Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461/22.06.2016): Dispozițiile art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă

Decizia ÎCCJ Complet ÎCCJ Actul normativ Articol Sumar
Decizia nr. 7/2016 Complet RIL Codul de procedură civilă Art. 127 alin. (1) și (3) Sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.
Art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de „grefier”, în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

În M. Of. nr. 461 din 22 iunie 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 7/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a soluționa recursul în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

Obiectul recursului în interesul legii

Art. 127 („Competența facultativă”) alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă

(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(…)

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor”.

Examen jurisprudențial

Problemele de drept care au generat practica neunitară. Orientările jurisprudențiale divergente

Prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarele două probleme de drept:

1. Prima problemă de drept ce a creat divergența de practică judiciară vizează înțelesul sintagmei cuprinse în primul alineat al art. 127 din Codul de procedură civilă, respectiv „competența instanței la care își desfășoară activitatea”, când judecătorul (procurorul/asistentul judiciar/grefierul) are calitatea de reclamant.

– Într-o primă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare, acestea fiind incidente doar în situația în care litigiul este de competența instanței la care își desfășoară efectiv activitatea judecătorul reclamant.

În argumentarea acestei opinii s-a reținut că norma prevăzută de textul legal reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant și că această normă interzice sesizarea instanței competente dacă aceasta este cea la care reclamantul își desfășoară efectiv activitatea sau, în cazul procurorului, când acesta funcționează efectiv la parchetul de pe lângă instanța competentă să judece litigiul.

S-a reținut că sintagma folosită de legiuitor în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă „competența instanței la care își desfășoară activitatea” nu poate fi interpretată în sens larg, de curte de apel în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea judecătorul/procurorul/asistentul judiciar/grefierul – reclamant, ci are înțelesul de instanță judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

Ca atare, s-a opinat că prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în situația în care reclamantul (judecător, procuror, asistent judiciar, grefier) nu își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente să soluționeze litigiul, competența de soluționare a cererii fiind stabilită în funcție de normele procesuale de drept comun sau de cele aplicabile fiecărui tip de acțiune (litigiu de muncă, partaj succesoral etc.).

Numai în situația în care reclamantul, judecător sau grefier, funcționează efectiv în cadrul instanței competente a soluționa cererea de chemare în judecată, conflictul de competență a fost dezlegat în favoarea instanței de același grad din raza teritorială a unei curți de apel învecinate.

– În cea de-a doua opinie s-a statuat în sensul că noțiunea de „instanță la care își desfășoară activitatea” prevăzută de textul legal enunțat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecății, calitatea de judecător/procuror/asistent judiciar/grefier a reclamantului atrăgând aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, indiferent de instanța/parchetul la care își desfășoară activitatea, în măsura în care acestea aparțin circumscripției curții de apel din a cărei rază teritorială face parte și instanța căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii.

S-a arătat că finalitatea acestui text de lege este aceea de a evita cazurile de bănuială legitimă care duceau, sub vechea reglementare, la formularea cererii de strămutare.

Rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să reglementeze această situație a fost aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare cu părtinire a cauzei din pricina calității părților.

Așa fiind, s-a apreciat că dispozițiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că necompetența teritorială absolută privește toate instanțele aflate în circumscripția curții de apel, iar împrejurarea că reclamantul nu funcționează efectiv la instanța competentă teritorial și material să judece litigiul nu este de natură a împiedica aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

2. Cea de-a doua problemă de drept care a creat divergență, în legătură cu aplicarea art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, a vizat interpretarea noțiunii de „grefier”, respectiv dacă aceste norme de drept sunt sau nu incidente și în cazul reclamanților ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești, astfel:

– Într-o primă opinie s-a considerat că, într-o asemenea situație, ipoteza normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este incidentă, scopul acesteia, acela de a asigura imparțialitatea obiectivă a instanței de judecată, neputând fi înfrânt în cazul personalului auxiliar care nu își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente să judece cauza.

În argumentarea acestei opinii s-a reținut că soluția se impune pornind de la interpretarea literală a textului art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât, fiind vorba de o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare și nu poate fi supusă unei interpretări extensive.

– În cea de-a doua opinie s-a apreciat că, într-o asemenea situație, norma prevăzută de dispozițiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este incidentă.

În motivarea acestei opinii s-a reținut că din interpretarea teleologică a prevederilor art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultă că înțelesul noțiunii de „grefier” nu poate avea sensul strict de grefieri care își desfășoară activitatea în cadrul instanțelor judecătorești, fiind evident că, în raport cu prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare, textul de lege se aplică și în situația grefierilor care își desfășoară activitatea în cadrul parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, în cadrul acestor parchete desfășurându-și activitatea, de altfel, și procurorii pe care aceeași normă legală îi menționează expres.

Jurisprudența CCR

– Prin Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1), cu referire la sintagma „cu darea unei cauțiuni în cuantum de 1.000 lei”, și ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 897 din 10 decembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

„(…) pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, Codul de procedură civilă reglementează situația particulară a acestor cauze și pune la dispoziția acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanțe deopotrivă competente.

Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, (…), este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții. De asemenea, dispoziția legală menționată la alin. (2) reglementează și situația pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Art. 127 din Codul de procedură civilă apare astfel ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților.

Curtea observă că, în speța de față, reclamantul judecător nu ar fi putut uza de prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă și nici instanța competentă să-i soluționeze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziții procedurale circumscriu obligația reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate doar calității sale de a fi judecător la instanța competentă să-i soluționeze cauza, nu și la o instanță de grad superior.

Astfel, neexistând un mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale criticate, Curtea constată că, datorită circumstanțelor cauzei, se justifică temerile autoarei excepției de neconstituționalitate în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a instanței care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aprecierea imparțialității obiective, aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28 – 32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25 – 30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46 – 52)”.

– Aceste aspecte au fost reiterate și în conținutul Deciziei nr. 49 din 17 februarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 189 din 20 martie 2015, prin care Curtea Constituțională a mai reținut că:

„20. Analizând dispozițiile art. 127 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că acestea, instituind o prezumție legală de lipsă de aparență a imparțialității judecătorului, corespund exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la «o instanță independentă și imparțială».

Prin aceste dispoziții de lege se introduce noțiunea de competență facultativă, care se referă la categorii speciale de cereri.

Astfel, pentru o cerere în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanțe judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanțele de același grad prevăzute anterior. (…)

Deoarece dispozițiile alin. (1) al art. 127 din Codul de procedură civilă folosesc imperativul «va sesiza», în timp ce dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol arată că «poate sesiza», se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligație a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) și o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2).

Este evident că rațiunea acestor dispoziții de lege este aceea de a oferi părții adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul”.
 

DOWNLOAD FULL CHAPTER

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461/22.06.2016): Dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă was last modified: august 29th, 2016 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii