Delimitarea categoriilor de nulități relative și absolute de cele condiționate și necondiționate de existența unei vătămări în domeniul dreptului procesual civil

Abstract

Abstract
The former Civil Procedure Code lacked a detailed regulation of several legal concepts, including
the nullity of procedural acts. The new Civil Procedure Code brought significant changes in this
respect, with the legislator codifying principles that had already been recognized by the case law and
the doctrine under the former Code.
This study seeks not only to analyse the nullity of procedural acts, but also to identify clear
criteria by reference to which one can delineate the categories of this procedural penalty. The reason is
that, in the context of a judicial practice which is not always consistent, interpretations may arise
that do not comply with the legislator’s will in what concerns the premises for claiming the nullity of
procedural acts.
Keywords: nullity of procedural acts, absolute nullity, relative nullity, nullity conditional on
the existence of injury, unconditional nullity, rules of public order, rules of private order

I. Preliminarii

Noțiunea nulității actului de procedură a cunoscut o serie de definiții de-a lungul timpului. Într-o opinie, ea a fost definită ca „acea sancțiune care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de valabilitate”[1]. Un alt autor a denumit-o „sancțiunea ce determină ineficiența actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfășurare ale procesului civil și care se răsfrânge, adeseori, și asupra actelor ulterioare”[2]. Părerea doctrinară majoritară a calificat nulitatea actelor de procedură ca sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele firești[3].

Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres – prin art. 174 alin. (1) – că nulitatea reprezintă „sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă”. De observat că definiția pentru care a optat legiuitorul o oglindește pe cea regăsită și în doctrină, ceea ce este lesne de înțeles, având în vedere că o bună parte dintre autorii care au contribuit la literatura juridică din domeniul dreptului procesual civil au făcut parte din comisia de redactare a proiectului noului Cod de procedură civilă.

Înainte de a aborda temele supuse analizei, se impune o prezentare sumară a modului în care nulitatea actelor de procedură a fost și este reglementată. Astfel, Codul de procedură civilă din 1865 reglementa regimul nulităților prin art. 105-108, care stabileau, în mod sintetic: cazurile de nulitate [art. 105 C. pr. civ. 1865], principiul anulării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal [art. 106 C. pr. civ. 1865], intervenția sancțiunii nulității față de îndeplinirea oricărui act în proces fără a fi îndeplinită procedura de citare cu toate părțile din cauză [art. 107 C. pr. civ. 1865] și condițiile în care putea fi invocată nulitatea [art. 108 C. pr. civ. 1865].

Până la adoptarea noului Cod, clasificarea nulităților nu a cunoscut o reglementare expresă în Codul de procedură civilă din 1865, aceasta fiind dezvoltată de practica judiciară și literatura de specialitate din domeniul dreptului procesual civil. Vechea reglementare făcea doar referiri la ceea ce jurisprudența și doctrina au calificat ca fiind categoriile nulităților condiționate și necondiționate de existența unei vătămări și, respectiv, absolute și relative. Noul Cod de procedură reglementează majoritatea categoriilor de nulități recunoscute anterior și de doctrină, fie prevăzându-le în mod expres, fie făcând referire la: nulitățile totale și parțiale [clasificare care rezultă din definiția nulității, respectiv art. 174 alin. (1) C. pr. civ.]; nulitățile absolute și relative [art. 174 alin. (2)-(3) C. pr. civ.]; nulitățile condiționate și necondiționate de existența unei vătămări [art. 175-176 C. pr. civ.]; nulitățile exprese [art. 175 alin. (2) C. pr. civ.]; nulitățile extrinseci [art. 176 pct. 6 C. pr. civ.][4].

Astfel, noul cadru legal permite o aplicare mai exactă a principiilor specifice sancțiunii nulității, dar în același timp a păstrat, în bună măsură, instituțiile recunoscute și sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, precizia dispozițiilor noului Cod în această materie fiind un efect firesc al reformei sistemului judiciar românesc.

O problemă întâlnită în practică este reprezentată de asimilarea nulităților necondiționate de existența unei vătămări celor absolute și, respectiv, a nulităților condiționate celor relative. Deși de cele mai multe ori aceste categorii se suprapun, nu toate cazurile în care intervine nulitatea relativă aceasta este și condiționată de existența unei vătămări după cum, cel puțin teoretic, nici în toate cazurile în care operează nulitatea absolută aceasta este necondiționată de vătămare[5].

II. Deosebirea nulităților absolute și relative de nulitățile condiționate și necondiționate de existența unei vătămări

A. IDENTIFICAREA NULITĂȚILOR ABSOLUTE ȘI RELATIVE. CRITERII PENTRU STABILIREA NATURII INTERESULUI OCROTIT PRIN NORMELE ÎNCĂLCATE

În funcție de natura interesului ocrotit prin norma de drept încălcată, nulitățile pot fi absolute sau relative, după cum interesul protejat prin dispozițiile nesocotite este unul general sau, după caz, privat. Această clasificare a nulităților prezintă interes din perspectiva regimului invocării nulității, reglementat prin art. 178 C. pr. civ.

Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de instanță sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, cu excepția ipotezelor în care legea prevede contrariul. De exemplu, obligația achitării taxei de timbru aferente cererii de chemare în judecată reprezintă o normă de ordine publică, iar sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestei obligații este anularea cererii (teza a II-a art. 197 C. pr. civ.). Caracterul de ordine publică al normei respective rezidă în faptul că aceasta reglementează obligația achitării taxelor judiciare de timbru, care reprezintă o categorie de venituri la bugetul local, servind unui interes general, respectiv plata serviciilor publice[6].

Tot în materia condițiilor specifice promovării cererii de chemare în judecată, obligația prevăzută de art. 194 lit. a) C. pr. civ. privind indicarea datelor de identificare a părților din proces, a cărei nerespectare este sancționată de art. 196 C. pr. civ. cu nulitatea cererii de chemare în judecată este, în egală măsură, instituită printr-o normă de ordine publică (interesul public ocrotit în această ipoteză rezidă în buna administrare a activității de jurisdicție)[7]. O altă neregularitate a actului de procedură în cazul căreia nu s-ar respecta norme de ordine publică este cea în care instanța soluționează o excepție fără a o pune în discuția părților, având în vedere că într-o astfel de situație s-ar încălca principiile contradictorialității și dreptului la apărare[8].

În mod corelativ, nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și în principiu, pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată și, respectiv, pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

În acest sens, indicăm cu titlu de exemplu, nerespectarea obligației de citare a părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire în cazul efectuării expertizei la fața locului, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pr. civ. Teza a II-a a acestor dispoziții stabilește obligația comunicării citației cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării, sub sancțiunea nulității. Nulitatea la care face referire textul de lege în discuție este una relativă, întrucât interesul ocrotit este unul privat, respectiv interesul părții de a avea cunoștință de data și locul efectuării expertizei, pentru a își exprima punctul de vedere cu privire la desfășurarea expertizei[9].

O altă ipoteză în care intervine nulitatea relativă este situația îndeplinirii unui act de procedură de către o persoană lipsită de capacitatea procesuală de exercițiu [potrivit art. 40 alin. (1) C. pr. civ., cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile, iar conform art. 57 alin. (4) teza I C. pr. civ., „[a]ctele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile.”][10].

Revenind la importanța clasificării nulităților în absolute și relative, aceasta constă în stabilirea persoanei sau, după caz, a persoanelor care le pot invoca (fie părțile din proces, instanța din oficiu sau procurorul, fie doar partea care justifică un interes, dacă legea nu prevede altfel), precum și a termenului în care acestea pot fi invocate (în orice stare a judecății, prin întâmpinare până la începerea judecății sau, după caz, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea ori la termenul imediat următor și înainte de a se pune concluzii pe fond, în cazul neregularităților săvârșite în cursul judecății). Corelativ, stabilirea categoriei în care s-ar înscrie nulitatea invocată prezintă interes și pentru celelalte părți din cauză (pentru ca acestea, la rândul lor, să își poată exprima punctul de vedere cu privire la condițiile în care nulitatea actului respectiv a fost reclamată – de exemplu, dacă persoana care a invocat-o justifică un interes sau nu în acest sens și dacă a fost invocată în termenul stabilit de lege).

Așadar, apare ca fiind esențială stabilirea, în primul rând, a naturii interesului ocrotit prin norma de drept procesual încălcată, pentru a se putea conchide dacă nulitatea invocată este absolută sau, după caz, relativă și, implicit, care sunt condițiile în care aceasta poate fi invocată. În alți termeni, prezintă relevanță identificarea criteriilor în funcție de care s-ar putea califica natura interesului, respectiv dacă este unul general sau, după caz, privat.

Pornind de la premisa că scopul interpretării normei juridice este de a da o calificare situației de fapt reglementate de acea normă, pentru a putea identifica normele procesuale încălcate este necesară raportarea la categoriile de interpretări clasificate în sistemul de drept românesc pentru stabilirea înțelesului normelor juridice, și anume: interpretarea gramaticală (lămurirea conținutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticale), interpretarea sistematică (lămurirea înțelesului unei norme prin coroborarea sa cu alte norme), interpretarea istorico-teleologică (identificarea scopului unei prevederi legale în funcție de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acesteia) și interpretarea logică (înțelegerea sensului normei juridice pe baza logicii formale și a sistemului de argumentare pe care se sprijină).

În egală măsură, considerăm relevantă și stabilirea unei legături (în cazul în care aceasta există) între norma juridică încălcată și principiile fundamentale ale dreptului procesual civil (reglementate în mod expres, prin art. 5-23 C. pr. civ.). Facem această afirmație întrucât normele de ordine publică sunt acelea prin care se concretizează aplicarea unor reguli fundamentale ale ramurii de drept căreia acestea aparțin[11]. Cu alte cuvinte, dacă principiile fundamentale ale procedurii civile reprezintă, după cum s-a statuat, pe bună dreptate, în doctrină, „idei directoare care să fie apoi valorificate în legătură cu instituțiile procedurii civile”, normele de ordine publică reprezintă mijloacele de punere în aplicare a acelor idei[12].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, ed. a II-a, revăzută, completată și actualizată, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 369-370.

[2] I. Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 302 și Sancțiunile procedurale în procesul civil român, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988, p. 28.

[3] E. Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iași, 1926, p. 129; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 412; Al. Bacaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 217; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996, p. 465; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil, ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 177.

[4] Literatura de specialitate anterioară Noului Cod de procedură civilă a fost aproape în unanimitate de acord asupra a șase categorii de nulități, respectiv: a) în funcție de natura interesului ocrotit prin normele încălcate: (i) nulități absolute și (ii) nulități relative; b) după întinderea efectelor nulității asupra actelor de procedură: (i) nulități totale și (ii) nulități parțiale; c) după cum nulitățile presupun existența unei vătămări pentru a opera: (i) condiționate și (ii) necondiționate de existența unei vătămări; d) în funcție de reglementarea expresă a sancțiunii: (i) virtuale și (ii) exprese; e) după cum sancțiunea intervine în legătură cu forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură: (i) nulități extrinseci și (ii) nulități intrinseci; f) în funcție de cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condițiilor specifice actului de procedură sau pentru că acel act depinde de un alt act de procedură: (i) nulități proprii și (ii) nulități derivate.

În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 468-474; M. Fodor, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 406-411; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 338; I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 369-376; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, op. cit., p. 177–180.

[5] Un exemplu relativ recent al controversei la care facem referire privește consecințele lipsei din dispozitivul hotărârii a mențiunii „pronunțată în ședință publică”, problemă tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XIII/05.02.2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii. Recursul în interesul legii a fost promovat în contextul unei practici judiciare neunitare, unele instanțe considerând că lipsa din dispozitivul hotărârii adoptat cu ocazia deliberării (minuta), a mențiunii că aceasta s-a pronunțat în ședință publică, atrage nulitatea absolută, deoarece prin dispozițiile art. 121 alin. (3) și ale art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865 s-a consacrat, cu caracter imperativ, principiul publicității hotărârilor judecătorești. Pe de altă parte, alte instanțe au considerat că omisiunea acestei mențiuni atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile art. 105 C. pr. civ. 1865. Soluția instanței supreme a fost în sensul că nerespectarea cerinței ca dispozitivul hotărârii să cuprindă mențiunea că pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

[6] G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I. Art. 1-455, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 478.

[7] I. Leș, op. cit., 1988, p. 36.

[8] A se vedea ÎCCJ, s. civilă și de proprietate intelectuală, dec. nr. 491/25.01.2011.

[9] A se vedea G. Boroi, op. cit., 2016, p. 478.

[10] C. Ap. Cluj, s. a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, dec. civ. nr. 8532/22.10.2014, C. Ap. Brașov, s. a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, dec. civ. nr. 46/15.06.2010.

[11] „Aplicând criteriul legal prevăzut de art. 174 alin. 2 și 3 C. pr. civ. – al naturii interesului ocrotit de dispoziția legală invocată – Curtea constată că în cauză se invocă un caz de nulitate absolută a hotărârii apelate, deoarece regulile de desfășurare a procesului civil și în special a celor care reglementează principiile fundamentale ale procesului civil sunt edictate pentru ocrotirea unui interes public.” (C. Ap. București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 440/A/08.06.2016).

[12] A se vedea V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1.

Delimitarea categoriilor de nulități relative și absolute de cele condiționate și necondiționate de existența unei vătămări în domeniul dreptului procesual civil was last modified: iunie 20th, 2017 by Alexandru Mitră

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii