, B.J., Gomez-Jara Diez, C., Tratado de responsabilidad penal de las personas juridicas, Thomson Reuters, 2012.

2. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, (2000/C 364/01), Official Journal of the European Communities, https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF.

3. Cauza Melloni C-399/11, http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?num=C-399/11&language=RO

4. Cauza C-199/11 Europese Gemeenschap Otis NV, General Technic-Otis Sàrl, Kone Belgium NV, Kone Luxembourg Sàrl, Schindler NV, Schindler Sàrl, ThyssenKrupp Liften Ascenseurs NV, ThyssenKrupp Ascenseurs Luxembourg Sàrl, Hotărârea din 6 noiembrie 2012, http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=129323&doclang=EN.

5. Cauza C-386/10 P Chalkor v Commission [2011] ECR I-0000, http://curia.europa.eu/juris/documents.jsf?num=C-386/10.

6. Cauza Funke v. Franța 1983, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“fulltext”:[“\”CASE%20OF%20FUNKE%20v.%20FRANCE\””],”documentcollectionid2″:[“GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[“001-57809”]}.

7. Cauza Hale vs Henkel, US Library of Congres, U.S. Reports: Hale v. Henkel, 201 U.S. 43 (1906), https://www.loc.gov/item/usrep201043/.

8. Cauza Heaney și McGuinness v. Irlanda, 2001, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-59097”]}.

9. Cauza Jalloh v. Germania, 2006, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-76307”]}

10. Cauza John Murray v. Regatul Unit – hotărârea Marii Camere, pct. 45, 1996, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-57980”]}

11. Cauza O Halloran și Francis v. Regatul Unit 2007, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-81359”]}

12. Cauza Orkem v. Comisia Comunităţilor Europene, C- 374/87, Hotărârea CJUE din 18 octombrie 1989, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/rezumate-cjue/61987J0374.pdf.

13. Cauza Saunders v. Regatul Unit, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-58009”]}.

14. Cauza Shapiro v. United States, 335 U.S. 1 (1948), https://supreme.justia.com/cases/federal/us/335/1/.

15. Cauza Triplex Safety Glass Co. v. Lancegaye Safety Glass Ltd (1934), uk.practicallaw.com.

16. Cauza United States v. White, 322 U.S. 694(1944), https://supreme.justia.com/cases/federal/us/322/694/#698.

17. Cauza Wilson v. United States, 221 U.S. 361 (1911), https://supreme.justia.com/cases/federal/us/221/361/.

18. Consiliul Uniunii Europene, Document din 07.2015, 11112/15, p. 4, n1, https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-11112-2015-INIT/en/pdf.

19. Constituția germană – text în limba engleză disponibil la https://www.btg-bestellservice.de/pdf/80201000.pdf.

20. Constituția SUA:

21. Cour de Cassation, Belgique, 19 juin 2013, P.12.1150.F, https://juricaf.org/arret/BELGIQUE-COURDECASSATION-20130619-P121150F.

22. Curtea Constituțională Federală Germană hotărârea BVerfGE 95, 220 din 1997, https://www.servat.unibe.ch/dfr/bv095220.html.

23. Curtea Constituțională, Decizia 519 din 6 iulie 2017, publicată în M.Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, par. 18.

24. Decizia CCR nr. 236/ 2 iunie 2020 publicată în M.of. nr. 597 din 8 iulie 2020.

25. Decreto legislativo 8 giugno 2001, n. 231, Disciplina della responsabilità amministrativa delle persone giuridiche, delle società e delle associazioni anche prive di personalità giuridica, a norma dell’articolo 11 della legge 29 settembre 2000, n. 300, G.U. n. 140 del 19 giugno 2001, https://www.bosettiegatti.eu/info/norme/statali/2001_0231.htm.

26. Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32016L0343.

27. Dopico, Proceso penal contra personas jurídicas: medidas cautelares, re-presentantes  y  testigos,  în La  Ley,  7.796 (13  de  febrero  de  2012),  https://www.academia.edu/25241644/Proceso_penal_contra_personas_jur%C3%ADdicas_medidas_cautelares_representantes_y_testigos.

28. Gobert, J., Punch, M., Rethinking Corporate Crime, London, Butterworths, 2003.

29. Hernandez Basualto, H., ¿Derecho de las personas jurídicas a no auto-incriminarse?, Revista de Derecho de la Pontificia Universidad Católica de Valparaíso XLIV 2015: 217-263,

30. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN-RO-IT/TXT/?from=EN&uri=CELEX%3A32010L0064.

31. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32016L0343.

32. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32012L0013&from=EN.

33. Lamberigts, S., A corporate right to silence and privilege against self-incrimination?, OECD Insights. Debate the issues, 25 Noiembrie 2016, http://oecdinsights.org/2016/11/25/a-corporate-right-to-silence-and-privilege-against-self-incrimination/, accesat 12.11.2020.

34. Lamberigts, S., The Directive on the Presumption of Innocence. A missed opportunity for Legal Persons, Eucrim no. 1/2016: 36-42.

35. Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006

36. Ley 37/2011 de medidas de agilización procesal, publicată în «BOE»núm. 245, de 11 de octubre de 2011, https://www.boe.es/buscar/doc.php?id=BOE-A-2011-15937.

37. Ley de Enjuiciamiento Criminal. Texto consolidado, Publicado en «BOE»núm. 260, de 17/09/1882, https://www.boe.es/buscar/act.php?id=BOE-A-1882-6036.

38.  Martinez Lazzaro, H., Una nueva ley de enjuiciamiento criminal, El Notario del Siglo XXI, nr. 50 iulie-august 2013, https://www.elnotario.es/index.php/hemeroteca/revista-50/46-una-nueva-ley-de-enjuiciamiento-criminal.

39. Volonciu (coord.), Comentariu la art. 489, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea specială, Universul Juridic, 2016.

40. Parlamentul European, Report on the proposal for a directive of the European Parliament and of the Council on the strengthening of certain aspects of the presumption of innocence and of the right to be present at trial in criminal proceedings, Document din 20.04.2015, A8-0133/2015, https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2015-0133_EN.pdf?redirect.

41. Regulamentul 1/2003 al Consiliului UE privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din Tratat, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32003R0001&from=RO.

42. Rezoluția Consiliului din 30 Noiembrie 2009, J.C 295, 4.12.2009.

43. Stănilă, L., Dificultăți practice privind stabilirea vinovăției în cazul răspunderii penale a persoanei juridice, în Revista de drept penal al afacerilor nr. 1 ianuarie-martie 2019, p. 80-108.

44.  Trandafir, A.R., Despre inaplicabilitatea interdicției inițierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței. Și alte două motive de neconstituționalitate în materia măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, 26.10.2016, www.juridice.ro.

45.  Trandafir, A.R., Comentariu la art. 491 C.pr.pen. în M.Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2020.


[50] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, (2000/C 364/01), Official Journal of the European Communities, https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF, accesat 21.11.2020.

[51] Cauza C-386/10 P Chalkor v Commission [2011] ECR I-0000, paragr. 51, http://curia.europa.eu/juris/documents.jsf?num=C-386/10, accesat 21.11.2020; Cauza C-199/11 Europese Gemeenschap Otis NV, General Technic-Otis Sàrl, Kone Belgium NV, Kone Luxembourg Sàrl, Schindler NV, Schindler Sàrl, ThyssenKrupp Liften Ascenseurs NV, ThyssenKrupp Ascenseurs Luxembourg Sàrl, Hotărârea din 6 noiembrie 2012, paragr. 47, http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=129323&doclang=EN, accesat 21.11.2020.

[52] Cauza  Melloni C-399/11, http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?num=C-399/11&language=RO

[53] A se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2013, în Cauza  Melloni C-399/11, paragr. 60.

[54] Cauza Orkem v. Comisia Comunităţilor Europene, C- 374/87, Hotărârea CJUE din 18 octombrie 1989, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/rezumate-cjue/61987J0374.pdf.

[55] Regulamentul 1/2003 al Consiliului UE privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din Tratat, art. 23(5) Amenzi: „Deciziile luate în temeiul alineatelor (1) și (2) nu sunt de natură penală.” https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32003R0001&from=RO, accesat 21.11.2020.

[56] Cauza Orkem v. Comisia Comunităţilor Europene, nr. 374/87, Hotărârea CJUE din 18 octombrie 1989, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/rezumate-cjue/61987J0374.pdf.

[57] Idem, paragr. 35.

[58] Idem, paragr. 28.

[59] Idem, paragr. 29.

[60] Idem, paragr. 34: „Cu toate că (…) Comisia are dreptul de a obliga întreprinderea să ofere toate informaţiile necesare privind faptele despre care poate avea cunoştinţă şi să îi comunice, la nevoie, documentele aferente acestora care se află în posesia sa, chiar dacă acestea pot servi la stabilirea, împotriva sa sau împotriva altei întreprinderi, a existenţei unei practici anticoncurenţiale, Comisia nu ar avea dreptul să aducă atingere, printr-o decizie care solicită informaţii, dreptului la apărare al întreprinderii.”

[61] Cazul, spre exemplu al legiuitorului român.

[62] Decizia CCR nr. 236/ 2 iunie 2020 publicată în M.Of. nr. 597 din 8 iulie 2020: „constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 Cpr.pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională”.

 

Dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice was last modified: January 25th, 2021 by Laura Maria Stănilă

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Laura Maria Stănilă

Laura Maria Stănilă

Este conf. univ. dr. în cadrul Facultății de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara.
A mai scris: