Despre reședința obișnuită în raporturile cu element străin. O anticameră de reflecție

5. Ascensiunea reședinței obișnuite. Relația cu autonomia de voință

Amplificarea rolului reședinței obișnuite este un fapt împlinit, pe care evoluția dreptului european (și, deopotrivă, a anumitor sisteme juridice naționale) îl va consemna, în istoria factorilor de legătură. O radiografie a regulamentelor europene (uneori și a sistemelor naționale de drept internațional privat) relevă, un „fenomen” paralel. Este vorba despre amplificarea rolului voinței părților, în stabilirea legii raportului juridic și în determinarea competenței jurisdicționale internaționale. Numeroase materii beneficiază de aportul voinței părților: contracte, fapte ilicite, moștenire, regimul matrimonial, obligația de întreținere, desfacerea căsătoriei, efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate.

Dacă ar fi să nominalizăm un domeniu în care rolul autonomiei de voință este pregnant, acesta ar fi – fără ezitare, dreptul internațional privat al familiei. În relațiile de familie transfrontaliere, ecuația reședință obișnuită – autonomie de voință este extrem de interesantă și a condus la reformarea parțială a anumitor reglementări, conferindu-le acestora accente moderne, ce oglindesc mobilitatea internațională a indivizilor. Același drept internațional privat al familiei s-a îmbogățit cu o serie de prevederi, care pun în valoare cele două elemente: reședința obișnuită și voința părților. Pe acest teren, reședința obișnuită a obținut avans față de alte puncte de legătură (avem în vedere, cetățenia și domiciliul). Alegerea reședinței obișnuite, pe teritoriul unui anumit stat, este, de asemenea, expresia manifestării voinței. Mai mult, în dreptul internațional privat, manifestarea voinței părților, în sensul de a li se aplica legea unui anumit stat (legea statului reședinței obișnuite), este și expresia previzibilității (sub aspectul determinării legii și instanței). Aplicarea lex causae pe care părțile o vizează (sau pe ale cărei beneficii contează), este o chestiune de alegere (premeditată) a statului reședinței obișnuite. În schimb, aplicarea legii statului de cetățenie este în măsură mai mică dependentă de voința părților și presupune îndeplinirea formalităților respective. Desigur, părțile pot opta pentru cetățenia unui anumit stat, în considerarea aplicării legii statului respectiv. Obținerea cetățeniei este însă un proces care (poate) implica o durată mai mare decât stabilirea reședinței obișnuite. Cetățenia se dobândește și se pierde în condiții determinate, astfel că individul trebuie să urmeze prescripțiile legale, ori de câte ori ar dori să beneficieze de avantajele oferite de cetățenia unui numit stat, în contextul raporturilor de familie. În plus, cetățenia multiplă nu conferă certitudinea că raportul juridic va fi supus legii unui anumit stat (drept pe care, prin ipoteză, părțile l-ar prefera). De regulă, cetățenia multiplă atrage aplicarea legii reședinței obișnuite ori aplicarea unei alte legi, care se determină cu sprijinul unui alt punct de legătură decât cetățenia sau reședința obișnuită.

Am menționat că, reședința obișnuită este deseori asociată factorului volițional, îndeosebi când acesta se manifestă în câmpul alegerii legii sau jurisdicției. Ambele paliere – alegerea reședinței obișnuite, desemnarea legii/ jurisdicției – sunt expresia conduitei caracterizate de libertatea de acțiune. Transfrontalier, perimetrul libertății voinței este mai întins, prin comparație cu dreptul substanțial. Atât domiciliul, cât și reședința obișnuită, sunt expresia opțiunii persoanei fizice. Ceea ce înfăptuiește dreptul internațional privat, este punerea la dispoziția părților a posibilității de schimbare (relativ) facilă a locuinței de fapt, fără ca modificarea (de fapt) să fie (în mod necesar) transpusă în drept. Raportul de forțe între locuința de fapt (reședința obișnuită) și locuința de drept (domiciliul) este, în prezent, inversat. Reședința obișnuită se află în ascensiune și câștigă, treptat, materii care, altădată, aparțineau domiciliului.

Dreptul internațional privat al familiei consolidează atât autonomia de voință a părților, cât și rolul reședinței obișnuite, ca factor de legătură. Recursul la voință este firesc în relațiile de familie, iar aspectele ce implică autonomia de voință s-au multiplicat. Sfera libertății contractuale în raporturile cu element străin s-a îmbogățit cu acte juridice specifice (cum este convenția de alegere a legii aplicabile[17]) și cu opțiuni specifice (posibilitatea de a alege legea regimului matrimonial, legea parteneriatului înregistrat, legea divorțului).

Tot așa, reședința obișnuită a devenit un element de legătură optim, în soluționarea conflictelor de legi. De exemplu, o serie de regulamente europene stabilesc seturile legilor aplicabile utilizând predilect reședința obișnuită, fără să facă diferență între modalitățile de determinare a lex causae (adică indiferent că este în discuție alegerea, de către părți, a legii raportului juridic ori este vorba despre determinarea obiectivă a legii raportului juridic). În aceeași ordine de idei, reședința obișnuită este susceptibilă de valorificare în multiple variante: ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre soți să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului de alegere a legii divorțului [art. 5 alin. 1 lit. b din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp]; ultima reședință obișnuită a soților, cu condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței judecătorești [art. 8 lit. b din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010]; prima reședință obișnuită după încheierea căsătoriei [art. 26 alin. 1 lit. a din Regulamentul (UE) 2016/1103 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale[18]]; reședința obișnuită comună a viitorilor soți ori reședința obișnuită a unuia dintre viitorii soți, la momentul încheierii acordului de alegere a legii aplicabile [art. 22 alin. 1 lit. a din Regulamentul (UE) 2016/1103].

Nu numai conflictele de legi, dar și competența internațională se determină în raport de reședința obișnuită. După caz, regulamentele europene privesc reședința obișnuită ca factor principal de determinare a competenței și, mai frecvent, drept criteriu subsidiar. De exemplu, noul Regulament (UE) 2019/1111 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, competența de fond are drept criteriu reședința obișnuită, atunci când cererea are ca obiect divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei. Sunt competente instanțele din statul membru: a) pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților; ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo; reședința obișnuită a pârâtului; în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți; reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și este resortisant al statului membru respectiv; b) de cetățenie a celor doi soți (art. 3).

În materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, competența se determină având în vedere, în primul rând, procedurile conexe (aceste proceduri vizează situațiile în care, aspectele ce țin de regimurile matrimoniale, au legătură cu procedurile pendinte în fața instanței judecătorești dintr-un stat membru referitoare la succesiunea unui soț sau la divorț, separarea de drept sau anularea căsătoriei). Se prevede că, „în alte cazuri” [art. 6 lit. a-e din Regulamentul (UE) 2016/1104 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate] reședința obișnuită este principalul criteriu de eligibilitate a instanțelor judecătorești dintr-un anumit stat membru. Parcurgerea listei legilor eligibile, în „toate celelalte cazuri”, conduce la o cascadă obligatorie, în care reședința obișnuită ocupă primele trei locuri, celelalte două revenind cetățeniei și locului constituirii parteneriatului – în această ordine și numai „în lipsă” de reședință obișnuită care să îndeplinească cerințele legale (art. 6 lit. a-e). Astfel, sunt operaționale: reședința obișnuită comună a partenerilor (soluție care generează un conflict mobil de legi, întrucât se va lua în considerare reședința obișnuită comună la data sesizării instanței); ultima reședință obișnuită comună, cu condiția ca unul dintre parteneri să locuiască în această reședință, la data sesizării instanței; reședința obișnuită a pârâtului, la momentul sesizării instanței de judecată.

Unde este locul domiciliului, în acest ansamblu al factorilor de legătură? Domiciliul este, în mod asemănător reședinței obișnuite, un demers finalizat prin voința persoanei fizice de a locui într-un anumit stat, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată. Stabilitatea domiciliului, caracterul de permanență al locuinței alese și evidențiate ca atare în sistemele de profil, convertesc domiciliul într-un factor de legătură asupra căruia schimbările nu pot fi operate cu aceeași ușurință ca asupra reședinței obișnuite (domiciliul poate fi schimbat, dacă se îndeplinesc formalitățile prevăzute de lege). Avatarurile domiciliului au îndreptat legiuitorul spre reședința obișnuită, adică spre un punct de legătură flexibil (care poate fi deplasat de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat, fără formalități de înregistrare), care poate să asocieze raportul juridic unui anumit sistem de drept.

Maniera „pragmatică” de a prefera noțiuni care să permită determinarea, fără dificultăți (sau, cu cât mai puține obstacole) este sesizabilă și în sfera dreptului procesual civil. Dacă ne referim la procesul civil intern, actualul Cod de procedură civilă (ca, de altfel, vechea reglementare) instituie regula generală (competența teritorială), potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul (art. 107 alin. 1 C. proc. civ.). În mod constant însă, domiciliul a primit o accepțiune mai largă, în considerarea faptului că scopul dispozițiilor legale este ca părțile în litigiu să poată cunoaște existența procesului, pentru a da eficiență dreptului la apărare. “Domiciliul” este acela pe care persoana și l-a stabilit în fapt, în localitatea în care trăiește și în care își desfășoară activitatea profesională[19]. Interpretarea și-a găsit aplicabilitatea chiar și atunci când domiciliul pârâtului se afla în țară și era cunoscut. Reținem precizarea literaturii de specialitate[20], în sensul că, pentru stabilirea competenței teritoriale, se are în vedere domiciliul pe care pârâtul îl are în momentul sesizării instanței, schimbările ulterioare neinfluențând competența. Această interpretare extensivă, promovată și în doctrina ulterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă[21], atribuie domiciliului înțelesul de locuință statornică sau de adresă unde persoana locuiește efectiv (chiar dacă, în raport cu prevederile speciale cu privire la stabilirea domiciliului, ea nu poate fi socotită că are acel domiciliu). Accentul cade, preponderent, pe locuirea efectivă într-un anumit loc și nu pe declararea intenției de a locui în acel loc. Ceea ce denotă necesitatea de a înțelege într-un mod mai suplu, noțiunea de domiciliu al persoanei fizice.

O precizare este necesară, în discuția asupra domiciliului și reședinței obișnuite. Reședința obișnuită nu este „succesorul” domiciliului, în raporturile cu element de extraneitate (în sensul că domiciliul dispare din dreptul conflictual, iar reședința obișnuită îl înlocuiește). Domiciliul și reședința obișnuită rămân în portofoliul legiuitorului, dar rolurile se redistribuie. Segmente care, anterior, aparțineau domiciliului, se repoziționează și intră în atenția reședinței obișnuite. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul efectelor patrimoniale ale căsătoriei (conflictele de legi), care, în dreptul român erau reglementate prin prisma domiciliului comun (atunci când soții aveau cetățenii diferite, art. 20 alin. 1 din Legea nr. 105/1992). Actualul Cod civil nu mai apelează la domiciliu, ci dispune că, efectele generale ale căsătoriei sunt guvernate (în cascadă) de legea reședinței obișnuite comune a soților; legea cetățeniei comune a soților; lex loci celebrationis (art. 2589 alin. 1). Regimul matrimonial nu intră sub incidența acestor prevederi, dar setul legilor la care părțile pot recurge (alternativ) se raportează, de asemenea, la reședința obinuită și la cetățenie (art. 2590)[22].

 

6. Un inventar minimal al argumentelor în favoarea reședinței obișnuite

O analiză de detaliu a beneficiilor pe care le aduce reședința obișnuită în viața internațională a particularilor este de întindere considerabilă – și nu poate face abstracție de reglementările europene din ultimii ani. Ne vom limita la o sumară trimitere, în ce privește caracterul (preponderent) factual al acestui punct de legătură, împrejurarea că reședința obișnuită rezonează cu centrul activității persoanelor fizice și soluția reședinței obișnuite, ca instrument care ar putea să prevină fraudarea legii, în raporturile cu element de extraneitate.

 6.1. Reședința obișnuită este o noțiune factuală. Stabilitate versus permanență[23]

La prima vedere cel puțin, caracterul factual al reședinței obișnuite ar putea fi una dintre principalele rațiuni pentru care aceasta a intrat în atenția legiuitorului și câștigă teren în dreptul conflictual. Dacă domiciliul rămâne, prin excelență, noțiune de drept, reședința obișnuită este mai puțin „pretențioasă”, sub aspectul duratei locuirii și atașamentului individului față de locuință. Reședința obișnuită are caracter concret și nu necesită înregistrarea în sistemele de evidență a persoanelor (precum domiciliul). Persoana fizică se găsește la locuința respectivă, în fapt și în mod obișnuit – iar aceste împrejurări ar fi suficientă pentru a fi în prezența reședinței obișnuite.

Reședința obișnuită este independentă de ficțiunea (legală) asociată domiciliului. Noțiunea de „domiciliu” este, prin excelență, definită prin raportare la două elemente: elementul material și elementul intențional. Cumularea acestora generează ficțiunea care oferă prezumția că persoana se găsește la locuința care constituie domiciliul – chiar dacă, în fapt, ea nu se află (întotdeaua) la această locuință. Factorul intențional este cel care particularizează domiciliul – altfel, locuința ar fi o simplă reședință sau o reședință obișnuită.

Verificăm situația în dreptul român. Avem în vedere, în acest context, domiciliul de drept comun sau voluntar[24]. Conform art. 87 C. civ., „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are lociunța principală”. În termeni asemănători, art. 27 alin. 1 din O.U.G. nr. 97/2005 prevede că „Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”. Așadar, definiția domiciliului include un aspect esențial: declarația persoanei fizice privind localitatea în care aceasta își are locuința principală. Nu este suficient ca o locuință să aibă caracter de locuință principală – ea trebuie declarată, ca atare, la organele competente. Dovada intenției persoanei de a-și stabili domiciliul sau de a-și schimba domiciliul, rezultă nemijlocit din declarația făcută în fața organelor administrative de la locul unde dorește să își stabilească domiciliul, precum și din alte împrejurări de fapt[25]. Domiciliul este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică”[26].

Dacă se poate afirma că domiciliul se află la confluența celor două elemente (obiectiv și psihologic, intențional), atunci este sigur că reședința obișnuită prezintă diferențe, sub aspectul factorului intențional. Cu certitudine, este necesar elementul obiectiv. Lucrurile se prezintă diferit, în ceea ce privește factorul intențional. Reședința obișnuită nu se definește prin reunirea elementului obiectiv cu intenția de a face locuința respectivă ca fiind locuința durabilă/principală. Alături de factum (locuirea efectivă), se verifică o anumită stabilitate a locuirii/rămânerii în locuință – fără să existe prevederi care să delimiteze durata locuirii.

S-au afirmat următoarele, cu privire la reședință: „ar fi iluzoriu să credem că reședința este o noțiune pur obiectivă, care face abstracție de orice element intențional”[27]. Aceste cuvinte sunt întrutotul valabile și pentru reședința obișnuită. Într-adevăr, nici reședința obișnuită nu poate fi desprinsă de elementul intențional, dar rolul factorului intențional este radical diferit.

În cazul domiciliului, factorul intențional este unul dintre cele două elemente cumulative (corpus și animus)[28] care structurează noțiunea. Prezența factorului subiectiv[29] este indispensabilă și, în plus, intenția are în vedere locuința (de domiciliu) ca locuință stabilă/principală. Pentru reședința obișnuită, factorul intențional are o altă conotație (este o împrejurare ce simplifică introducerea reședinței obișnuite, ca punct de legătură în raporturile cu element străin, prin comparație cu domiciliul persoanei fizice).

 6.2. Reședința obișnuită rezonează cu centrul vieții și intereselor individului

Arealul derulării activităților profesionale, relațiilor personale ale fiecărui individ nu este necesarmente identic cu teritoriul căruia individul îi aparține prin naștere sau prin stabilirea domiciliului. Reședința obișnuită rezonează cu centrul activităților (obișnuite) ale persoanei și este un corespondent al realității. Realitatea individului la un moment dat, realitatea locuirii pe un anumit teritoriu, dintr-un anumit stat, realitatea desfășurării activităților obișnuite „în jurul” unei locuințe – de lungă durată sau de scurtă durată.

Reședința obișnuită rezonează cu spațiul în care se derulează viața personală și/sau profesională a persoanei fizice. Avem în vedere activitățile care prezintă o anumită stabilitate, nu neapărat cu caracter de permanență. Ea implică locuirea în fapt, în manieră obișnuită – nu neapărat intenția de a rămâne permanent în locuința respectivă.

Reședința obișnuită nu semnifică doar locuirea efectivă. Evaluarea și calificarea unei locuințe ca fiind reședința obișnuită implică identificarea legăturilor între respectiva locuință și viața de zi cu zi a persoanei. Fie că este vorba despre minor, soți, parteneri, este necesar a surprinde dimensiunile proximității, în raport cu un anumit stat. În funcție de materia în discuție, sorgintea legăturilor poate fi personală, familială sau profesională. Reprezentând centrul vieții și intereselor, reședința obișnuită este un vector al integrării în perimetrul suveranității unui anumit stat. Din această perspectivă, reședința obișnuită este expresia apartenenței persoanei într-un mediu social. Cum s-a subliniat, denumirea „obișnuită” (din sintagma „reședința obișnuită”) evidențiază faptul că nu este vorba despre o ședere efemeră sau episodică ori de prezența fortuită a individului pe un teritoriu; reședința obișnuită este un „instrument de localizare care traduce integrarea persoanei în mediul său social”[30].

S-a afirmat că, atunci când persoana are mai multe centre de interes, reședința este „obișnuită”, în sensul că departajează locuințele destinate șederilor succesive sau simultane (însă cu caracter discontinuu), pe teritoriile mai multor state de locuința calificată ca fiind reședința obișnuită[31].

 6.3. Reședința obișnuită și fraudarea legii în raporturile cu element străin

Una dintre pârghiile evitării fraudei, în relațiile cu element străin, este previzibilitatea. În măsura în care părțile au posibilitatea de a alege legea aplicabilă raportului juridic, respectiv instanța care să soluționeze litigiul, nu vor mai fi interesate să găsească soluții de eludare a dispozițiilor legale care, prin ipoteză, li s-ar aplica. În măsura în care preferă legea unui anumit stat, prin prisma beneficiilor oferite de aceasta și în temeiul unei documentări prealabile (eventual, prin comparație, între legile mai multor state), părțile pot alege teritoriul statului respectiv pentru a-și stabili reședința obișnuită. Opțiunea lor, pentru un stat anume al reședinței obișnuite, este, totodată, expresia previzibilității și intenției de a-și organiza raporturile juridice conform normelor juridice pe care le-au examinat și care le sunt convenabile. De exemplu, soții își pot „amenaja” regimul matrimonial, încă de la începutul căsătoriei, în raport de beneficiile prevăzute de sistemul juridic național respectiv; partenerii pot opta pentru stabilirea reședinței obișnuite comune în statul care reglementează efectele patrimoniale ale parteneriatului înregistrat și care prezintă avantaje, în organizarea raporturilor patrimoniale (dintre parteneri, dintre parteneri și terți).

 

7. Concluzie

Factor de localizare spațială, reședința obișnuită se conturează ca reper semnificativ în dreptul conflictual. Dreptul național și, în egală măsură dreptul european, vor valorifica, pe linie ascendentă și în domenii diverse ale relațiilor private internaționale, utilitatea reședinței obișnuite. Calificarea reședinței obișnuite ar putea fi un demers circumscris fiecărei materii și o preocupare a doctrinei, cu aportul practicii judiciare. Procesul de cristalizare a rolului reședinței obișnuite vizează, alături de conflictele de legi, extinderea în spațiul conflictelor de jurisdicții.

Dinamismul circuitul privat transfrontalier caracterizează obiectivele politicilor legislative, naționale și europene, criteriile care conduc la determinarea lex causae, competența jurisdicțională internațională, procesul de recunoaștere și executare a hotărârilor străine. În interiorul acestui ansamblu de probleme, factorii de legătură sunt supuși reconfigurării. Rolul elementelor de legătură este esențial, întrucât creează „puntea” între raportul juridic și legea aplicabilă sau instanța competentă. Optim selectați de către legiuitor, factorii de legătură vor da măsura viabilității prevederilor dreptului internațional privat național și european. Prin urmare, schimbările sunt necesare, sub rezerva de a merge în direcția renunțării și, respectiv, adaptării. Renunțarea vizează factorii de legătură depășiți (care fac dificilă asocierea cu o lege sau cu o instanță). Adaptarea înseamnă preferința pentru acei factori care asigură o conexiune facilă (cu un anumit stat), care asigură flexibilitate în caz de schimbare (fără formalități de durată) și care exprimă realitatea și actualitatea statutului persoanelor, bunurilor, actelor juridice, instanței competente să soluționeze litigiul cu element străin.

Pentru cel puțin asemenea rațiuni, asistăm la mutații care schimbă ierarhiile cunoscute ale criteriilor de stabilire a legii aplicabile și de determinare a instanței competente. Majoritatea materiilor sunt încercate, din acest punct de vedere – unele, în mod predilect. Am oferit exemplul relațiilor de familie, în contextul unor modificări majore ale unui cadru considerat (până la un moment dat) clasic. Probabil sunt cele mai interesante schimbări – totodată, sunt și cele mai controversate (de exemplu, noile cadre reglementare ale uniunilor de cuplu, inevitabilele modificări în materie de filiație medical asistată și regulile instituite pentru soluționarea litigiilor transfrontaliere).

În planul elementului de extraneitate, diferențele sistemelor naționale de drept și reglementările europene au generat schimbări (uneori) abrupte, care cer interpretare, pentru aplicare unitară. Ceea ce subliniem, în contextul prezentei analize, este înnoirea gamei factorilor de legătură, sub imperativele politicilor legislative, fondate pe previzibilitate și armonizare. Interesele persoanelor particulare nu sunt simplu de gestionat, transcend frontierele, iar soluțiile normative necesită revizuiri constante și validări practice. Instrumentarul schimbărilor este vast, iar factorii de legătură au fost în prima linie, exprimând viziunea legiuitorului și interesele particularilor, părți ale raportului cu element de extraneitate. Dualitatea principiilor clasice, ale cetățeniei și domiciliului[32] a pierdut din amplitudine și a lăsat loc unor concepte adaptate ritmului vieții private transfrontaliere. Dacă între cetățenie și domiciliu a fost întotdeauna o reală competiție, atunci – se poate constata, „câștigătorul” este reședința obișnuită.


[17] Cu privire la convenția de alegere a legii aplicabile, ca instrument de asigurare a predictibilității și flexibilității circuitului privat transfrontalier, a se vedea D.A. Popescu, The European Space of Free movement of persons, goods, capitals and services – even a space of free movement of authentic instruments?, în D.A. Popescu (coordonator), Specificitate și complementaritate în dreptul privat european. Conflictele de legi și de jurisdicții și integrarea juridică europeană, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 311-312.

[18]Regimul matrimonial” presupune un set de norme privind raporturile patrimoniale dintre soți și dintre soți și terți, ca rezultat al căsătoriei sau al desfacerii acesteia (art. 3 alin. 1 lit. a). A fost avansată ideea că, dispozițiile Regulamentului (UE) 2016/1103 se adresează inclusiv regimului primar imperativ, mai puțin obligațiilor alimentare, care fac obiectul unui alt regulament european (B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, 8e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2018, p. 926).

[19] Pentru interpretarea largă a noțiunii de domiciliu, sub imperiul vechii reglementări procesual civile, a se vedea G. Giurgiu (I), Ș. Beligrădeanu (II), Considerații teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu, în Revista Română de Drept, nr. 6/1982, p. 51-57; Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 230/1977, în Culegere de decizii, 1977, p. 171-172.

[20] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Volumul I, Teoria generală, Editura Național, București, 1996, p. 423.

[21] I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Volumul I, Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 333; Gh.-L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 313.

[22] Soții sau viitorii soți pot alege: legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii; b) legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii; c) legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea căsătoriei (art. 2590 alin. 2 C. civ.).

[23] Pentru largi considerații privind caracterul factual al noțiunii de „reședință obișnuită”, a se vedea A. Richez-Pons, La résidence en droit international privé, Thèse de doctorat, Université Jean Moulin, Lyon III, 2004, p. 83-107.

[24] Cu privire la felurile domiciliului, a se vedea M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-Al. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 105-106.

[25] Pentru detalii, a se vedea D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Atributele de identificare ale persoanei fizice, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 143-144.

[26] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 406.

[27] Ph. Malaurie, notă la decizia Curții de casație franceze, a doua cameră civiă, hotărârea din 24 noiembrie 1964; Curtea de casație franceză, a doua cameră civilă, hotărârea din 24 iunie 1965, citate după A. Richez-Pons, La résidence en droit international privé (conflits de jurisdictions et conflits de loi), op. cit., p. 178.

[28] Cu privire la cele două elemente cumulative, a se vedea O. Ungureanu, Persoana fizică, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 186. Spre deosebire de vechea reglementare, s-a subliniat în doctrină că actualele dispoziții în materie abandonează ideea de statornicie a locuinței ce poate fi considerată domiciliu. Aceasta deoarece, “câtă vreme este consacrată libertatea stabilirii și, mai ales, câtă vreme stabilirea domiciliului este condiționată esențial doar de voința declarată a persoanei de a locui, în principal, într-un anumit loc, statornicia domiciliului nu mai poate fi relevantă” (I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 284).

[29] „Elementul subiectiv este cel care-i conferă unei locuințe statutul de domiciliu, înțeles ca loc unde persoana intenționează să revină de fiecare dată, indiferent cât de departe și pentru cât timp o vor purta pașii peregrinărilor sale” (E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2020, p. 140).

[30] G. Escudey, Le couple en droit international privé: contribution à ladaptation méthodologique du droit international privé du couple, thèse de doctorat, Université de Bordeaux, 2016, p.289.

[31] H. Muir-Watt, Le domicile dans les rapports internationaux, în Jurisclasseur, Droit international privé, fascicule 543-10, n° 7, apud A. Richez-Pons, La résidence en droit international privé, op. cit., p. 157.

[32] Dualitatea principiilor cetățeniei și naționalității a fost una dintre problemele importante ale dreptului international privat (în anii 80), consecința fiind necesitatea armonizării soluțiilor legislative naționale, pentru conflictele de legi și pentru conflictele de jurisdicții. A se vedea, în acest sens, Y. Loussouarn, La dualité des principes de nationalité et de domicile en droit international privé, Session du Caire, 1987, Rapport, Quinzième Commission, material disponibil pe pagina https://www.idi-iil.org/app/uploads/2017/06/1987_caire_01_fr.pdf (consultat la data de 10 aprilie 2020).

Despre reședința obișnuită în raporturile cu element străin. O anticameră de reflecție was last modified: august 19th, 2020 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii