Dreptul înainte și după criza COVID-19. Spre un „drept al coronavirusului”?

Dacă acceptăm sintagma, tot mai răspândită și uzitată până la a deveni clauză de stil în intervențiile publice cu pretenții intelectuale, că după criza Covid-19 nimic nu va mai fi la fel cum a fost, se ridică întrebarea: ce va fi însă după? Introdus în această ecuație cvasiimplacabilă domeniul dreptului generează, la rându-i, propriile-i nedumeriri și, în căutarea primelor răspunsuri plauzibile, se formulează deja unele posibile evoluții, mai mult sau mai puțin probabile. Astfel, într-un sens oarecum metaforic, în paginile presei de specialitate care contează, se vorbește deja despre un așa-zis drept al coronavirusului (Michel Vivant, profesor emerit la Școala de Drept a Sciences Po din Paris, Le droit du coronavirus?, în „Recueil Dalloz” din 30 iulie 2020) – ori unul al epidemiei sau al pandemiei – care beneficiază deja de o recunoaștere (implicită) mediatică și așteaptă numai un jurist harnic să-i culeagă elementele componente, acum și deocamdată dispersate, să le sistematizeze și expună după criterii corespunzătoare și să le prezinte într-o primă formulă inițiatoare. Primul pas spre și semnul cel mai evident a ceea ce poate fi dreptul de mâine.

Într-adevăr, într-o lume și pe o vreme în care e la modă a denumi un regim juridic nou, în formare, dar care surprinde prin noutate și captează prin dorința de inedit ca drept al… ar fi fost poate chiar nedrept și oricum surprinzător ca, după ce am trăit deja o jumătate de an, deopotrivă, la propriu și la figurat sub spectrul coronavirusului Covid-19, am cunoscut, mai mult ca oricând, rigorile unei legislații excepționale și măsurilor de urgență și alertă sanitară, să nu vorbim și de o atare nișă de reglementări și practici particulare, fie ea și numai în născare! Apăsarea situației complicate generate, consecințele complexe și incalculabile deja înregistrate și incertitudinile asupra viitorului fac din drept una din puținele zone de stabilitate și speranțe de reacții comune solidare și eficiente în această privință. Retrași pe internet și reduși la statutul de telemuncă, specialiștii domeniului au reușit, totuși, să inventarieze și primele probleme juridice și să decanteze consecințele și evoluțiile lor pertinente până la particularizări de sistem. Articolele cu subtitluri ce trimit la coronavirus și implicațiile lui în nu știu ce materie juridică, îngrijorările generate de restricționările unor drepturi fundamentale, primele jurisprudențe legate de aplicarea regimului stării de urgență sau de alertă sanitară cu comentarii încercând să le înscrie în perspectiva generală și să le marcheze specificul, analize asupra actelor normative rapid adoptate spre a răspunde urgenței sanitare, și nu întotdeauna perfecte, evaluările de drept comparat sunt evidențe care marchează tot mai accentuat orizontul cunoașterii juridice și preocupările de azi. Pe lângă metehne ilegale și instituții juridice vechi care se manifestă și sunt chemate să se aplice și în timpuri de pandemie (precum infracțiunile de corupție legate de aprovizionările cu materiale sanitare ori zădărnicirea combaterii bolilor) apar altele noi, și chiar probleme care țin de substanța reacției juridice. Este și cazul, de pildă, antidotului atât de așteptat la virusul extrem de agresiv și de molipsitor și care se constituie într-un exemplu de progres juridic posibil într-o perioadă de criză.

1. În luna mai a acestui an, în contextul preocupant al pandemiei, cinci lideri europeni, printre care președintele francez E. Macron și Angela Merkel, cancelarul german, afirmau că dacă un ser va fi descoperit împotriva lui Covid-19 „va fi vorba de un bun public mondial unic în secolul al XXI-lea” și că va trebui să fie „disponibil, accesibil și abordabil pentru toți”. Acest mesaj generos, transmis Conferinței donatorilor pentru inițiativa mondială asupra diagnosticelor, are o importanță excepțională. Desigur, descoperirea și producerea atât a așteptatului vaccin se anunță ca un nou El Dorado pentru industria farmaceutică și întreprinderile aferente protejate de brevete și beneficiare ale drepturilor astfel conferite. În același timp, odată descoperit și astfel înțeles, vaccinul ar deveni un „bun mondial al umanității” și nu „proprietatea unuia sau altuia”, ceea ce „implică un efort public/privat și o cooperare a tuturor”. Ar fi primul exemplu de concretizare a acestei noțiuni de avangardă, apărută în anii 1980, și consacrată sub forme exacte precum biodiversitate, stratul de ozon, climă, rețeaua internet după 1990. Un experiment practic care ar prefigura o nouă înțelegere a noțiunii de bun și o metamorfozare a concepției clasice a atotputernicului drept de proprietate, atât de individual și de exclusiv încât permite înlăturarea unei simple apropieri privative a materiei pentru un liber acces al tuturor. O problemă care a făcut deja obiectul unui veritabil studiu în contextul dreptului francez al bunurilor (N. Reboul-Maupin, Le vaccin contre le Covid-19: un bien public mondial de l’humanité. Répercussions sur la notion de bien aujourd’hui, „Recueil Dalloz” din 4 iunie 2020).Calificarea vaccinului drept bun public mondial al omenirii – noțiune ce exprimă imperativul prezervării anumitor resurse în scopul afectării lor în beneficiul comunității mondiale –, îl pune în opoziție cu un bun privat și sub acțiunea a două caracteristici indispensabile: non-rivalitatea și non-exclusivitatea. Un bun e considerat nerival dacă consumarea lui de către o persoană nu o împiedică pe alta să o facă la rândul său, fiind astfel împărțit de către toți; neexclusivitatea presupune că nu putem exclude nicio persoană de la consumul acestuia, fiind accesibil tuturor. Dacă respectivul bun îndeplinește numai unul dintre aceste criterii, nu poate fi unul public mondial, ci e calificat bun „de club”, adică unul nerival, dar exclusiv pentru care un drept de acces poate să excludă anumite persoane – autostrada cu plată, ori ca bun comun, respectiv unul neexclusiv, dar rival, care cunoaște unele efecte de saturație și care nu poate fi consumat simultan de mulți utilizatori, precum aerul pur. Prin natura sa, bunul public mondial este în mod necesar produs de către stat, chiar dacă se știe că activitățile de sănătate, în special cele de cercetare, producție și distribuție a medicamentelor sunt toate orientate către piață. Vaccinul anti-Covid-19 va fi calificat ca bun partajat și accesibil tuturor. Noțiunea de bun se întemeiază în acest caz de criteriul valorii de existență pentru colectivitate. Inserarea vaccinului Covid-19 în rândul bunurilor cu statut special respectiv, desigur, e favorizată și de lărgirea semnificațiilor noțiunii ca atare sub impulsul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a mers până la a statua, încă din 2001, că acesta înglobează „valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate”. Așadar, valoarea ar putea deveni criteriul adaptat noțiunii de bun al secolului 21, indiferent că este vorba de unul public sau privat.

În al doilea rând, recunoașterea vaccinului ca o valoare de existență pentru colectivitate se repercutează asupra noțiunii înseși de proprietate, care ar deveni una nici a unuia, nici a altuia. Noile bunuri ale umanității sunt o tranziție iremediabilă de la era proprietății la vârsta accesului și aceasta se repercutează în mod necesar în planul dreptului privat. Toți indivizii vor trebui să poată beneficia de vaccin, ceea ce implică dreptul de a nu fi excluși ori un drept la acces. Noul drept de proprietate va fi astfel asociat unui patrimoniu colectiv al umanității de la care nimeni nu poate fi exclus. Acest drept de acces la vaccinul Covidului -19 implică un efort colectiv fiind vorba de un bun al omenirii, care în niciun caz nu trebuie să facă obiectul limitării din partea deținătorilor brevetelor asupra medicamentelor. El face deci parte dintre bunurile vitale care se impune a fi accesibile tuturor; un drept de a beneficia fără posesie! Recurgerea la conceptul de bun public mondial încearcă să oculteze inegalitățile planetare și să sublinieze speranțele legate de o existență și un viitor comune. Diferențele dintre țările sărace și cele bogate, la fel ca și cele dintre indivizi în plan economico-social trebuie să fie depășite. În fine, tot din punct de vedere juridic am putea spune că, în calitatea specială de bun public mondial al umanității împărțit de toți și accesibil tuturor, ar putea realiza joncțiunea atât de așteptată în dreptul privat între cele două tendințe moderne în materie de proprietate: socializarea sa și valorizarea crescândă a utilităților unui bun. Rupând cu logica de marfă a vaccinului, putem stopa confiscarea rezultatelor cercetării publice și a cunoștințelor în scopuri exclusiv private –  iată alte rezonări ale acestui demers politico-juridic care ar putea deveni unul epocal, de importanță istorică.

2. Nu vom avea un drept cu adevărat nou (unul pentru „după…”) decât dacă mentalitățile noastre se reînnoiesc! Dacă intrăm cu adevărat în jocul noilor provocări și în logica înainte și după criză e nevoie de un efort creator major și o reflecție adecvată. În orice caz, aceasta presupune să depășim simplele considerații tehniciste tradiționale în aprecierea constituirii unei noi ramuri de drept de tipul obiectului, metodei de reglementare, structurii instituționale specializate aferent și să ne angajăm într-un amplu și profund demers prospectiv, dând dovadă de imaginație și creație juridice. Cheia reușitei e anunțată a fi reînnoirea radicală a modului de a gândi, de a sistematiza și relaționa științele și, nu în ultimul rând, la locul și rostul alocate dreptului în acest context.

3. În planul considerațiilor tehnico-juridice, din perspectiva funcției sale de organizare a relațiilor sociale și încadrare a activităților umane, dreptul constituie un vector indispensabil al punerii în aplicare a politicilor renovate și ambițioase, care să permită articularea protecției biodiversității (care acoperă ecosistemele și speciile, precum și genele lor) cu strategiile climatice, sanitare, economice și de amenajare a teritoriului. Concepte interdependente (precum sănătatea mediului) ori integrative [ca, de exemplu, cel de abordare strategică al Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.) de „o singură sănătate: pentru om, animal și ecosistem”, de „tranziție ecologică”, văzut tot mai mult ca un substitut al celui de „dezvoltare durabilă” ori, mai nou, de „armonie cu natura” (rezoluția 74/224 – 19 decembrie 2019 a Adunării Generale a O.N.U.)], devin acum motorul abordării complexe. Indiscutabil, legislația și măsurile adoptate în context pandemic au contribuit la diversificarea semnificațiilor și consolidarea efectivității dreptului la sănătate, deopotrivă în ipostaza sa individuală și în cea colectivă.

Desigur, este de observat că în prezent dreptul – internațional, al Uniunii Europene (U.E.) și intern –, ca arsenal de norme și instrumente, oferă deja mijloacele de a gândi problemele în mod panoptic. Existența unor dispoziții constituționale privind mediul – art. 35 care consacră „dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”, obligația aferentă dreptului de proprietate de a respecta sarcinile privind protecția mediului [art. 44(7)] și obligația statului de a asigura, în domeniul economic, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic” [art. 135(2) lit. e)] – permite ca, prin rezonanța semnificațiilor lor asupra întregului sistem juridic național să treacă dincolo de abordările sectoriale induse de principiul independenței legislațiilor și să se impună tuturor autorităților publice, persoanelor juridice și persoanelor fizice. Totodată, drepturile, îndatoririle și principiile consacrate în legislație sunt ele însele o reflectare a unor influențe care excedează cu mult câmpul dreptului. Reprezentarea constituțională a dreptului la mediu cu dublă fațetă umană și de mediu exprimă cel mai elocvent abordarea generală, făcând legătura între nevoile biodiversității – noțiunea de echilibru ecologic trimițând la calitatea ecosistemului și funcționalitățile sale – și exigențele de securitate sanitară, între abordările ecologice sistemice și cele normative globale, între științele naturii și medicină, în cele din urmă între uman și natural.

Așadar, chiar dacă se consacră un drept al „oricărei persoane”, viziunea astfel promovată nu e una total antropocenă, fiind corectată semnificativ și completată decisiv prin perspectiva „mediului echilibrat ecologic”, într-o ecuație originală și relevantă evoluțiilor domeniului.

Raportarea și conjugarea acestor dispoziții constituționale cu cele internaționale, ale dreptului U.E. și legislative naționale pertinente permit extinderea aplicării principiului precauției și în domeniul sănătății mediului, aflat la confluența biologiei, medicinei, climatologiei, epidemiologiei ș.a.

4. Într-adevăr,în fața ireversibilității anumitor atingeri aduse mediului și incertitudinii științifice care afectează unele probleme complexe (precum schimbările climatice, utilizarea organismelor modificate genetic, undelor electromagnetice ori nanotehnologiile), s-a imaginat o nouă formă de prevenție pentru a proteja societatea împotriva riscurilor aferente încă necunoscute sau incerte. Pentru că ignoranța în privința consecințelor exacte pe termen scurt ori lung ale anumitor acțiuni sau fenomene nu poate servi ca pretext pentru a amâna pentru mai târziu adoptarea de măsuri vizând prevenirea degradării mediului; prin urmare, în prezența incertitudinii ori controversei științifice este mai bine să se ia măsuri de protecție severă cu titlu de precauție, decât a nu face nimic așteptând să apară pagubele! Principiul precauției apare astfel ca o asigurare pentru viitor. El incită cercetarea științifică asupra efectelor amânate ale produselor și tehnicilor spre a ajunge la înlăturarea incertitudinii, stimulează vigilența specialiștilor, întreprinderilor și autorităților, conduce la revizuirea deciziilor dacă devine necesară și permite repararea daunelor care se manifestă cu întârziere. Din punct de vedere al dreptului pozitiv el a fost consacrat la nivel unional-european (art. 191 al Tratatului de la Lisabona), în plan internațional (principiul 15 al Declarației de la Rio din 1992 și în 60 de convenții internaționale, ca, de pildă, cele privind biodiversitatea, schimbările climatice, utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și lacurilor internaționale), precum și în legislația internă (art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului). Semnificațiile sale se impun actelor U.E. privind mediul și sănătatea, inclusiv cu referire la piața interioară, dar condițiile aplicării par mai puțin riguroase atunci când se referă la actele unui stat membru. Ca o concluzie generală, principiul precauției a devenit o referință incontestabilă în toate perspectivele referitoare la risc, a depășit câmpul dreptului mediului și a devenit un ghid de acțiune în materie de organisme modificate genetic, de sănătate a consumatorilor și de securitatea alimentară; el inspiră toate măsurile de supraveghere sanitară și de securitate a produselor alimentare.

Putem spune, în consecință, că la momentul actual dispunem de un corpus iuris care, cu unele corectări și adăugiri generate și sugerate de criza sanitară, poate să fie capabil a contracara trei dintre principalele „defecte” care au fost la originea pandemiei și interesează și altele la fel de grave: neprevederea, aroganța și cupiditatea. Potrivit analizei distinsei noastre colege prof. Agathe Van Lang de la Universitatea din Nantes (Franța) publicată în nr. 19 din 21 mai 2020 al Recueil Dalloz, impreviziunea este o slăbiciune pe care dreptul încearcă să o înlăture mai în toate ramurile sale; în contextul incertitudinii științifice care caracterizează difuzarea coronavirusurilor, principiul precauției și-ar găsi o aplicare deplină. Referitor la cel al prevenției, semnificațiile sale s-au completat și nuanțat. Din 2016 el vizează, cel puțin în dreptul francez, prejudiciul ecologic pur pe calea exemplului dreptului comparat, absența de pierdere netă a biodiversității și irigă în dreptul mediului numeroase zone tinzând să prezerve speciile vulnerabile, habitatele lor și resursele abiotice contra oricăror afectări (poluare, supra exploatare, trafic ilegal, extinderea urbanizării ș.a.). Cel puțin din perspectiva acestor două principii directoare, știința juridică se dovedește indispensabilă pentru stabilirea strategiei anticipative a riscului, fără a prejudicia cu nimic eficacitatea lor pe tărâm practic acțional. Dimpotrivă, se consideră că dreptul mai are de făcut progrese pentru a surmonta obstacolele aroganței și cupidității, sens în care dialogul cu alte științe este și în această privință de neevitat. Astfel, sentimentul de superputere al omului față de natură, care culminează cu inventarea și consacrarea unei ere a antropocenului aflată acum în faza accelerată și transformarea umanității într-o veritabilă forță geologică, este acum pusă serios sub semnul întrebării prin amenințarea unui virus, o entitate dintre cele mai minuscule la nivelul viului care brusc și cel puțin pentru câteva luni a bulversat întreaga lume, din China și până în S.U.A., trecând prin Europa! Această situație aparent paradoxală reduce brutal umanul, fie și într-un anumit spectru, la locul de simplu element, oarecare și deosebit de vulnerabil într-un mediu global, de la care ar trebui să ne așteptăm la o mai mare modestie! Sau, în plus, cum afirmă prof. Agathe Van Lang „Sub acest unghi, antropocentrismul care traduce afirmația potrivit căreia mediul este patrimoniul comun al ființelor umane ne face să surâdem atâta timp cât «patrimoniul» scapă de sub control”, dar ar fi bine-venit dacă dreptul ar ajunge să îndepărteze cât mai multe din asemenea riscuri. Ca atare, apare imposibil de regândit relațiile între oameni și viul neuman fără a pune în comun aporturile biologiei, filosofiei, antropologiei ș.a., toate cumulate și sintetizate juridic.

Referitor la dorința omului de a se îmbogăți și de a consuma întotdeauna mai mult în detrimentul resurselor naturale, ea ar putea fi canalizată prin logicile dreptului; spre exemplu, în jurisprudența comparată s-a statuat admisibilitatea limitării libertății de întreprindere justificată prin prevenirea riscurilor legale de fracturarea hidraulică, prioritatea obiectivelor de protecție a sănătății în privința interdicției Bifenolului A în contact cu deșeuri alimentare și cea a obiectivelor „protecției mediului, patrimoniu comun al ființelor umane” și protecției sănătății, în ceea ce privește interdicția exportării de produse biocide. Nu trebuie neglijat, așadar, nici rolul jurisprudenței și, implicit, al justiției în promovarea avansurilor dorite, în contextul persistenței unor insuficiențe și inadecvări, pe calea unui contencios adecvat, așteptat mai ales din partea societății civile.

5. Un veritabil avertisment l-au adus și măsurile temporare ale „dreptului de urgență” prin limitările și restricționările impuse anumitor drepturi și libertăți fundamentale și, implicit, ordinii democratice. Caracterul temporar al acestora și invocarea pericolului evident, iminent și major pentru sănătatea fiecăruia le-au conferit o anumită acceptabilitate și conformare conștient asumată. Ce se va întâmpla însă, de pildă, în cazul unor schimbări climatice ireversibile, pentru totdeauna care vor genera restrângeri substanțiale în domeniu pe termen nelimitat, cu inevitabile posibilități de abuz și tendințe de diversificare și accentuare a unei atari situații? Desigur, o reconfigurare și adaptare a funcțiilor dreptului ca instrument al democrației, dar răspunsurile majore rămân de așteptat în planul evoluțiilor sociale și al democrației multidimensionale!

În viziunea profesorului de drept al mediului de la Universitatea din Nantes, dacă epidemia de Covid-19 reprezintă o oportunitate de a nu rata ocazia de a reînnoi modurile noastre de gândire, ea ne oferă, fără îndoială, prilejul de a întoarce pagina dezvoltării durabile, în care cupiditatea pare a-și fi găsit un inadmisibil refugiu, și înlocuirea sa cu obiectivele tranziției ecologice, cu o cu totul altă amploare, întrucât implică o transformare radicală a modelului nostru de societate și nu numai o reajustare a ei. La fel ca fenomenul de catastrofă sanitară, noțiunea de tranziție ecologică prezintă în plus interesul de a permite tuturor disciplinelor științifice să colaboreze la un proiect comun unde dreptul să ocupe locul cuvenit.

Actuala criză sanitară globală, provocată de pandemia de Covid-19, a relevat și/sau confirmat cu forța realității dovedite câteva adevăruri fundamentale și definitorii pentru prezentul și mai ales viitorul omului și al civilizației sale. Mai întâi, a zdruncinat la nivelul conștiinței generale ideea indusă de faimoasa teză a antropocenului care vede în el prima și singura specie de până acum care la scara istoriei naturale a Terrei a reușit să devină și să se impună ca o adevărată forță geologică, dovedindu-și în numai câteva luni vulnerabilitatea structurală și fragilitatea fatală față de provocările planetare. Am asistat și trăim astfel o veritabilă „umilire” din confruntarea urmașului lui Prometeu cu una dintre cele mai infime forme de viață și asta în stare incipientă. Dincolo de orice, rămâne și avertismentul dat astfel pentru alte probleme globale emergente planetare, poate și mai grave și durabile, precum schimbările climatice, poluarea generalizată, criza apei ș.a.

În contextul dezbaterilor asupra manifestărilor și interconexiunilor a marilor probleme de mediu și de sănătate globală, două idei majore par a se fi impus ca orientări generale în acțiunea viitoare: pe de o parte, aceea că imperativul ecologico-sanitar transcende intereselor individuale, opțiunilor ideologice și limbajelor politice, iar ecologia constituie o finalitate generală, care reunește ansamblul ființelor prin apartenență planetară, iar, pe de altă parte, cea potrivit căreia toate problemele globale necesită dezvoltarea de cercetări științifice integrative și transversale, care să implice științele sociale, economice, ale naturii și, am sublinia noi, nu în ultimul rând, contribuția  Dreptului. Iar acesta din urmă, deopotrivă ca ansamblu normativ, dar mai ales ca fruct al unui efort de reflecție transdisciplinară, menită să asigure asimilarea și integrarea în procesul decizional și promovarea în demersul acțional al concluziilor pertinente conjugate ale științelor sociale și ale celor așa-zise „dure”.

În fine, însă nu în ultimul rând, a arătat că în fața amenințărilor planetare e nevoie de o reacție pe măsură, globală și responsabilă și, deopotrivă, de o solidaritate care nu se poate construi și întemeia decât în jurul unor valori comune, general acceptate și respectate, și manifesta efectiv și eficient numai utilizând instrumentele potrivite și prin alocarea resurselor necesare și adecvate.

Dreptul coronavirsului. Covid-19 se conturează deja ca un regim juridic special complex și consistent, iar în funcție de evoluția pandemiei, persistența și modificările virusului și de măsurile reacției sociale adoptate va trece treptat în istorie ori își va consolida statutul și semnificațiile. În planul mai larg al fenomenului juridic general, el și experiența majoră a crizei sanitare în multitudinea dimensiunilor sale par a marca trecerea într-o nouă etapă a acestuia, diferită de cea anterioară și marcată de principiul precauției, responsabilității solidare și o revigorare în asemenea sensuri a instituțiilor juridice tradiționale.

DOWNLOAD FULL ARTICLE
Dreptul înainte și după criza COVID-19. Spre un „drept al coronavirusului”? was last modified: septembrie 16th, 2020 by Mircea Duțu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii