Dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice

Abrevieri frecvente

CEDO – Convenția Europeană privind Drepturile Omului și libertățile Fundamentale

CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

CDFUE – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

CCE –  Comisia Comunităților Europene

UE – Uniunea Europeană

 

 

Cuprins

I. Necesitatea unei dezbateri pe tema dreptului la tăcere în cazul persoanei juridice

II. Aspecte de drept procesual penal intern privind dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice

III. Dreptul la tăcere al persoanei juridice în alte jurisdicții

IV. Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale

V. Interpretări ale Curții de la Strasbourg în privința dreptului la tăcere al persoanei juridice

VI. Interpretări ale CJUE privind dreptul al tăcere în cazul persoanei juridice

VII. Concluzii

 

 I. Necesitatea unei dezbateri pe tema dreptului la tăcere în cazul persoanei juridice

Ab initio, deschiderea unei discuții despre dreptul la tăcere și la non-autoincriminare în cazul persoanei juridice inculpate ar putea părea inutilă, căci, nu-i așa, ce ar mai fi de spus în legătură cu acesta, el reprezentând o componentă a dreptului la un proces echitabil. Aparent, nu se contestă în doctrina română și nici în jurisprudență existența sau interpretarea unui asemenea drept în cazul persoanei juridice inculpate.

Lucrurile sunt, însă, mult mai complicate decât par la prima vedere. De la introducerea răspunderii penale a persoanei juridice în anul 2006[1] în legislația penală română, organele judiciare s-au confruntat cu numeroase dificultăți privind înțelegerea și aplicarea acestor dispoziții, fapt care a dus la un ritm extrem de lent în ceea ce privește angajarea răspunderii penale a entităților colective cu personalitate juridică. Problemele de interpretare și aplicare au vizat atât dispozițiile de drept penal substanțial[2] (ex. demonstrarea elementului subiectiv, abordarea modelului organizațional etc.), cât și cele de drept penal procesual[3] (ex. cumulul calității de inculpat cu calitatea de persoană responsabilă civilmente într-o cauză penală, încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, problema reprezentării legale sau convenționale a persoanei juridice în procesul penal, luarea unor măsuri asiguratorii etc.).

Dacă în materia interpretării și aplicării dispozițiilor de drept penal material în cazul persoanei juridice lucrurile s-au mai așezat, observăm că interpretarea și aplicarea dispozițiilor procesual penale încă dă naștere unor dezbateri atât în plan intern – deși există un set de norme procesual penale cu aplicabilitate expresă în cazul persoanei juridice, respectiv art. 489-503 C.pr.pen., –  cât și la nivel european.

 

II. Aspecte de drept procesual penal intern privind dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice

Constituția României consacră, în cuprinsul art. 24, dreptul la apărare, drept care conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. În interpretarea dată de Curtea Constituțională a României „acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător”[4].

Totodată, potrivit art. 489 C.pr.pen., „(1) În cazul infracțiunilor săvârșite de persoanele juridice prevăzute la art. 135 alin. 1 din Codul penal în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispozițiile prezentului cod se aplică în mod corespunzător, cu derogările și completările prevăzute în prezentul capitol. (2) Sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice și dispozițiile procedurii de cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător.”

Prin urmare, în cazul infracțiunilor săvârșite de persoanele juridice se aplică în mod corespunzător dispozițiile privind tragerea la răspundere penală a persoanei fizice, inclusiv sub aspectul procedurii de cameră preliminară[5].

De altfel, Capitolul II al Titlului IV din Partea Specială a Codului de procedură penală  – Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice – art. 489-503 C.pr.pen. – nu face nicio mențiune referitoare la drepturile procesuale ale persoanei juridice inculpate, astfel că, raportat la prevederile art. 489 sus-amintite, urmează a se aplica art. 83 C.pr.pen[6] privind drepturile inculpatului persoană fizică și în cazul persoanei juridice, inclusiv dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal (art. 83 alin. 1 lit. a). Având în vedere că inculpatul este, potrivit art. 82 C.pr.pen., „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”, legiuitorul folosind termenul generic „persoana” și nefăcând distincție între persoana fizică sau persoana juridică, aplicând regula de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, rezultă că aceste drepturi procesuale, inclusiv așa numitul drept la tăcere al inculpatului este recunoscut atât persoanei fizice cât și persoanei juridice.

Aceasta este de fapt și interpretarea generală pe care organele judiciare au aplicat-o în cazul persoanelor juridice inculpate, procesul-verbal prin care se atestă aducerea la cunoștința inculpatului persoană fizică a drepturilor sale procesuale având un conținut identic cu al procesului-verbal prin care se atestă aducerea la cunoștința inculpatului persoană juridică a drepturilor sale procesuale.

În ceea ce privește reprezentarea persoanei juridice în procesul penal, art. 491 C.pr.pen. stabilește că persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul său legal. Dacă, pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mișcare acțiunea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta își numește un mandatar pentru a o reprezenta. În acest din urmă caz, dacă persoana juridică nu și-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență autorizați potrivit legii[7].

Deși par simple la prima vedere, lucrurile se complică dacă ne deschidem orizonturile și privim dincolo de „granițele” doctrinei și jurisprudenței române. O incursiune în jurisprudența națională a altor state va arăta că interpretarea drepturilor procesuale și, în special a dreptului la tăcere în cazul persoanei juridice este diferită de la o jurisdicție la alta. În plus, Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale[8] a exclus în mod expres din domeniul său de aplicare persoanele juridice în cuprinsul art. 2: „Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.”

De altfel, în preambulul acestui document european se arată că „drepturile care decurg din prezumția de nevinovăție nu se aplică în același mod pentru persoanele juridice ca pentru cele fizice” (par. 13 Preambulul Directivei (UE) 2016/343), că „legiferarea la nivelul Uniunii a prezumției de nevinovăție în ceea ce privește persoanele juridice este prematură” (par. 14) și că „prezumția de nevinovăție în privința persoanelor juridice ar trebui să fie asigurată de garanțiile legislative existente și de jurisprudență, a căror evoluție viitoare urmează să determine necesitatea unei acțiuni la nivelul Uniunii” (par. 15).

Prima concluzie ar fi că Parlamentul European a impus un dublu standard în privința persoanelor inculpate într-o cauză penală: mai strict în cazul persoanelor fizice și mai relaxat în cazul persoanelor juridice. Este o atare viziune benefică sau este de natură să contribuie la crearea unei situații procesuale mai dificile în cazul persoanei juridice în comparație cu persoana fizică?

În explicarea poziției sale, Parlamentul European se disculpă arătând că neconsacrarea prezumției de nevinovăție în cazul persoanei juridice nu ar trebui să aducă atingere acestui drept al persoanei juridice, astfel cum este consacrat în special în CEDO și interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea Europeană de Justiție. Doar că CEDO nu se referă expres la persoane juridice, iar jurisprudența CtEDO, deși inventivă și cu tendință de extindere a aplicării unor componente ale dreptului la un proces echitabil și în cazul persoanei juridice nu prea atinge această componentă în special – dreptul la tăcere și la non-autoincriminare, după cum vom arăta pe parcursul prezentului studiu.

 

III. Dreptul la tăcere al persoanei juridice în alte jurisdicții

Persoanele juridice în general și corporațiile în special, dețin o putere financiară și socio-economică substanțială, putând contribui direct sau indirect la comiterea unor infracțiuni dintre cele mai diverse, prin intermediul persoanelor fizice reprezentante sau prin intermediul unor angajați obișnuiți. Răspunderea penală a persoanei juridice acceptată și interpretată diferit în legislația diferitelor state ridică încă multe întrebări teoretice și practice. Cum ar trebui să se desfășoare procesul penal în cazul unei persoane juridice inculpate? Cine va reprezenta persoana juridică pe parcursul procesului penal? În ce măsură beneficiază persoanele juridice de garanții procesuale care au fost concepute istoric pentru persoanele fizice? Poate beneficia o persoană juridică de dreptul la tăcere?[9]

Aceste întrebări nu au primit un răspuns similar în diferitele jurisdicții și, din această cauză, pot exista impedimente și sincope procesuale în ceea ce privește derularea unei acțiuni transfrontaliere având ca obiect, spre exemplu, o infracțiune de luare de mită de către funcționari publici din alt stat decât cel unde își are sediul sau se derulează activitatea persoanei juridice inculpate.

În continuare am redat câteva exemple din modul în care diferitele state au înțeles să reglementeze sau să rezolve practic problema recunoașterii dreptului la tăcere și al privilegiului non-autoincriminării în cazul persoanelor juridice.

a) S.U.A.

Jurisprudența americană de la începutul secolului XX a trasat o direcție clară în privința respingerii unui asemenea privilegiu pentru corporații, deși cel de-al Cincilea Amendament face referire, între altele, la dreptul persoanei de a nu fi obligată să depună mărturie împotriva sa într-o cauză penală[10]. Prin urmare al cincilea amendament protejează indivizii împotriva oricăror forme de autoincriminare, autoincriminarea fiind definită ca expunerea pe sine la o acuzație în materie penală sau ca implicarea pe sine într-o urmărire penală sau expunerea la pericolul unei urmăriri penale. Privilegiul împotriva auto-incriminării este definit ca fiind dreptul constituțional al unei persoane de a refuza să răspundă oricăror întrebări sau de a depune mărturie împotriva lui însuși, deoarece implicațiile întrebării, în contextul în care este pusă, determină reclamantul să posede o cauză rezonabilă pentru a reține pericolul dintr-un răspuns direct, considerând că un răspuns receptiv la întrebare sau o explicație a motivului pentru care nu poate răspunde pot fi periculoase, deoarece ar putea rezulta o dezvăluire prejudiciabilă.

Abordarea SUA este foarte clară: corporațiile, ca și alte entități colective, nu pot beneficia de clauza de non-autoincriminare, interpretarea Curții Supreme în acest sens fiind statuată inițial în cauza Hale vs Henkel pronunțată în 1906, dar și în cauze ulterioare care au dezvoltat această doctrină: „În timp ce o persoană individuală poate refuza în mod legal să răspundă la întrebări incriminatoare, cu excepția cazului în care este protejată de un statut de imunitate, o corporație este o creație a statului, acesta având dreptul rezervat să investigheze contractele sale și să afle dacă aceasta și-a depășit puterile. Există o distincție clară între o persoană (n.n. fizică) și o corporație, iar aceasta din urmă, fiind o creație a statului, nu are dreptul constituțional de a refuza să își prezinte documentele și acțiunile pentru a fi examinate la cererea statului; iar un agent al unei corporații care este acuzat de comiterea unei infracțiuni, nu poate invoca caracterul penal al corporației pentru a justifica un refuz în ceea ce privește prezentarea registrelor și documentelor. (…) O corporație nu este decât o asociație de persoane cu un nume și o entitate juridică distincte și, organizându-se ca un organism colectiv, nu se bucură de imunități constituționale și, deși nu poate refuza să prezinte registrele și documentele, are dreptul la imunitate în temeiul Celui de-al Patrulea Amendament care o protejează împotriva cercetărilor și confiscărilor nerezonabile și în cazul în care o examinare a registrelor și documentelor sale nu este autorizată printr-un act al Congresului (….)”[11].

Pe scurt, în cauza Hale vs Henkel Curtea Supremă SUA a considerat că, întrucât privilegiul împotriva autoincriminării este un privilegiu pur personal, nu poate fi exercitat de către angajații sau agenții corporativi în numele corporației, deoarece se temea de impactul negativ asupra urmăririi penale în cauzele de context comercial și de afaceri. Cu toate acestea, Curtea Supremă a SUA a acceptat că entitățile colective de tipul corporațiilor pot beneficia de alte câteva drepturi fundamentale prevăzute de Bill of Rights. Reprezentantului corporației împotriva căruia a fost îndreptată procedura i s-a solicitat atât mărturia sa cu privire la  propriile sale fapte, cât și cu privire la activitatea corporației, inclusiv depunerea documentelor și registrelor acesteia, solicitare la care persoana fizică a refuzat să dea curs, printre alte motive, deoarece aceasta ar fi dus atât la incriminarea sa, cât și a corporației. Întrucât i s-a acordat imunitate personală în aceeași procedură, s-a pus problema dacă eventuala incriminare a corporației ar fi putut justifica refuzul său. Curtea a respins această apărare, dând astfel naștere „doctrinei entității colective” cunoscută și sub numele de „Excepția pentru entități”[12].

Ulterior, Curtea Supremă SUA a dezvoltat această doctrină și a oferit argumente suplimentare pentru a exclude persoanele juridice de la privilegiul non-autoincriminării. Astfel, în cauza U.S. vs White (1944) pe lângă reamintirea argumentelor care au fundamentat decizia Hale vs Henkel, Curtea face referire la dilema crudă în care se găsește individul care trebuie să aleagă între colaborarea cu organele judiciare și convingerea sa, cu alte cuvinte între minciună sau disprețuire, o dilemă care stă la baza evoluției istorice a dreptului la non-autoincriminare și care, era incompatibilă, în opinia Curții Supreme cu un construct juridic de tipul persoanei juridice. Astfel, argumentele de bază ale deciziei judiciare în cauza US vs. White[13] sunt: 1. Privilegiul constituțional împotriva autoincriminării este în esență unul personal, aplicându-se doar persoanelor fizice. 2. Documentele și efectele pe care le protejează privilegiul trebuie să fie proprietatea privată a persoanei care reclamă privilegiul, sau cel puțin în posesia sa, în calitate pur personală. 3. Un ofițer al unui sindicat nu are dreptul, în temeiul celui de-al patrulea și al cincilea amendament să refuze să prezinte documente și evidențe ale sindicatului – care sunt în posesia sa și pe care o instanță federală, prin intermediul unei citații le-a solicitat – pe motiv că ar putea să incrimineze sindicatul sau pe el însuși ca reprezentant al acestuia și individual. Testul aplicabilității privilegiului în această cauză a fost să se stabilească dacă, în toate circumstanțele, un anumit tip de organizație are un caracter atât de impersonal în sfera apartenenței și activităților sale, încât nu se poate spune că reprezintă interesele personale ale membrilor săi, ci mai degrabă că reprezintă exclusiv interesele lor comune sau de grup. Dacă este evident că organizația privește interesele colective, privilegiul nu poate fi invocat în numele organizației sau al reprezentanților acesteia în calitatea lor oficială. 4. Nu are nicio importanță dacă persoana care afirmă privilegiul într-un astfel de caz este membru al sindicatului și nici dacă sindicatul a fost subiect al unor dispoziții legale în legătură cu care se desfășoară ancheta.

În alte cauze s-a arătat că protecția constituțională împotriva autoincriminării prin prezentarea obligatorie a documentelor privește exclusiv documentele private ale individului, dar nu și documentele și registrele corporației (cauza Wilson vs Statele Unite 1911[14]) sau s-a creat așa-numita „excepție a documentelor și registrelor obligatorii”, conform căreia trebuie prezentate organelor judiciare acele evidențe care este obligatoriu potrivit legii a fi ținute de persoanele juridice sau este obligatoriu potrivit legii a fi conservate de către acestea (cauza Shapiro vs Statele Unite 1948)[15].



DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.

[2] A se vedea Laura Stănilă, Dificultăți practice privind stabilirea vinovăției în cazul răspunderii penale a persoanei juridice, în Revista de drept penal al afacerilor nr. 1 ianuarie-martie 2019, p. 80-108.

[3] A.R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea interdicției inițierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței. Și alte două motive de neconstituționalitate în materia măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, 26.10.2016, www.juridice.ro, accesat 12.11.2020.

[4] Curtea Constituțională, Decizia 519 din 6 iulie 2017, publicată în M.Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, par. 18.

[5] Colectiv, N.Volonciu, Comentariu la art. 489, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea specială, Universul Juridic, 2016.

[6] Art. 83 C.pr.pen.

„Drepturile inculpatului

În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:

a)dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

h) alte drepturi prevăzute de lege.”

[7] Cu privire la reeprezentarea persoanei juridice în procesul penal a se vedea A.R. Trandafir, Comentariu la art. 491 C.pr.pen. în M.Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 2527-2537.

[8] Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32016L0343, accesat 19.11.2020.

[9] Stijn Lamberigts, A corporate right to silence and privilege against self-incrimination?, OECD Insights. Debate the issues, 25 Noiembrie 2016, http://oecdinsights.org/2016/11/25/a-corporate-right-to-silence-and-privilege-against-self-incrimination/, accesat 12.11.2020.

[10] Cel de-al cincilea Amendament la Constituția SUA: ”No person shall be held to answer for a capital, or otherwise infamous crime, unless on a presentment or indictment of a Grand Jury, except in cases arising in the land or naval forces, or in the Militia, when in actual service in time of War or public danger; nor shall any person be subject for the same offence to be twice put in jeopardy of life or limb; nor shall be compelled in any criminal case to be a witness against himself, nor be deprived of life, liberty, or property, without due process of law; nor shall private property be taken for public use, without just compensation.” (Nici o persoana nu trebuie să răspundă pentru o crimă capitală sau pentru altă crimă infamă decât pe baza declarației sau acuzației unei curți cu jurați, cu excepția cazurilor din cadrul forțelor terestre și navale, sau al miliției, survenite în timpul serviciului în caz de război sau stare de urgență; nici o persoană să nu fie pusă în pericol de a-și pierde viața sau integritatea corporală pentru aceeași infracțiune de două ori; nici să fie silită în vreun caz penal să fie martoră împotriva propriei persoane, nici să fie privată de viață, libertate sau bunuri fără judecată legală; iar proprietatea privată să nu fie luată spre folosință publică fără o compensație dreaptă.)

[11] Cauza Hale vs Henkel, US Library of Congres, U.S. Reports: Hale v. Henkel, 201 U.S. 43 (1906), https://www.loc.gov/item/usrep201043/, accesat 20.11.2020.

[12] Hector Hernandez Basualto, ¿Derecho de las personas jurídicas a no auto-incriminarse?,  Revista de Derecho de la Pontificia Universidad Católica de Valparaíso XLIV 2015: 217-263, p. 10.

[13] Cauza United States v. White, 322 U.S. 694 (1944), https://supreme.justia.com/cases/federal/us/322/694/#698, accesat 20.11.2020.

[14] Cauza Wilson v. United States, 221 U.S. 361 (1911), https://supreme.justia.com/cases/federal/us/221/361/, accesat 20.11.2020.

[15] Cauza Shapiro v. United States, 335 U.S. 1 (1948), https://supreme.justia.com/cases/federal/us/335/1/, accesat 20.11.2020.

Dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice was last modified: ianuarie 25th, 2021 by Laura Maria Stănilă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Laura Maria Stănilă

Laura Maria Stănilă

Este conf. univ. dr. în cadrul Facultății de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara.
A mai scris: