Despre înhumarea în curțile și grădinile caselor izolate

Expunerea de motive la Proiectul de lege privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare (PL-x nr. 592/2009)[1] amintea faptul că, „(î)n practica țărilor Uniunii Europene, prin lege sunt stabilite acele reguli care asigură [un] caracter decent înmormântării și condiții civilizate aducerii ultimului omagiu la locul de veci al decedatului”, astfel că ne-am fi așteptat ca actul normativ să reglementeze situația tuturor înmormântărilor și a locurilor de veci.

În acest sens, în cadrul procedurii legislative care s-a finalizat cu publicarea Legii nr. 102 din 8 iulie 2014[2], s-a primit și Punctul de vedere al Guvernului[3], care aprecia că „trebuie clarificată și situația în care, în unele zone ale țării, există morminte în curțile/grădinile caselor izolate, respectiv dacă legea se va aplica sau nu în acele situații”. Este vorba de așa-numitele cimitire familiale din curtea gospodăriilor, consemnate exclusiv în satele ce și-au păstrat până astăzi structura risipită[4].

Lecturând textul legii constatăm că art. 21 alin. (1) include deschiderea mormântului, coborârea sicriului în mormânt și închiderea mormântului în noțiunea de servicii funerare, iar art. 23 alin. (1) dispune că prestarea serviciilor funerare se poate face numai în spații autorizate. Cum cimitirele nu se pot afla în proprietatea privată a unei persoane fizice[5], iar potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 102/2014 pot presta servicii funerare numai operatorii care îndeplinesc criteriile prevăzute de această lege și Hotărârea Guvernului nr. 741/2016[6] și care obțin avizul consiliului local al unității administrativ-teritoriale în care își desfășoară activitatea, ar trebui să concluzionăm că înhumarea în curțile și grădinile caselor izolate este nelegală.

Totuși, în mod firesc, se naște întrebarea dacă nu cumva s-ar putea considera că Legea nr. 102/2014 a lăsat neatinse cutumele locale cu privire la locul înhumării, având în vedere prevederea cuprinsă în art. 2 alin. (3) potrivit căreia „(î)nmormântarea religioasă are loc cu respectarea canoanelor, obiceiurilor locului (s.n.), tradițiilor și regulamentelor cultului respectiv”. Oricât de seducătoare este o atare interpretare, în cadrul aceluiași alineat, în continuare, se precizează că „(î)n cazul înmormântării laice, organizatorii stabilesc modul de desfășurare a procesiunii funebre”, de unde rezultă că respectarea obiceiurile locului privește numai procesiunea funebră, indiferent de caracterul acesteia, laic sau religios, nu și serviciile funerare precum deschiderea și închiderea mormântului.

De asemenea, normele tehnice și sanitare ale serviciilor funerare precizează faptul că familia poate realiza manopere, precum spălarea corpului și îmbrăcarea persoanei decedate, în conformitate cu propria dorință ori cu datinile, convingerile sau cultul religios[7], însă nu este prevăzută o asemenea excepție și cu privire la serviciile funerare ce privesc realizarea înhumării propriu-zise.

Deși Legea nr. 102/2014 nu conține o prevedere precum cea din Regulamentul tip privind administrarea cimitirelor și crematoriilor localităților[8], care preciza expressis verbis la art. 4 că „(î)nhumarile și reînhumările se fac numai în cimitirele (s.n.) administrate de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orășenești și comunale sau a altor organe de stat, precum și în cimitirele aflate în proprietatea organizațiilor de cult, recunoscute potrivit legii”, din economia actului normativ se desprinde concluzia că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 102/2014, nu se mai pot realiza înhumări în afara cimitirelor autorizate potrivit legii[9].

Art. 43 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 741/2016 prevede o sancțiune cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei pentru încălcarea art. 21 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 741/2016, care dispune că persoanele desemnate la art. 17 din Legea nr. 102/2014 sunt obligate să asigure înmormântarea, respectiv înhumarea sau incinerarea persoanelor decedate, iar prestarea serviciilor funerare se poate face numai în spații autorizate, însă cuantumul amenzii nu are un veritabil caracter disuasiv, astfel că, în articole de presă, continuă să fie relatată perpetuarea tradiției înhumării în curțile și grădinile caselor[10], ceea ce indică o încălcare sistematică a legii.

Motivul acestor înmormântări contra legem pare a fi lipsa cimitirelor comunale, prevăzute a fi înființate de către autoritățile administrației publice locale potrivit obligației ce le revine în temeiul art. 28 alin. (4) din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor[11]. Continuitatea cutumelor locale se explică prin aceea că, deși de lege lata înhumarea este condiționată de emiterea unei adeverințe de înhumare[12], acest act nu cuprinde mențiuni cu privire la locul înhumării, ci doar confirmă înregistrarea decesului[13], și nici nu este prevăzută vreo procedură pentru a se cunoaște unde și în ce condiții urmează a fi înmormântată o anumită persoană, adică autoritățile administrației publice locale nu sunt obligate să cunoască locul înhumării, acesta fiind consemnat numai în registrul de evidență întocmit și păstrat de administratorul cimitirului[14]. De asemenea, nici achiziționarea produselor necesare, precum sicriul, nu este condiționată de indicarea locului de veci.

Biserica Ortodoxă Română este interesată de locul înhumării, motiv pentru care cere ca „(î)nainte de oficierea slujbei de înhumare (înmormântare) a unui creștin, preotul slujitor să se informeze de la familia defunctului, la care cimitir va fi înmormântat cel decedat”[15], celor ce au fost incinerați sau se vor incinera din proprie voință urmând a li se refuza orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât și la pomenirile pentru morți. Totuși, această informare nu are ca scop asigurarea înmormântării într-un spațiu autorizat pentru activități de înmormântare/înhumare (cimitire), ci constrângerea credincioșilor să respecte tradiția bimilenară a înhumării creștinilor, indiferent de locul îngropăciunii.

Faptul că persoana care se îngrijește de înmormântare[16], urmând voința exprimată în timpul vieții de persoana decedată sau din alte rațiuni, alege ca înhumarea să aibă loc nu într-un cimitir autorizat potrivit legii, ci în grădina unei case, scapă unui control a priori, cu atât mai mult cu cât, potrivit tradiției românești, înmormântarea are loc a treia zi după deces, iar soluționarea unei eventuale contestări pe cale judecătorească a condițiilor funeraliilor nu poate interveni în timp util.

Din păcate, legiuitorul român nu a prevăzut un mecanism prin care un asemenea litigiu să fie soluționat cu celeritatea impusă de respectarea tradiției privind momentul înhumării. O reglementare utilă în aceste situații întâlnim, însă, în Codul de procedură civilă francez, care prevede că tribunalul sesizat trebuie să se pronunțe în 24 de ore, apelul poate fi depus de asemenea în termen de 24 de ore, iar președintele Curții de Apel sau delegatul său trebuie să statueze imediat, hotărârea pronunțată fiind executorie[17].

Un eventual control a posteriori intervine numai atunci când vecinii urmăresc deshumarea datorită proximității locurilor de veci. În satele ce și-au păstrat, până astăzi, structura risipită și unde se menține tradiția cimitirelor familiale din curtea gospodăriilor nu se pune această problemă, pe de o parte, pentru că distanța dintre gospodării este considerabilă, iar, pe de altă parte, vecinii urmează același obicei ancestral, astfel încât nu este în interesul lor să tulbure statu-quoul local, cu atât mai mult cu cât o vorbă din bătrâni spune: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Contenciosul funerar cu privire la îndepărtarea rămășițelor pământești de regulă intervine numai atunci când înhumarea este realizată mult prea aproape de casa vecinilor[18].

Ar fi fost de dorit ca legiuitorul nostru să urmeze Punctul de vedere al Guvernului în sensul de a clarifica regimul juridic al mormintelor și al înhumării în curțile/grădinile caselor izolate, având în vedere în special lipsa, în unele zone ale țării, a cimitirelor prevăzute a fi înființate de către autoritățile administrației publice locale potrivit obligației ce le revine, în temeiul art. 28 alin. (4) din Legea nr. 489/2006.

În Franța, deși înhumările pe un teren privat fac excepție de la principiul general al înmormântării într-un cimitir comunal, această posibilitate este prevăzută de Codul general al colectivităților teritoriale (CGCT)[19]: „(o)ricine poate fi îngropat pe o anumită proprietate, cu condiția ca această proprietate să se afle în afara zidurilor orașelor sau a burgurilor și la distanța prescrisă[20]”.

Potrivit art. R2213-32 CGCT, înhumarea este autorizată de prefectul departamentului în care se află această proprietate, după cerificarea faptului că formalitățile prevăzute la articolul R. 2213-17 CGCT (autorizarea închiderii sicriului de către ofițerul de stare civilă) și la articolele 78 și următoarele din Codul civil (întocmirea actului de deces) au fost îndeplinite, precum și după consultarea unui hidrogeolog autorizat. Intervenția unui hidrogeolog certificat în igienă publică face posibilă evaluarea adecvării terenului pentru a primi înhumări și pentru a preveni consecințele oricărui risc potențial de poluare pe care îl pot crea înmormântările[21]. Avizul emis de hidrogeolog nu este necesar în cazul înhumării unei urne cu cenușa defunctului.

Având în vedere cele de mai sus, de lege ferenda considerăm necesară completarea Legii privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare în sensul reglementării situațiilor în care, potrivit cutumei locale, înmormântarea are loc în cadrul gospodăriei strămoșești. Astfel, în lumina exemplului francez, ar trebui prevăzută cel puțin obligativitatea avizării hidrogeologice a înhumării. Totuși, în cazul mausoleelor cu cripte care pot fi întâlnite pe unele moșii nobiliare, mai ales în Transilvania, credem că înhumarea nu ar trebui condiționată de un astfel de aviz, fiind exclus contactul cu pânza freatică. De asemenea, ar trebui reglementat statutul juridic al acestor morminte pentru situația în care proprietarul ar decide înstrăinarea terenului pe care se află locurile de veci, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, oricine are dreptul la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului.



DOWNLOAD FULL ARTICLE

* https://orcid.org/0000-0002-9927-1016. Toate link-urile au fost verificate/accesate ultima dată în data de 23 octombrie 2020.

[1] Document disponibil la http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=10084.

[2] Publicată în M. Of. nr. 520 din 11 iulie 2014.

[3] Punctul de vedere al Guvernului referitor la Pl-x. 592/2009 (Proiectul Legii nr. 102/2014), pct. 3, disponibil la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2009/500/90/2/pvg592.pdf.

[4] Ion Ghinoiu, Permanențe istorice in peisajul rural contemporan (cimitirul în vatra așezării), Revista de etnografie și folclor, tomul 22, nr. 2/1977, p. 189, citat de Ana Bârcă, Arhitectura tradiționala pe Valea Arieșului, Revista Monumentelor Istorice, nr. 1/1992 (anul LXI), p. 62, disponibil online la http://www.revistamonumenteloristorice.ro/fisiere/RMI_1992_1-006.pdf. Pentru un exemplu actual, a se vedea Dragoș Suciu, Comuna din România care n-are cimitir, iar morții sunt îngropați în grădină. Primar: „Sunt conservatori, nu-i putem scoate dintr-ale lor”, 23 iulie 2017, https://www.mediafax.ro/social/foto-motivul-pentru-care-o-comuna-din-romania-n-are-cimitir-iar-mortii-sunt-ingropati-in-gradina-primar-sunt-conservatori-nu-i-putem-scoate-dintr-ale-lor-16619947.

[5] Potrivit art. 4 din Legea nr. 102/2014, „(c)imitirul se poate afla în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, a cultelor religioase legal recunoscute sau a unităților locale de cult/biserici în situația cimitirelor confesionale, în proprietatea operatorilor economici, asociațiilor sau fundațiilor, precum și în proprietatea unui alt stat, cu respectarea tratatelor la care România este parte”.

[6] Hotărârea Guvernului nr. 741 din 12 octombrie 2016 pentru aprobarea Normelor tehnice și sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea și reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum și criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare și nivelul fondului de garantare, publicată în M. Of. nr. 843 din 24 octombrie 2016.

[7] Art. 6 alin. (2) din Normelor tehnice și sanitare.

[8] Aprobat prin Ordinul nr. 35 din 25 iunie 1982 al Comitetului pentru problemele consiliilor populare și Ordinul nr. 261 al Ministerului sănătății, publicate în B. Of. nr. 67 din 11 martie 1983.

[9] A se vedea Autorizarea sanitară pentru activități de înmormântare/înhumare (cimitire) detaliată în cadrul Anexei nr. 4 la Normele tehnice și sanitare.

[10] Cu titlu de exemplu, a se vedea Supra n. 4, precum și Leontin Cupar, Maramureș: Taragotistul Dumitru Fărcaș, înmormântat cu onoruri militare în grădina casei părintești din comuna Groși, 9 august 2018, disponibil online la https://www.agerpres.ro/social/2018/08/09/maramures-taragotistul-dumitru-farcas-inmormantat-cu-onoruri-militare-in-gradina-casei-parintesti-din-comuna-grosi–158504.

[11] Republicată în M. Of. nr. 201 din 21 martie 2014. Totuși nici o sancțiune nu a fost prevăzută în cazul unităților administrativ-teritoriale care nu au creat cimitire comunale și orășenești în localitățile unde nu existau. A se vedea și Gérald Tilkin, Quelles confessionnalités pour les cimetières en Roumanie?, Teologia nr. 2/2013, p. 65 și urm.

[12] Art. 26 alin. (3) din Normelor tehnice și sanitare.

[13] A se vedea Anexa 32 la Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64 din 26 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011.

[14] Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, (1), în registrul de evidență se înscriu în mod obligatoriu următoarele date: numărul curent, ziua, luna, anul înhumării sau al așezării în nișă a urnei cu cenușă, datele de identificare a defunctului, adresa de la ultimul domiciliu, data decesului, numărul parcelei, al rândului și al locului de înhumare, numele și adresa persoanei care a comandat înhumarea și observații cu privire la tipul și lucrările locului de înhumare.

[15] Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, menținută în vigoare prin Hotărârea Sfântului Sinod din 20 februarie 1933 Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 4529 din 5 iulie 2012 în legătură cu practica necreștină a incinerării morților, disponibilă la http://patriarhia.ro/images/pdf/HotarariSinodale/2012/4529_Comunicare_practica_incinerarii.pdf.

[16] Pentru detalii, a se vedea Silviu-Dorin Șchiopu, Persoanele obligate să dispună cu privire la înmormântare, Revista Universul Juridic nr. 8/2018, pp. 155-160.

[17] Art. 1061–1 din Code de procédure civile, version en vigueur au 1 janvier 2020, disponibil pe https://www.legifrance.gouv.fr.

[18] A se vedea Judecătoria Vișeu De Sus, sentința civilă nr. 2106 din 19 decembrie 2018, nepublicată, disponibilă pe http://rolii.ro/.

[19] Art. L2223-9 din Code général des collectivités territoriales, version en vigueur au 21 septembre 2020, disponibil pe https://www.legifrance.gouv.fr.

[20] Distanța prescrisă este de 35 de metri, înmormântarea poate avea loc sub această limită numai dacă municipalitatea în cauză nu are caracterul de „oraș” sau „burg”. A se vedea Réponse du Ministère de la cohésion des territoires et des relations avec les collectivités territoriales, publicat în Journal Officiel de la République Française. Débats parlementaires. Sénat din 18 aprilie 2019, p. 2112 [Question écrite n° 07948 de M. Jean Louis Masson (Moselle – NI), publicat în Journal Officiel de la République Française. Débats parlementaires. Sénat din 29 noiembrie 2018, p. 5976)], document disponibil la https://www.senat.fr/questions/base/2018/qSEQ181107948.html.

[21] Ibidem. A se vedea și Réponse du Ministère de la cohésion des territoires et des relations avec les collectivités territoriales, publicat în Journal Officiel de la République Française. Débats parlementaires. Assemblée Nationale din 14 ianuarie 2020, p. 242 [Question écrite n° 23278 de M. Pierre Morel-À-L’Huissier (UDI, Agir et Indépendants – Lozère), publicat în Journal Officiel de la République Française. Débats parlementaires. Assemblée Nationale din 1 octombrie 2019, p. 8426], document disponibil la http://questions.assemblee-nationale.fr/q15/15-23278QE.htm.

Despre înhumarea în curțile și grădinile caselor izolate was last modified: ianuarie 25th, 2021 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista