Desfacerea căsătoriei potrivit dreptului internațional privat

Introducere

Codul civil definește căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, prin care se formează o familie, în sensul art. 258 C. civ.

Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, prin divorț sau prin anulare. Instituția „separației de corp” reprezintă acea situație juridică în care cei doi soți sunt exonerați de judecător de a mai conviețui și în unele țări înlocuiește complet divorțul, iar în altele acționează în paralel cu acesta.

Desfacerea căsătoriei este reglementata în noul Cod civil la art. 373-404, dispoziții aplicabile fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare, la data de 1 octombrie 2011[1]. În vechiul Cod civil, de la 1864, după desfacerea căsătoriei a fost reglementată și despărțenia, la art. 249 si 250, dar acestea au fost abrogate implicit prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948, pentru modificarea Codului de procedură civilă – drept urmare a modificării art. 613 C. pr. civ. – și abrogate expres prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.

Divorțul reprezintă modalitatea juridică prin care o căsătorie încetează și reglementează cazurile, procedurile și efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre soți în timpul și după momentul desfacerii căsătoriei[2].

Din 1954 și până la intrarea în vigoarea a noului Cod civil, în 2011, divorțul a fost reglementat în Codul familiei la Capitolul 4 și în vechiul Cod civil între 1864 și 2011, la Capitolul 6. În prezent, desfacerea căsătoriei este reglementată la Capitolul 5 al Codului civil și in cartea a VI-a din Codul de procedură civilă, unde este analizată mai clar și mai complet decât în vechile coduri. De astfel, divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la momentul pronunțării hotărârii rămăse irevocabilă[3].

Viziunea socială și legală asupra divorțului s-a schimbat odată cu vremurile și a variat în diferite sisteme de drept, de la respingere, justificată prin principiul încheierii căsătoriei pe viața, până la facilitarea divorțului pe cale electronică, fără a fi necesară prezența părților, atunci când există acordul ambilor soți și când sunt îndeplinite anumite condiții, cum ar fi, conform art. 375 C. civ., ca soții să nu aibă copii minori, iar dacă au, să convină asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care sa îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesionala a copiilor. Motivele de divorț sunt ulterioare momentului încheierii căsătoriei, spre deosebire de nulitate, ale cărei cauze sunt anterioare sau cel mult concomitente cu momentul încheierii căsătoriei.

În România[4] divorțul poate fi de trei feluri: divorțul-sancțiune, divorțul-eșec și divorțul convențional și se bazează pe următoarele motive, conform art. 373 C. civ.:

a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani. Situație intermediară între căsătorie și divorț, separația de corp (de facto) este reglementată în majoritatea țărilor, dar nu în România. Pentru a se pronunța divorțul din culpa datorită separării în fapt a soților sunt necesare anumite condiții, respectiv: soții să nu mai locuiască împreună; durata separării in fapt sa fie de minim 2 ani neinteresând împrejurările în care a avut loc separarea faptica a celor doi soți, cauzele care au dus în final la aceasta, ci au relevanta doar existenta sa si durata in timp; să existe voința soților de a pune capăt comunității de viată[5].

Numită și „anticamera divorțului”, separația de corp constă în aceea că, dacă soții nu se împacă, poate avea loc, după un anumit timp, conversiunea separației în divorț. Dar separația de corp se poate converti nu numai în divorț ci, și în reluarea vieții conjugale. De esența convertibilității este tocmai acordul de voință al soților de a continua relațiile de familie;

d) divorțul la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Conform statisticilor, cei mai mulți români divorțează de comun acord. Violențele fizice reprezintă 2,3% din motivele invocate, alcoolismul 2,5% iar infidelitatea 3,3%[6].

Drept comparat

În doctrina italiană[7], divorțul este considerat ca un remediu împotriva falimentului conjugal și este admis doar atunci când comuniunea spirituală și materială dintre soți nu mai poate fi menținută sau reconstruită. Art. 3 din Legea privind desfacerea căsătoriei prevede motivele posibile: atunci când, după încheierea căsătoriei, unul dintre soți este condamnat la închisoare și pentru fapte comise înainte de căsătoriei; pentru probleme psihologice, atunci când se demonstrează că persoana nu mai este capabilă să mențină o conviețuire în familie; pentru a fi acceptată, separarea trebuie să fie de cel puțin un an[8], dacă a fost făcută doar din dorința unei părți, sau de șase luni, dacă s-a făcut de comun acord sau înainte, în cazul în care căsătoria nu este consumată sau soțul străin este deja căsătorit în alta țară sau dacă în țară lui căsătoria nu este acceptată. Acest ultim caz ar putea fi valabil în România dacă, de exemplu, căsătoria s-ar face în Franța, între două persoane de același sex, dintre care cel puțin unul dintre soți este cetățean român.

Desfacerea căsătoriei de-a lungul timpului

Datele cu privire la căsătorii și divorțuri la nivel național sunt bazate pe o colectare anuală de către Eurostat[9], de către organismul Comisiei Europene care se ocupă cu statistica, în colaborare cu Divizia de Statistică a Națiunilor Unite (UNSD) și date primite de la Institutele Naționale de Statistică ale fiecărei țări.

Căsătoria reprezintă o legătură de familie, dar conceptul s-a schimbat de-a lungul timpului, iar alternativele acestora, cum ar fi parteneriatele înregistrate sau concubinajul, au devenit din ce în ce mai utilizate și de aceea legislațiile anumitor țări au trebuit să fie modificate pentru a acorda cât mai multe drepturi cuplurilor, cum ar fi în Elveția, unde parteneriatul este recunoscut în locul căsătoriei între persoanele de același sex. În România nicio altă formă alternativă nu este recunoscută, iar în cazul în care cetățenii români încheie astfel de acte în străinătate, odată întorși în țară, acestea sunt considerate nule.

Studiile, raportate la un număr de 1000 de locuitori arată că în Uniunea Europeană numărul căsătoriilor a scăzut în ultimul deceniu, în timp ce numărul divorțurilor și a copiilor născuți în afara căsătoriei a crescut. Multe din aceste divorțuri se explică prin faptul că între timp divorțul s-a legalizat în multe țări, cum ar fi Italia (1970), Spania (1981), Irlanda (1995) și Malta (2011).

La fel de îngrijorător este și numărul copiilor născuți în afara căsătoriei, care în România era practic inexistent înainte de anii 2000 îi a crescut în ultimii ani, și foarte probabil va mai crește și datorită faptului că noul Cod civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, recunoaște copiilor născuți în afara căsătoriei aceleași drepturi ca și celor născuți în timpul căsătoriei, în art. 260.

Din punct de vedere istoric[10], dreptul canonic ortodox, spre deosebire de dreptul catolic, a recunoscut întotdeauna instituția divorțului și a respins-o pe cea a separației de corp.

Caracteristica dogmei ortodoxe este, de pildă, interdicția celei de a patra căsătorii găsind-și sorgintea într-o dispută, intrată în analele bisericii, dintre împăratul Bizanțului și patriarhul de la Constantinopol, care a refuzat să-i acorde dreptul de a se căsători după ce divorțase de trei ori; regula a existat în dreptul tuturor țărilor ortodoxe și subzistă încă în dreptul grec modern. De altfel, acesta din urmă reprezintă sistemul juridic cel mai puternic influențat de teologia ortodoxă. În dreptul grec, de exemplu, căsătoria se încheie numai în fața unui preot ortodox, fiind interzis oricărui grec ortodox să se căsătoreasca cu o persoană de altă religie.

În 1803, Codul lui Napoleon a menționat divorțul, dar a circumscris considerabil motivele pentru care poate fi pronunțat și a reintrodus instituția separației de corp, care fusese scoasă în timpul Revoluției.

În țară noastră, Codul civil din 1865, introdus de Alexandru Ioan Cuza, a reglementat pentru prima dată impedimentele la căsătorie rezultate din rudenia de botez ori de adopțiune și „vrăjmășia” bărbatului, ca reprezentând o cauză de divorț pentru femeie.

Instituția divorțului este reglementată potrivit principiul simetriei, constând în acordul soților în încheierea și desfacerea căsătoriei iar în lipsa acordului, rațiunea și fundamentul ei. Desfacerea căsătoriei cunoaște o diferențiere de modelul prevăzut în Codul civil al lui Napoleon I, consacrând egalitatea soților în evocarea motivelor de divorț.

Insulele Filipine și Vaticanul nu au o lege scrisă în privința divorțului, numai anularea căsătoriei fiind permisa.

Până în 2011, Malta era singura țară din Uniunea Europeană unde nu există o cale legală de a pune capăt unei căsătorii prin divorț. Cei care locuiau în străinătate sau cei care nu era căsătoriți cu maltezi puteau obține divorțul în afara țării, iar apoi acesta era recunoscut în Malta. În schimb, pentru restul populației existau doar două căi de a termina o căsătorie: separare legală – prin care partenerii putea obține împărțirea bunurilor, dar nu și dreptul de a se recăsători; și anularea căsătoriei de către un tribunal ecleziastic – o procedură anevoioasă care putea dura până la 7-8 ani, în care trebuia să fie dovedit că de la bun început căsătoria nu a fost validă[11].

Prin referendumul din 2011, maltezii și-au exprimat acordul privind divorțul ce intervine după 4 ani de separare, în condițiile în care toate posibilitățile de reconciliere au fost epuizate, mijloacele de întreținere au fost garantate și interesul copiilor protejat.

În anul 2013 au fost înregistrate 666 de separări de fapt și 399 de divorțuri, iar 82,7% dintre acestea bazate pe căsătorii cu o durata de cel puțin 10 ani.

În Malta, cuplurile necăsătorite, indiferent de sex, pot încheia un parteneriat înregistrat (Civil Act – în vigoare din aprilie 2014), care are consecințe legale similare căsătoriei.

În Italia, filozoful Benedetto Croce a găsit trei exemple de divorț din 1560, în care era nevoie, nu numai consimțământul părților, dar și al părinților și bunicilor. În cazul în care aceștia nu mai erau în viață, trebuia să se prezinte un act doveditor.

Prima propunere de lege privind divorțul a fost prezentată Parlamentului italian în 1878 și de atunci apropiate în fiecare an de mai multe persoane și partide politice, dar numai la 1 decembrie 1970 a fost aprobată prima lege pentru disciplina în caz de desfacere a căsătoriei, Legea nr. 898 Fortuna-Baslini, care a fost îndelung criticată de democrația creștină și lăudată de partidele socialiste și liberale și modificată de Legea nr. 436 de la 1 august 1978 și ea modificată de Legea nr. 74 din 7 martie 1987.

Cu toate acestea, noțiunea de „divorț” nu este prezentă în lege, fiind folosită „dizolvarea căsătoriei” (scioglimento del matrimonio) în art. 149 C. civ. italian. La fel, dizolvarea și lichidarea comunității de bunuri sunt reglementate în mai multe tari din Uniunea Europeană, dar nu în România. În Spania, de exemplu, apar în art. 1392 C. civ.[12]. Art. 149 C. civ. italian din 1942, prevede faptul că o căsătorie poate fi desfăcută numai prin moartea unuia dintre soți, potrivit principiului imposibilității de dizolvare a căsătoriei. Diferența dintre un văduv și o persoană divorțată este că în cazul recăsătoriei după declararea morții soțului, căsătoria nou încheiată este declarată anulabilă (art. 68 C. civ.), fiind aplicabile dispozițiile anulării, spre deosebire de dispozițiile din Codul civil românesc, unde la art. 293 C. civ. este prevăzut expres faptul că în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Separarea de fapt nu duce la divorț ci numai separarea pe cale judiciară sau omologată, prin hotărâre judecătorească, nicio autoritate administrativă nefiind competenta în Italia. Separarea omologată este în cazul în care din căsătorie au rezultat copii minori iar judecătorul trebuie sa ia o decizie pentru interesul superior al acestora.

În urma divorțului, tribunalul decide obligarea soțului cu venituri mai mari la plata unei contribuții lunare până când celălalt soț va dispune de mijloace necesare de întreținere sau până când beneficiarul se va recăsători.

Separarea legală este reglementată de art. 706-711 C. pr. civ. italian[13] și Actul nr. 898/1970 cu modificările ulterioare și este acceptată în Italia și preferată în locul divorțului, deoarece poate lua sfârșit în orice moment, fără intervenția autorităților, ci printr-o simplă reconciliere între soți (art. 157 C. civ.). O nouă separare legală poate interveni în urma reconcilierii. Pe perioada separării, soții nu au dreptul de a contracta o nouă căsătorie, dar nu sunt obligați să participe la ajutorul financiar al celuilalt soț decât în cazul în care sunt copii minori.

Numai separarea legală este prevăzută în Codul civil italian la art. 157, dar este posibilă și separarea în fapt, adică întreruperea conviețuirii de comun acord fără vreo sancțiune legală, pe baza unui acord nescris între soți și nu din cauze neimputabile, cum ar fi separarea pe motiv că unul dintre soți este absent pentru serviciu sau pentru internarea de lungă durată în spital[14].


[1] http://www.euroavocatura.ro/dictionar/330/SEPARATIA_DE_CORP.

[2] Art. 30 din Legea nr. 74/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

[3] A. Gherghe, Drept civil. Familia, Ed. Contrast, 2014, p. 133.

[4] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

[5] Jud. Bârlad, sent. civ. nr. 2870 din 17 noiembrie 2015.

[6] http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17391811-analiza-2013-una-din-cinci-casatorii-terminat-prin-divort-durata-medie-casatoriei-13-6-ani-infidelitatea-invocata-3-3-din-cazuri.htm.

[7] A. Torrente, P. Schlesinger, Manuale di diritto privato, GIUFFRE EDITORE, ed. a 14-a, 1994, p. 808.

[8] Legea nr. 55 din 6 mai 2015, privind divortul rapid, www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2015/05/11/15G00073/sg

[9] https://ec.europa.eu/eurostat/statistics, explained/index.php/Marriage_and_divorce_statistics.

[10] I. Moroianu-Zlătescu, A. Bulgaru, Mari sisteme de drept contemporan, suport de curs 2011-2012, Universitatea Ecologică București, p. 20.

[11] Demographic Review 2013, National Statistics Office, Malta 2015, disponibil pe https://nso.gov.mt/en/publicatons/Publications_by_Unit/Documents/C3_Population_and_Tourism_Statistics/Demographic_Review_2013.pdf.

[12] Publicat în Monitorul Oficiat (GACETA) din 25 iulie 1889.

[13] În vigoare de la 21 aprilie 1942.

[14] A. Torrente, P. Schlesinger , op. cit., p. 810.

Desfacerea căsătoriei potrivit dreptului internațional privat was last modified: ianuarie 20th, 2020 by Lucia Ștefania Avram

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Lucia Ștefania Avram

Este doctorand la SNSPA, anul II, pe tema „Imigrația și integrarea imigranților".
A mai scris: