Delimitări necesare referitoare la modurile de transmisiune și de transformare a obligațiilor în noul Cod civil. Își mai au rostul anumite instituții juridice în dreptul nostru civil?

3. Subrogația

În termeni simpli, subrogația este operațiunea juridică prin care, într-un raport juridic, se realizează înlocuirea creditorului cu persoana care face plata creanței sale în numele debitorului. De pildă, dacă avem un debitor care are o datorie față de un creditor și o terță persoană care, prin ipoteză, plătește datoria în numele debitorului, terța persoană va lua locul creditorului, întrucât acesta din urmă este îndestulat în creanța sa și nu mai are astfel nicio pretenție față de debitor. În schimb, debitorul va avea o datorie față de terțul plătitor, terț care nu va putea pretinde însă decât drepturile pe care creditorul inițial le avea. În acest sens, legea arată încă de la început, pentru a evita orice dubii cu privire la efectele subrogării, că oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta (art. 1.593 alin. 1 NCC).

Subrogația se deosebește față de cesiunea de creanță, printr-un element cât se poate de clar. În cazul cesiunii, în mod obligatoriu, există un act juridic, un contract (de cesiune) încheiat între creditorul inițial (cedent) și creditorul ulterior (cesionar); în cazul subrogației (mai ales, în cazul subrogației legale), un astfel de act juridic nu există, în principiu, plata fiind făcută de către terț fără a fi necesar să încheie un contract cu creditorul. Cu toate acestea, trebuie precizat că, în fapt, subrogația poate îmbrăca și forma unei cesiuni de creanță, sau a unui alt mod de transmisiune sau transformare a obligației, cum ar fi novația subiectivă sau preluarea de datorie. Ceea ce trebuie reținut, în mod esențial, în definirea noțiunii, este efectul subrogării, și anume substituirea unui creditor cu un altul, iar nu forma în care se realizează, în practică, această subrogare.

Subrogația poate fi consimțită de creditor sau, dimpotrivă, poate fi consimțită de debitor; de asemenea, subrogația poate fi convențională sau legală.

Subrogația consimțită de creditor se aseamănă foarte mult cu o cesiune de creanță. Subrogația este consimțită de creditor atunci când, primind plata de la un terț, îi transmite acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului său. Această ipoteză produce următorul efect: terțul care plătește în numele debitorului va prelua calitatea de creditor al acestuia. Pentru o astfel de subrogație se cere a fi îndeplinită o singură condiție, și anume, trebuie să existe acordul creditorului inițial cu privire la înlocuirea sa de către cel care a făcut plata. Subrogația operează, așadar (ca și în cazul cesiunii de creanță) fără consimțământul debitorului; mai mult, orice stipulație contrară se consideră nescrisă.

Subrogația consimțită de debitor este o operațiune mai complexă. Subrogația este consimțită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-și plăti datoria și, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea datoria respectivă. Subrogația este valabilă numai dacă actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanță se menționează că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul creditor. Subrogația consimțită de debitor are loc fără consimțământul creditorului inițial, în lipsă de stipulație contrară.

Subrogația convențională este un contract încheiat între creditor și cel care efectuează plata în numele debitorului sau între cel care face plata și debitorul obligației. O astfel de subrogație trebuie să fie expresă și, pentru a fi opusă terților, trebuie constatată prin înscris. Și subrogația convențională poate fi, ca și subrogația legală, de două feluri:
– consimțită de creditor – când terțul plătitor încheie un act cu creditorul, prin care îi plătește acestuia creanța și prin care, preia, în același timp, calitatea de creditor (observăm, așadar, faptul că subrogația convențională se aseamănă până la identitate, cu cesiunea de creanță);
– consimțită de debitor – când terțul plătitor încheie un act cu debitorul, prin care este de acord să-i plătească datoria creditorului, și prin care plătitorul devine creditorul debitorului cu care a încheiat actul.

Subrogația legală este cea care se produce de drept, indiferent dacă există sau nu vreun consimțământ al debitorului sau al creditorului. Potrivit legii, o astfel de subrogație de drept există în următoarele situații:
– în folosul creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de preferință, potrivit legii; în această ipoteză (destul de frecventă), avem doi creditori, din care unul privilegiat (care are o ipotecă sau privilegiu) și unul chirografar, caz în care plata făcută de creditorul chirografar către creditorul privilegiat atrage automat subrogația de drept, cu toate drepturile pe care creditorul privilegiat le avea cu privire la creanță;
– în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv; în acest caz, de pildă, cumpărătorul unui bun ipotecat pentru o creanță, va plăti titularului ipotecii acea datorie (pentru a putea radia garanția), urmând să dobândească el calitatea de creditor pe care o avea titularul inițial al garanției;
– în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria; acesta este exemplul tipic al obligației solidare, în care consecința plății integrale a datoriei făcute de către unul dintre codebitori este de esența solidarității, și anume dreptul de regres împotriva celorlalți codebitori, drept de regres care are ca temei subrogația legală a debitorului plătitor în drepturile creditorului comun;
– în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii; într-un astfel de caz, legea acordă dreptul moștenitorului plătitor de a se subroga în drepturile creditorului care deține o creanță asupra moștenirii.

Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului. Subrogația (sau subrogarea) înseamnă, potrivit DEX, o înlocuire, o substituire. Acest sens, corect, de altfel, și în limbajul juridic, trebuie să-l reținem pentru a înțelege exact natura și efectele subrogării. Practic, ca urmare a subrogării, locul creditorului este luat, într-un anume raport juridic, de către o altă persoană, și anume, de către persoana care a plătit în locul debitorului. Prin această înlocuire (substituire), noul creditor va beneficia de toate drepturile pe care creditorul inițial le avea împotriva debitorului; va dobândi, prin urmare, atât dreptul principal de creanță, cât și toate drepturile accesorii, care includ, după caz, și garanțiile aferente creanței. Mai mult, subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația; aceștia din urmă (garanți sau fideiusori) vor putea însă opune noului creditor aceleași mijloace de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial. Subrogația este și un mod de plată, creanța creditorului inițial fiind îndestulată ca urmare a subrogației.

4. Transmisiunea de datorie

Transmisiunea de datorie este o instituție juridică de noutate în dreptul nostru, dat fiind faptul că vechiul Cod civil excludea această operațiune juridică. Se considera – pe bună dreptate, de altfel –, că o obligație este strict personală, astfel că nu poate fi cedată sau transmisă către un terț. Din acest motiv, legea română recunoștea doar cesiunea de creanță nu și cesiunea de datorie, fiind influențată, în acest sens, de Codul civil francez; în schimb, alte sisteme de drept (cum ar fi, dreptul civil german sau cel elvețian), reglementau expres o astfel de transmisiune. În prezent, codul nostru civil, în mod evident influențat de aceste două legislații străine (în această privință, nu avem astfel de prevederi în Codul civil Quebec), cuprinde un capitol distinct referitor la cesiunea de datorie, în titlul referitor la transmisiunea obligațiilor, capitol intitulat Preluarea datoriei (art. 1.599-1.608 NCC).

Dar transferul unei datorii se poate realiza și prin intermediul unei cesiuni de contract, instituție juridică, de asemenea, reglementată de noul nostru cod civil. Prin cesiunea de contract, toate drepturile dar și toate obligațiile stipulate între părți vor fi transmise către dobânditor. În fine, transmisiunea unei datorii se poate realiza și printr-o novație subiectivă cu schimbare de debitor, finalitatea fiind aceeași, și anume, preluarea datoriei de către o terță persoană, străină de contract.

Indiferent de forma în care se concretizează și raportându-ne, prin analogie, la mecanismul cesiunii de creanță, reținem că transmisiunea unei datorii este o operațiune prin care un debitor (debitorul inițial) transferă unei alte persoane (noul debitor) datoria sa pe care o are față de un creditor (creditor cedat). Diferența de esență față de cesiunea de creanță (ignorând însuși obiectul cesiunii, care este, în mod evident, cu totul diferit) constă în aceea că cesiunea de datorie se poate realiza numai cu acordul creditorului cedat; în schimb, în cazul cesiunii de creanță, după cum știm, debitorului cedat nu i se cere acordul, în principiu, cesiunea operând prin simpla notificare a cesiunii către debitor. Deosebirea de tratament este perfect justificată, în opinia noastră, întrucât caracterul personal al obligației contractuale impune necesitatea ca aceasta să fie îndeplinită personal de către debitor; creditorul a avut în vedere persoana acestuia, solvabilitatea lui, garanțiile pe care acesta le poate oferi și, în general, comportamentul corect pe care debitorul l-a avut în alte relații contractuale. Așa fiind, rezultă, cu caracter de principiu, că nu se poate admite ca, într-un raport obligațional, creditorul să fie forțat să contracteze cu un alt debitor decât cel pe care l-a acceptat în cunoștință de cauză, la semnarea contractului.

Preluarea datoriei poate duce, practic, și la transformarea obligației, astfel că, pe lângă efectul transmisiunii, reținem și efectul unei transformări a obligației inițiale. De pildă, în cazul preluării datoriei prin contract încheiat între creditor și un nou debitor, obligația se transformă, așa cum vedea, ca urmare a unei novații subiective.

În ce ne privește, considerăm mai oportună folosirea noțiunii generice de transmisiune a datoriei. Deși Codul civil folosește termenul de preluare a datoriei, vom folosi conceptul mai larg de transmisiune, urmând a delimita două situații posibile, din care numai pe una dintre acestea o vom denumi cu titulatura de preluare. Nu este greșită terminologia legii (în fapt, finalitatea fiind aceeași, de preluare a unei datorii de către o terță persoană), însă, pentru a înțelege mai bine variantele legale posibile în această materie, preferăm să folosim conceptul (mai larg) de transmisiune a obligației, cu două ipoteze distincte, respectiv, cesiune și preluare.

Art. 1.599 NCC reglementează expres cele două forme posibile prin care se poate realiza, în concret, transmisiunea unei obligații de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație, respectiv, fie prin cesiune de datorie, fie prin convenție de preluare a datoriei.

Prima variantă – cesiunea de datorie – presupune, ca orice cesiune, un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor. Prin acest contract se face o cesiune propriu-zisă, un transfer efectiv al datoriei de la o persoană care are calitatea de debitor, către o altă persoană care dobândește astfel calitatea de debitor al aceleiași obligații. De aceea, o mai putem numi, în mod corect, cesiune de obligație, aceasta fiind cesiunea propriu-zisă. Și în acest caz, cerința esențială, pentru validitatea cesiunii, este acordul creditorului cedat; consimțământul creditorului va putea fi dat sub orice formă, important fiind să reiasă inechivoc faptul că acesta își însușește transmisiunea. În concret, oricare dintre contractanți poate comunica creditorului contractul de cesiune, cerându-i să își dea acordul (creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea), iar până la primirea acordului, contractanții pot modifica sau pot denunța contractul de cesiune. Contractantul care comunică preluarea datoriei către creditor îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns, iar dacă ambii contractanți au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlinește cel din urmă. Preluarea datoriei este considerată refuzată prin refuzul expres al creditorului dar și în cazul în care creditorul nu a răspuns în termen. Este însă foarte important de reținut că, în acest caz (al refuzului), cesiunea nu va produce efecte față de creditor, însă va fi perfect valabilă și obligatorie între contractanți (semnatarii cesiunii). Astfel, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația față de creditor; în schimb, refuzând cesiunea, creditorul nu dobândește, ca regulă, un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor (dobânditorului datoriei).

Cea de-a doua variantă – preluarea de datorie – presupune un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația. Prin urmare, într-un astfel de contract, consimțământul creditorului este logic și evident, din moment ce el însuși semnează un act care are ca finalitate preluarea datoriei de către un terț. Mai mult însă, în acest contract, este absolut necesar consimțământul noului debitor de a se obliga, consimțământ dat prin însăși convenția de preluare a datoriei. Un astfel de contract îl putem denumi, corect, sub titulatura de convenție (sau contract) de preluare a datoriei, întrucât, prin contract încheiat cu creditorul (și nu cu debitorul), noul debitor preia datoria pe care o persoană o avea față de creditor; de asemenea, observăm că nici nu mai operează, practic, un transfer propriu-zis al datoriei de la debitorul inițial către noul debitor. În fine, într-un astfel de contract, nu se cere și consimțământul debitorului inițial. Constatăm, așadar, că, în fapt, această variantă de transmisiune a datoriei poate fi o subrogație consimțită de creditor sau chiar o novație subiectivă prin schimbare de debitor (despre care vom vorbi mai jos), întrucât efectul real este cel al transformării obligației; vechea obligație se stinge și, în schimb, se naște o nouă obligație.

Prin încheierea contractului de transmisiune a datoriei (cesiune sau preluare a datoriei), noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, primul efect fiind așadar, faptul că, pentru aceeași datorie, creditorul îl va avea ca debitor pe cel care a preluat datoria. Urmare a acestei înlocuiri, vechiul debitor este liberat definitiv și în totalitate de obligație, ceea ce înseamnă că el nu va mai putea fi urmărit sub nicio formă de creditor (desigur, avem în vedere cazul în care cesiunea a fost acceptată de către creditor). Prin excepție, vechiul debitor va rămâne, totuși, obligat față de creditor, dacă se dovedește că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare fără a cunoaște această împrejurare.

Delimitări necesare referitoare la modurile de transmisiune și de transformare a obligațiilor în noul Cod civil. Își mai au rostul anumite instituții juridice în dreptul nostru civil? was last modified: septembrie 29th, 2016 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista