Dificultăți de interpretare și aplicare a Directivei 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite

Abstract

DIFFICULTIES IN INTERPRETATION AND APPLICATION OF DIRECTIVE 90/314/EEC ON PACKAGE TRAVEL, PACKAGE HOLIDAYS AND PACKAGE TOURS

Tourism is an important sector of the economy, with a significant contribution to GDP of Romania and generally, of the EU member States. That being so, tourism was a subject of concern of the European legislator, which, inter alia, adopted in 1990 Directive 90/314/EEC, giving a Community dimension to this section of the economy.

Due to ambiguous wording in the directive, but also to a large margin of appreciation left to the discretion of Member States, there have been difficulties of implementing this Directive. Subsequent technological developments, especially the emergence of the Internet, was added thereto, and have further highlighted the shortcomings of European legislative act.

Keywords: holidays, travel packages, marketing, travel agencies

I. Pachetele de servicii turistice: noțiune și scurt istoric

Vânzarea serviciilor turistice este una din cele mai vechi și încă cea mai răspândită formă de activitate a agenților și agențiilor de turism.

Dacă inițial agenții de turism/agențiile de voiaj nu au fost altceva decât ceea ce le spune numele, respectiv agenți care acționau în numele turistului contractând pentru el servicii turistice cu prestatorii acestora, ulterior, după un anumit moment de dezvoltare a industriei turistice, agențiile de turism s-au transformat în creatori de produse turistice. Practic, agențiile de turism contractează diferite servicii turistice cu prestatorii lor, fără ca în prealabil să aibă o comandă/cerere din partea unui turist, iar ulterior grupează două sau mai multe astfel de servicii turistice și le oferă turiștilor la un preț global (forfetar).

Această grupare de două sau mai multe servicii turistice (cel mai clar exemplu este îmbinarea unor servicii de transport și de cazare) a intrat în limbajul economic și juridic sub denumirea de „pachet de servicii turistice”. Denumirea a fost apoi consacrată de dreptul Uniunii Europene, mai precis de Directiva 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite[1].

Directiva aceasta a apărut în contextul în care legislațiile interne ale statelor membre ale Comunităților Economice Europene (actualmente, Uniunea Europeană), prezentau multe neconcordanțe, iar practicile naționale în acest domeniu difereau considerabil. Iar la acel moment s-a constatat că această situație împiedică libera prestare a serviciilor turistice și denaturează concurența între operatorii din diverse state membre. Pe de altă parte, încă de atunci (1990) sistemul de pachete turistice reprezenta o parte importantă a turismului, astfel că era firească dorința Comunităților Europene de a stimula dezvoltarea și productivitatea acestui sector, iar concretizarea acestei dorințe s-a făcut prin adoptarea unor norme comune, elaborate în vederea creării unei dimensiuni comunitare a acestui segment al industriei turistice. S-a estimat că o astfel de reglementare nu numai că ar aduce avantaje cetățenilor Comunității care ar cumpăra pachete organizate pe baza acestor norme, dar ar atrage și turiști din afara Comunității, interesați de avantajele standardelor garantate de aceste pachete[2].

Vom analiza, așadar, în acest articol principalele probleme apărute în procesul de interpretare și aplicare a prevederilor Directivei 90/314/CEE[3] care, printre altele a introdus în legislația comunitară acest nou tip de contract care se încheie între turist și operatorul de turism și care a fost denumit „contract de vânzare (comercializare) a unui pachet de servicii turistice”.

Prin urmare, având în vedere prevederile Directivei, putem înțelege acest contract ca fiind acel acorde voință prin care o persoană (vânzătorul) se obligă să furnizeze un pachet turistic altei persoane (cumpărătorul) care se obligă să plătească un preț.

Pachetele de servicii turistice sunt și ele la rândul lor definite de Directiva 90/314/CEE ca fiind „combinația prestabilită a cel puțin două dintre elementele următoare, în cazul în care aceste servicii sunt vândute sau oferite spre vânzare la un preț total și depășesc 24 de ore sau includ cazare de o noapte: (a) transport; (b) cazare; (c) alte servicii turistice, care nu sunt subsidiare transportului sau cazării și care reprezintă o parte semnificativă din pachetul de servicii”.

Prin urmare, sfera de aplicare a Directivei 90/314/CEE nu include comercializarea tuturor serviciilor turistice, ci numai a pachetelor de servicii turistice, și nici acestea integral.

Pachetele de servicii turistice care nu îndeplinesc condițiile precizate mai sus, precum și serviciile turistice vândute individual (negrupate în pachete) au rămas astfel supuse exclusiv legilor interne ale statelor membre, ieșind din aria de acoperire a dreptului comunitar (european).

Însă, în România, din păcate, nu există nici până în prezent o legislație care să reglementeze activitatea de comercializare a serviciilor turistice și a pachetelor care nu intră sub incidența Directivei sus amintite.

După demararea procedurilor de aderare a României la Uniunea Europeană, în procesul de transpunere în dreptul național al directivelor UE, a fost adoptată O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice[4], care se aplică, la fel ca și directiva, exclusiv pachetelor de servicii turistice care îndeplinesc anumite condiții, iar altă lege specială care să reglementeze comercializarea altor servicii turistice nu a fost adoptată până în prezent.

Pe de altă parte, Directiva 90/314/CE este astăzi un act normativ european în bună măsură depășit de realitățile lumii actuale, mai ales de cele din domeniul turismului. La apariția ei, în 1990, structura pieței serviciilor de călătorie era mult mai simplă decât în prezent, iar internetul nu exista. Prin urmare, este dificil de stabilit în ce măsură modalitățile moderne de combinare a serviciilor turistice (baze de date internaționale accesibile de orice agenție detailistă sau programe informatice dedicate turismului) sunt reglementate de directivă. De altfel, chiar în raportul Comisei Europene din 1999 privind punerea în aplicare a directivei[5] se subliniază câteva dintre neajunsurile acesteia: prevederi minimale de armonizare prevăzute de aceasta, marjă largă de apreciere acordată statelor membre, inclusiv în ceea ce privește partea responsabilă contractual, precum și ambiguități în textul acesteia.

II. Natura juridică a contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice

Privitor la natura juridică a contractului ce are ca obiect pachetele de servicii turistice a existat o amplă dezbatere în literatura juridică occidentală, mai ales în cea franceză.

Problema a apărut odată cu Directiva 90/314/CEE, care a introdus în dreptul comunitar expresia „vânzare a pachetelor de servicii turistice”, luând astfel naștere un nou tip de contract special, după cum deja am menționat mai sus.

La prima vedere, expresia este derutantă întrucât, ca regulă de drept, un serviciu nu se poate decât presta, nu și vinde.

Au fost autori care au respins fățiș folosirea expresiei „vânzare de servicii turistice” sau „vânzare de călătorii”, arătând că acestea constituie un abuz de limbaj deoarece contractul nu are ca obiect un bun, ci un serviciu, iar serviciul nu poate face obiectul unei vânzări.[6] S-a propus astfel ca la nivel doctrinar să se repare „eroarea” legiuitorului de denumire a acestui contract și să se folosească exprimări care să reflecte natura reală a contractului, de intermediere în prestarea de servicii, respectiv contract de mandat[7] sau de antrepriză[8].

Alți autori au susținut că legiuitorul european a făcut o „alegere”, iar nu o greșeală, denumind operațiunea juridică drept una de „vânzare” și dând naștere unui raport juridic inspirat din vânzarea de bunuri de larg consum[9].

În ciuda faptului că doctrina franceză a îmbrățișat în mod dominant prima opinie[10], Curtea de Casație a Franței a pronunțat multe hotărâri în care a denumit acest contract ca fiind unul de „vânzare” a serviciilor turistice sau pachetelor de servicii turistice[11].

Așadar, trebuie admis că, din perspectiva legiuitorului european, pachetele de servicii turistice sunt asimilate bunurilor, iar această ficțiune juridică este în măsură să justifice încadrarea contractului privitor la pachetele de servicii turistice în categoria vânzărilor.

Pentru această soluție se oferă și explicații mai mult decât rezonabile: pachetele de servicii turistice sunt organizate în avans și propuse ulterior clienților, ca veritabile „produse”.

În plus, acest „produs” are caracteristicile unui bun consumptibil, care poate face obiectul vânzării în consecință, având o existență autonomă inițial, dar epuizându-se prin însăși realizarea călătoriei turistice[12].

De asemenea poziția pe care se află turistul, care nu are decât de ales între mai multe pachete de servicii turistice care i se oferă, este mult mai apropiată de cea a unui cumpărător decât de cea a unui beneficiar de lucrări, care transmite antreprenorului o comandă exactă prin care îi cere executarea unei anume lucrări.

În fine, diversele servicii care intră în componența unui pachet turistic (transport, cazare, alimentație) își pierd autonomia și se încorporează în noul produs care se formează și care se supune regulilor care reglementează vânzarea pachetelor de servicii turistice, similare celor care privesc vânzarea bunurilor de consum.

III. Particularitățile contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice

Codul civil român conține regulile generale aplicabile contractelor în Cartea V, Titlul II, Capitolul I, arătând la art. 1167 că toate contractele se supun „regulilor generale din prezentul capitol”. Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute și ele de Codul civil sau de legi speciale.

Prin urmare, trebuie să aplicăm și contractului de vânzare a pachetelor turistice regulile generale stabilite de Codul civil referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea contractului[13].

Totuși regimul juridic aplicabil vânzării de pachete de servicii turistice conține și derogări de la dreptul comun.

Mai întâi, este vorba de libertatea pe care o are vânzătorul de pachete turistice de a modifica unilateral contractul și care constituie o veritabilă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului[14]. Spre exemplu, turoperatorul poate, în anumite condiții și pentru anumite motive să modifice prețul contractului[15] sau, alteori, poate fi constrâns de diverse situații să modifice și alt element esențial al contractului, nu doar prețul.

Apoi, o altă derogare cel puțin la fel de importantă, constă în răspunderea „de plin drept” pe care o are vânzătorul pachetului turistic (fie că vânzarea se realizează direct de turoperator, fie că se realizează prin agenții detailiste[16]), care se angajează personal față de cumpărător (turist) să execute întocmai toate obligațiile născute din contractul de vânzare a pachetelor de servicii turistice. Nu are nicio importanță dacă turoperatorul prestează el însuși toate sau o parte din serviciile turistice incluse în pachet ori dacă obligațiile contractuale asumate sunt îndeplinite de un terț.

De asemenea este irelevantă și încadrarea acestor obligații contractuale, după regulile dreptului comun, în categoria obligațiilor de rezultat sau în categoria obligațiilor de mijloace.

Doctrina juridică franceză a arătat că răspunderea vânzătorului pachetului de servicii este obiectivă și autonomă în raport de cea a prestatorului serviciilor turistice respective. Astfel, atunci când turistul se cazează la un hotel în baza unui contract de vânzare de pachete turistice, turoperatorul are o obligație de rezultat în privința securității turistului, chiar dacă hotelul nu este ținut decât de o obligație de mijloace[17].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Directiva Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite nr. 90/314/CEE a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 158/59 din 23.06.1990.

[2] A se vedea preambulul directivei 90/314/CEE.

[3] Analiza de față urmează a fi extinsă și integrată într-o lucrare amplă, pe care o avem în lucru și care urmează să disece turismul atât din punct de vedere juridic, cât și al politicilor economice și strategiilor de dezvoltare.

[4] O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice a fost republicată cu modificări în M. Of. nr. 448 din 16 iunie 2008.

[5] Report on the implementation of Directive 90/314/EEC on package travel and holiday tours in the domestic legislation of EC Member States – SEC(1999) 1800 final.

[6] A se vedea René Savatier, La vente de service, Ed. Dalloz, Paris, 1971, p. 223, citat de Christophe Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 79.

[7] Potrivit art. 2.009 din Cod civil român, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.

[8] Art. 1.851 din Codul civil român definește contractul de antrepriză ca fiind acea convenție prin care antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.

[9] A se vedea Christophe Lachièze, Les agents de voyages, Ed. LexisNexis, Paris, 2007.

[10] Pentru o analiză amplă și explicații a se vedea și Pierre Py, Droit du tourisme, ed. a V-a, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 293.

[11] Spre exemplu, Curtea de Casație a Franței, secția comercială, prin decizia din 17.12.2013 pronunțată în dosarul nr.12-25.365 a stabilit că „forma scrisă nu este o condiție de validitate a contractului de vânzare a pachetelor turistice”. A se vedea Christophe Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 79, nota de subsol.

[12] În acest sens, Élise Poillot, Droit européen de la consommation et uniformisation du droit des contrats, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006, p. 374.

[13] Potrivit art. 1.179 Cod civil, „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

  1. 1. capacitatea de a contracta;
  2. 2. consimțământul părților;
  3. 3. un obiect determinat și licit;
  4. 4. o cauză licită și morală.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.”

[14] Acest principiu se întemeiază pe prevederile art. 1.270 Cod civil, care are ca denumire marginală „Forța obligatorie” și următorul conținut:

„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.”

[15] Modificarea poate interveni dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții :

  1. 1. Contractul prevedere îm mod expres posibilitatea modificării prețului și
  2. 2. Modificarea este cauzată de variația unuia din următoarele elemente:

(i) costurile de transport, inclusiv costul carburantului;

(ii) redevențele și taxele aferente serviciilor de aterizare, debarcare/îmbarcare în porturi și aeroporturi și a taxele de turist;

(iii) cursurile de schimb valutar aferente pachetului de servicii turistice contractat.

[16] Agențiile detailiste sunt societății independente care comercializează în calitate de agenți de turism pachete turistice produse de un turoperator.

[17] A se vedea Christophe Lachièze, Droit du tourisme, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2014, p. 81.

Dificultăți de interpretare și aplicare a Directivei 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite was last modified: ianuarie 17th, 2017 by Ilie Dumitru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii