Despre reședința obișnuită în raporturile cu element străin. O anticameră de reflecție

1. Preliminarii

Ce este reședința obișnuită? Care este rolul reședinței obișnuite în conflictele de legi și în conflictele de jurisdicții? Se reconfigurează ierarhiile cunoscute ale factorilor de legătură în raporturile cu element străin?

În mod legitim, astfel de întrebări apar atunci când îndreptăm privirea spre reglementările naționale moderne și spre dreptul european al elementului de extraneitate. Harta intereselor particulare valorifică mobilitatea transfrontalieră, flexibilitatea, previzibilitatea și securitatea raporturilor juridice. Nu sunt neapărat, imperative de noutate ale vieții private internaționale. Ineditul este asociat însă instrumentarului care contribuie la realizarea practică a acestora. Este vorba despre gama factorilor care fac legătura cu legea aplicabilă ori cu jurisdicția competentă. Noile reglementări nu păstrează rolul factorilor de legătură consacrați, în anumite materii – este cazul cetățeniei, care nu mai deține primatul, în raport cu efectele căsătoriei. Este cazul domiciliului, al cărui perimetru a fost restrâns la conflictele de jurisdicții, în dreptul comun european și în unele sisteme naționale de drept internațional privat (de exemplu, în dreptul român). Pe de altă parte, importanța altor elemente de legătură se accentuează, grație aptitudinii acestora de a certifica îndeplinirea imperativelor arătate.

Mutațiile sunt firești, întrucât dreptul internațional privat parcurge anotimpul schimbărilor. Paleta factorilor de legătură s-a diversificat, ierarhiile s-au reconfigurat și au pus în lumină noi soluții pentru gestionarea modalităților de determinare a lex causae și pentru stabilirea competenței jurisdicționale internaționale. Un simplu examen al reglementărilor europene din ultimii ani relevă prezența frecventă a reședinței obișnuite. Preferința legiuitorului pentru acest punct de legătură este vizibilă, chiar în absența unei calificări legale. Zona de confort a reședinței obișnuite este reprezentată de conflictele de legi, dar rolul său este semnificativ și în conflictele de jurisdicții. Paralelismele între reședința obișnuită, domiciliu (și, uneori, cetățenie) sunt nelipsite în literatura de specialitate. Avantaje și dezavantaje, argumente pentru reglementarea unuia sau altuia dintre aceste elemente de legătură, propuneri de lege ferenda în direcția definirii legale a reședinței obișnuite – toate acestea consolidează o nouă optică asupra reședinței obișnuite în raporturile juridice cu element străin.

Un exemplu, în ceea ce privește evoluția reședinței obișnuite în dreptul internațional privat român. Apariția noțiunii a avut loc târziu (în comparație cu alte sisteme de drept naționale), iar consacrarea a intervenit prin textele noului Cod civil. Inițial, soarta raporturilor cu element străin era învecinată staticului și așezată, undeva spre marginea atenției particularilor și a legiuitorului. Aproape nenecesare, într-un univers bine delimitat de frontiere, relațiile cu element de extraneitate erau destinatarele unui număr restrâns de texte – de exemplu, art. 885 (forma testamentului întocmit de cetățeanul român aflat în străinătate), art. 1773 (ipoteci constituite în străinătate), art. 1789 (ștergerea sau reducțiunea inscripțiilor) din vechiul Cod civil. Exponențial, textele normative s-au multiplicat în actualul Cod civil, traversând, cronologic, mai întâi, Legea nr. 105/1992 și reflectând dinamica ultimilor aproape 30 de ani. O întreagă secțiune a noului Cod civil este responsabilă de reglementarea raporturilor juridice cu element străin, așa încât materiile esențiale ale dreptului privat primesc rezolvare pentru conflictele de legi. De altă parte, conflictele de jurisdicții fac obiectul Cărții a VII-a din noul Cod de procedură civilă, pe palierele competenței jurisdicționale, legii aplicabile în procesul civil internațional și eficacității hotărârilor străine.

Reședința obișnuită a fost absentă din Legea nr. 105/1992 (în lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, pentru conflictele de legi în materia efectelor căsătoriei, opera legea reședinței comune a soților). În prezent, reședința obișnuită este asociată conflictelor de legi în materia statutului individual și statutului familial. Domiciliul lipsește cu desăvârșire (Codul civil din 2011), iar raporturile juridice sunt gestionate, cu precădere, prin intermediul reședinței obișnuite și al cetățeniei. Domiciliul rămâne factor de conexiune în conflictele de jurisdicții, potrivit Codului de procedură civilă, iar reședința obișnuită este subsidiară.

Dreptul european este promotorul fervent al reședinței obișnuite. Regulamentele europene sunt spațiul predilect al conflictelor de legi care recurg la soluția aplicării legii statului reședinței obișnuite. Materia competenței internaționale apelează, de asemenea, la reședința obișnuită (deși, nu în aceeași măsură cu conflictele de legi). Procesul de optimizare a legăturilor (cu un sistem de drept, cu o instanță de judecată) pare a ține seama, din ce în ce mai mult, de avantajele reședinței obișnuite. În general, familia factorilor de localizare spațială oferă soluții care să legitimeze legăturile strânse cu legea unui stat anume sau cu jurisdicția unui stat. Domiciliului și reședinței le aparține pionieratul, iar reședința obișnuită continuă să fie utilizată, în special, pe segmentul relațiilor generate de viața de familie.

Cu referire aparte la raporturile de familie, domiciliul a ocupat un loc privilegiat – până la momentul la care reședința obișnuită și-a „adjudecat” o gamă largă de raporturi juridice, în special din sfera conflictelor de legi. Regulamentele europene recente accentuează rolul reședinței obișnuite – de pildă, în ceea ce privește regimul economic al soților și partenerilor, desfacerea căsătoriei[1] sau răspunderea părintească. Reper important în unele convenții internaționale[2], reședința obișnuită s-a dovedit a fi utilă, versatilă și – în actualitatea relațiilor de familie, indispensabilă. Ar fi greu de conceput că domiciliul mai poate reveni la primatul pe care l-a avut inițial – în condițiile în care dimensiunea transfrontalieră a vieții de familie se dezvoltă pe sens unic.

 

2. Factorii de legătură. Apartenența persoanei fizice. Proximitatea spațială

Cetățenia și domiciliul sunt elementele clasice de legătură, la nivel statal și în dreptul european. Cetățenia pune în valoare teza personalității (legătura dintre stat și resortisantul acestuia), în timp ce domiciliul este expresia teritorialității (legătura dintre un teritoriu anume, supus unei suveranități naționale și persoană). Cetățenia este legătura de fapt, care consacră o legătură de drept și care atribuie persoanei calitatea de a fi membru al unei colectivități organizate ca stat[3]. Domiciliul, de altă parte, asigură localizarea geografică în materia statutului persoanei fizice. Domiciliul nu este singura noțiune care oglindește ideea teritorialității. Alături de acesta, reședința obișnuită este conceptul care completează spectrul proximității spațiale, în raporturile cu element străin. Reședința obișnuită a intrat cu titlu de noutate și de dată relativ recentă, în unele sisteme de drept naționale (cum este dreptul român) și și-a intensificat prezența, în dreptul european.

Dinamica factorilor de legătură nu este întâmplătoare, întrucât aceștia reprezintă terenul pe care se manifestă obiectivele politicii legislative, la un moment dat. Setul punctelor de legătură are un rol important în definirea rolului părților, în gestionarea conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicții), în stabilirea gradului de protecție conferit acestora și în flexibilitatea relațiilor internaționale.

Concursul dintre reședința obișnuită și factorii de legătură menționați (cetățenia, domiciliul), este obiect al dezbaterilor. Doctrina de drept internațional privat abordează deseori (și, mai ales, prin comparație), cele trei puncte de legătură – reședința obișnuită, domiciliul și cetățenia. Sublinierea avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă fiecare dintre acestea ocupă un spațiu consistent, iar noile reglementări europene, pun în evidență, de la an la an și în anumite materii, preferința pentru reședința obișnuită, în detrimentul domiciliului și al cetățeniei. Desigur, alături de avantaje, există și puncte vulnerabile ale reședinței obișnuite, ca factor de legătură. În contextul conflictelor mobile de legi, reședința obișnuită constituie, la momentul actual, factorul principal de conexiune principal în raporturile de familie[4].

Unul dintre demersurile interesante și dificile, în strânsă relație cu politicile legislative, este identificarea factorilor de legătură optimi, pentru a guverna raporturile juridice cu element străin. Fie că este vorba despre conflictele de legi, fie că discuția privește procesul civil internațional, preocuparea legiuitorului este comună: gestionarea situațiilor juridice pe baza previzibilității, asigurării mobilității persoanelor, facilitării administrării corecte a justiției, în respectul unității legii aplicabile. Factorii de legătură se numără între elementele care servesc acestor deziderate. În dreptul internațional privat, cetățenia a fost favorită, o lungă perioadă de timp, iar spațiul său predilect de promovare au fost sistemele de drept naționale. Ceea ce este firesc, întrucât cetățenia este considerată a fi legătura (intimă) între stat și resortisantul său. În prezent, prezența masivă a străinilor în statul forului și a cetățenilor forului pe teritoriile altor state, diluează însă importanța cetățeniei, ca factor de legătură.

Crearea Uniunii Europene a configurat noi imperative, reflectate în politici legislative specifice, de natură a promova factori de conexiune noi. Elementele de legătură și-au schimbat, treptat, rolul, iar anumite materii au fost monopolizate de anumite puncte de legătură (cum este cazul reședinței obișnuite) – de pildă, în dreptul internațional privat al familiei, asistăm la declinul cetățeniei și al domiciliului și, concomitent, la ascensiunea reședinței obișnuite.

 

3. Calificarea noțiunii de „reședință obișnuită”

Calificarea[5] reședinței obișnuite preocupă mai puțin legiuitorul european. Mai curând, legiuitorul național vine în întâmpinarea necesității de a defini termenii, în contextul vieții private internaționale. Un exemplu sunt dispozițiile dreptului internațional privat român, care conțin calificări, pentru reședința obișnuită a persoanei fizice și pentru reședința obișnuită a persoanei juridice[6]. Calificarea reședinței obișnuite este element inedit al noii reglementări civile. În ceea ce privește persoana fizică, reședința obișnuită este „în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare […]. Pentru determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe personale și profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili asemenea legături” (art. 2570 alin. 1 și 2 C. civ.). Utilitatea definiției este evidentă, întrucât toate materiile Cărții a VII-a fac trimitere la reședința obișnuită, fie ca principal element de legătură (de exemplu, statutul patrimonial al soților, desfacerea căsătoriei[7]), fie ca punct de legătură secundar (starea civilă, capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu a persoanei fizice). Dar, reamintim, în aceste situații, viziunea este unitară, întrucât aparține legiuitorului național.

Dreptul european, în schimb, ne-a obișnuit cu calificarea autonomă a noțiunilor. În cadrul regulamentelor europene, de exemplu, utilitatea definițiilor este, de obicei, limitată la actele normative respective. Dacă examinăm regulamentele europene care valorifică reședința obișnuită, constatăm absența calificării legale. Aplicațiile noțiunii, în schimb, sunt numeroase. Prin urmare, interogațiile cu privire la calificarea reședinței obișnuite sunt firești, iar opiniile sunt divizate. Este necesară definirea acesteia, în dreptul internațional privat european? În caz afirmativ, care este conținutul noțiunii?

Dreptul pozitiv european conține o serie de indicii, care, de la caz la caz, oferă sprijin în descifrarea conținutului noțiunii. De pildă, reperele determinării reședinței obișnuite[8] a defunctului se regăsesc în considerentele 23 și 24 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012. „Pentru a stabili reședința obișnuită, autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Astfel determinată, reședința obișnuită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale prezentului regulament. În anumite cazuri, poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt”. Sunt considerații care au valoare orientativă (nu sunt reglementate în textul articolelor) în identificarea reședinței obișnuite în materia succesiunilor internaționale.

Jurisprudența europeană, la rândul său, trasează reperele determinării reședinței obișnuite, în contextul dispozițiilor regulamentelor europene. De exemplu, noțiunea „reședință obișnuită” [în temeiul articolului 8 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 2201/2003], „trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial”[9]. Sintagma „reședință obișnuită” are caracter factual și funcțional, instanțele naționale urmând a stabili reședința obișnuită a copilului în funcție de circumstanțele de fapt, particulare, ale fiecărei spețe[10]: „În acest scop, trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv. Este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte”[11].

Reședința obișnuită a minorului constituie o noțiune autonomă a dreptului european, care trebuie interpretată în contextul dispozițiilor și obiectivelor regulamentului și care vizează, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului[12]. În acest sens, „atunci când în litigiu se află situația unui copil de vârstă mică ce locuiește de numai câteva zile cu mama sa într‑un stat membru, altul decât cel în care are reședința obișnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul acestui stat membru și ale mutării mamei în statul respectiv și, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice și familiale ale mamei, precum și raporturile familiale și sociale pe care aceasta și copilul le au în același stat membru”[13].

Curtea de la Luxembourg a extins această jurisprudență în 2018, precizând că reședința obișnuită a copilului „corespunde locului în care se situează, în fapt, centrul vieții sale. Revine instanței naționale sarcina să stabilească unde se situa acest centru la momentul introducerii cererii referitoare la răspunderea părintească în ceea ce îl privește pe copil, pe baza unei serii de elemente de fapt concordante. În această privință, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, având în vedere faptele stabilite de această instanță, constituie, împreună, împrejurări determinante: faptul că, de la nașterea copilului până la separarea părinților săi, acesta a locuit în general cu ei într‑un anumit loc; împrejurarea că părintele care exercită, în fapt, de la separarea cuplului, drepturile privind încredințarea în raport cu copilul locuiește în continuare zi de zi cu el în acest loc și își exercită acolo activitatea profesională, care se înscrie în cadrul unui raport de muncă pe perioadă nedeterminată și faptul că, în locul menționat, copilul are contacte regulate cu celălalt părinte, care are în continuare reședința în același loc. În schimb, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, nu pot fi considerate împrejurări determinante: șederile pe care părintele care exercită, în fapt, drepturile privind încredințarea în raport cu copilul le‑a efectuat în trecut cu acesta pe teritoriul statului membru din care este originar acest părinte, în cadrul concediilor sale sau pe perioada sărbătorilor; originile părintelui în cauză, legăturile de ordin cultural ale copilului cu acest stat membru care decurg de aici și relațiile sale cu familia sa care are reședința în statul membru menționat și eventuala intenție a părintelui menționat de a se stabili cu copilul, pe viitor, în același stat membru”[14].

Calificarea legală a reședinței obișnuite în dreptul european este o dezbatere care rămâne deschisă. De lege ferenda, s-a propus definirea noțiunii, ca soluție care să ofere un numitor comun în interpretarea și aplicarea normelor dreptului internațional privat al familiei[15]. Pe de o parte, a avea la îndemână o calificare a noțiunilor ar simplifica sarcina interpretului. Lipsa calificării legale face necesară cercetarea de amănunt a jurisprudenței și a tezelor de doctrină, pentru conturarea elementelor caracteristice reședinței obișnuite. De altă parte, este dificil a aplica un tipar al reședinței obișnuite, întrucât fragmentele din care se compune reședința obișnuită ilustrează particularități greu de conciliat, în diferite materii. Nu întâmplător, s-a afirmat: „D’une certaine manière on pourrait répondre que cette quête de sens et de définition est une question oiseuse – l’atout du critère étant apparemment sa simplicité. Comme le Professeur Anton, une des grands figures de la Conférence de la Haye au XXème siècle, écrivait en 1968, «la caractérisation d’une période de résidence comme ”habituelle” est tout simplement factuelle, ce qui rend toute définition inutile»”[16].

 

4. Cetățenia, domiciliul, reședința obișnuită. Declinul cetățeniei și al domiciliului

Succesul cetățeniei s-a datorat faptului că, în contextul raporturilor cu element de extraneitate, aceasta a întruchipat, „apartenența”. La nivel național, apartenența se raportează la statul suveran, astfel că cetățenia apare, de departe, ca fiind punctul de legătură ideal. Uniunea Europeană a redefinit ideea de „apartenență”, într-un perimetru alcătuit dintr-o sumă de state, între care funcționează o legătură specifică. A apărut, astfel, necesitatea de a identifica un alt criteriu, care să rezoneze cu flexibilitatea, cu mobilitatea (cu libertatea de circulație, în general), atuuri pe care viața privată internațională le valorifică din plin.

Legătura cetățean-stat implică apartenența la un anumit stat și subordonarea față de o suveranitate exercitată pe un teritoriu determinat. Mobilitatea persoanelor, în schimb, necesită un element de legătură, apt să depășească frontierele naționale și să fie indiferent la fluctuațiile cetățeniei. Legiuitorul și-a îndreptat atenția spre factorii de localizare spațială, autonomi față de modificările cetățeniei (și chiar față de existența sau inexistența cetățeniei). Domiciliul are vechime în reglementarea raporturilor de drept internațional privat și continuă să fie prezent, în anumite circumstanțe, în dreptul conflictual. Interpretarea extensivă a noțiunii de domiciliu s-a conturat inițial în dreptul substanțial (dreptul procesual civil). Totuși, noțiune de drept, domiciliul prezintă inconveniente asociate „limitelor” inerente. Prezumția că persoana se află (permanent) la domiciliu este deseori înfrântă, în favoarea locuirii de fapt, pentru durate variabile de timp, pe teritoriul altui stat sau pe teritoriile altor state decât cel de domiciliu. Nu rareori, duratele alocate deplasărilor pe teritoriul unui stat străin/ pe teritoriile unor state străine sunt consistente, așa încât aspecte cum sunt stabilitatea, plecarea-revenirea din/la locuință nu se pliază pe definiția domiciliului. Persoana fizică rămâne „în drept”, în sistemul de evidență instituit în cadrul statal, însă realitatea din teren îi atestă prezența în spațiu, în cu totul alt stat decât cel de domiciliu. Realitatea faptică (șederi de durate variabile, dar nu neglijabile) pe care o presupune reședința obișnuită se suprapune priorităților dictate de activitatea profesională (identificarea unor oportunități privind un anumit loc de muncă), de viața personală (preferința soților pentru regimul matrimonial reglementat de dreptul unui anumit stat; preferința partenerilor pentru o reglementare națională în materia efectelor patrimoniale ale uniunii de cuplu), la un moment dat.
DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Pentru analize recente, cu privire la reședința obișnuită, în dreptul internațional privat european al familiei, a se vedea L.A. Perez Martin, Trascendencia de la residencia habitual en las crisis familiares en el derecho europeo. Comentario la sentencia de la 24 de julio de 2019 de la sección segunda de la audiencia provincial de Girona, în Cuadernos de Derecho Transnacional, nr. 1/2020, p. 657-672; J. Carrascosa Gonzalez, Ley aplicable al régimen económico matrimonial. Algunas cuestiones e derecho transitorio, în Cuadernos de Derecho Transnacional, nr. 1/2020, p. 456-472.

[2] Un exemplu este Convenția asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale (Haga, 1978), care prevede modalitățile de stabilire a lex causae. În procesul determinării subiective, legea statului reședinței obișnuite este prezentă în două variante (din trei variante posibile, art. 3). Determinarea obiectivă recurge la reședința obișnuită, cetățenie, cele mai strânse legături („cele mai strânse legături” trebuie identificate, atunci când cetățenia, respectiv reședința obișnuită, nu conduc la legi eligibile). Cu privire la modalitățile de stabilire a legii aplicabile, a se vedea G. Lupșan, Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei, Editura Magic Print, Onești, 2014, p. 26.

[3] A se vedea A. Mezghani, Droit international privé. États nouveaux et relations privées internationales: système de droit applicable et droit judiciaire international », Cérès, Tunis, 1991, p. 48, apud S.M. Bouyahia, La proximité en droit international privé de la famille français et tunisien: actualité et perspectives (Étude des conflits de lois), thèse de doctorat, Université Panthéon-Assas, Faculté des Sciences Juridiques, Politiques et Sociales de Tunis, 2012, p. 19.

[4] A se vedea P. Francescakis, Les avatars du concept de domicile dans le droit international privé actuel, în Travaux du Comité français de droit international privé, 23-25e année, 1962-1964, Année 1965, p. 291-323.

[5] Pentru accepțiunea calificării și ipotezele acesteia, a se vedea R.B. Bobei, Teoria conflictului de legi, Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 153-157.

[6] Calificarea oferită de dreptul român își găsește aplicarea în virtutea art. 2558 alin. 1 C. civ.: „Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română”.

[7] Cu privire la determinarea legii aplicabile desfacerii căsătoriei, a se vedea D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 233-235.

[8] Cu privire la utilizarea reședinței obișnuite, ca și criteriu de determinare a competenței jurisdicționale și de desemnare a legii aplicabile, a se vedea J.M. Fontanellas Morell, Libertad de testar y libertad de elegir la ley aplicable a la sucesión, în Cuadernos de Derecho Transnacional, nr. 2/2018, p. 382-387.

[9] CJUE, hotărârea din 2 aprilie 2009, cauza C-523/07, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A62007CJ0523 (consultată la 6 aprilie 2020).

[10] G. Escudey, Le couple en droit international privé: contribution à ladaptation méthodologique du droit international privé du couple, thèse de doctorat, Université de Bordeaux, 2016, p. 291, nota de subsol 893.

[11] CJUE, hotărârea din 2 aprilie 2009, cauza C-523/07, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A62007CJ0523 (consultată la 6 aprilie 2020).

[12] CJUE, hotărârea din 2 aprilie 2009, cauza C-523/07, apud F. Mélinle, Précisions sur la détermination de la résidence habituelle de l’enfant dans l’Union (https://www.dalloz-actualite.fr/flash/precisions-sur-determination-de-residence-habituelle-de-l-enfant-dans-l-union#.XtvAa9VKjIU, material consultat la data de 6 aprilie 2020).

[13] CJUE 22 decembrie 2010, cauza C-497/10 http://curia.europa.eu/juris/celex.jsf?celex=62010CJ0497&lang1=fr&type=TXT&ancre=. Pe marginea acestei spețe, a se vedea F. Mélinle, Précisions sur la détermination de la résidence habituelle de l’enfant dans l’Union, op. cit.

[14] CJUE 28 iunie 2018, cauza C-512/17, apud F. Mélinle, Précisions sur la détermination de la résidence habituelle de l’enfant dans l’Union, op. cit.

[15] A se vedea L.A. Perez Martin, Propuesta de un concepto europeo de residencia habitual en derecho de familia internacional, în Anuario Espanol de Derecho Internacional Privado, vol. 18, 2018, p. 469-494.

[16] P. McEleavy, La résidence habituelle, un critêre de rattachement en quête de son identité: perspectives de common law, în Droit international privé: travaux du Comité français de droit international privé, 19e année 2008-2010, Année 2011, p. 128.

Despre reședința obișnuită în raporturile cu element străin. O anticameră de reflecție was last modified: august 19th, 2020 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii