Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 5/2017 (M. Of. nr. 375/19.05.2017): Art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală
Redacția ProLege - mai 3, 20176.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015.
6.3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Cauza Natsvlishvili şi Togonidze contra Georgia nr. 9.043/05 din 29 aprilie 2014, paragrafele 65, 66, 93.
6.4. Din Expunerea de motive a proiectului Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală rezultă că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, o formă de justiţie negociată, reglementată în Codul de procedură penală în secţiunea dedicată procedurilor speciale, este menit să aducă o schimbare radicală procesului penal român şi să ofere o soluţie legislativă inovatoare cu scopul soluţionării cauzelor într-un termen optim şi previzibil.
Ca act procedural, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie una dintre cele două modalităţi de sesizare a instanţei de judecată de către procuror, având anumite particularităţi faţă de sesizarea prin rechizitoriu.
Una dintre aceste particularităţi este că acordul de recunoaştere a vinovăţiei are doi titulari, expres prevăzuţi de legea procesual penală, procurorul şi inculpatul, ambii titulari fiind implicaţi activ şi nemijlocit în a încheia înţelegerea asupra modului de soluţionare a acţiunii penale exercitate în cauză. Celor doi li se alătură procurorul ierarhic superior, care are însă un rol strict limitat la avizarea limitelor înţelegerii, negocierii.
Procurorul, ca titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este cel care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, fie având iniţiativa procedurii de negociere, fie acceptând iniţiativa inculpatului şi este singurul care poate decide întreruperea negocierii atunci când, deşi există consens, nu se cade de acord cu limitele stabilite de procurorul ierarhic.
La rândul său, inculpatul, în calitate de persoană faţă de care se exercită acţiunea penală, este cotitular la procedură şi titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, având un drept care se limitează la iniţiativa acordului.
Din textul art. 478 din Codul de procedură penală rezultă că încheierea propriu-zisă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei depinde, exclusiv, de voinţa procurorului. Pentru că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie valabil numai dacă titularii menţionaţi consimt, inculpatul poate refuza iniţiativa procurorului de a încheia un astfel de acord, dreptul său fiind personal, apărătorul având doar dreptul să îl asiste la procedura justiţiei negociată.
Textele procedurale nu fac distincţie între inculpaţii titulari ai acordului, putând avea această calitate atât inculpaţii persoane fizice, cât şi inculpaţii persoană juridică, în acest din urmă caz intervenind excepţiile prevăzute de art. 135 din Codul de procedură penală (statul şi autorităţile publice, care nu răspund penal şi instituţiile publice care nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat).
Dar dreptul inculpatului de a iniţia un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu este plenar, ci cunoaşte două limitări expres reglementate: pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani sau detenţia pe viaţă şi să nu fie minor [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Deşi art. 478 din Codul de procedură penală nu determină expres caracterul intervenţiei procurorului ierarhic în cadrul acestei proceduri, aceasta vizează respectarea de către procurorul de caz a limitelor de negociere şi a condiţiilor de formă privind actul încheiat şi se exercită prealabil încheierii acordului între procurorul de caz şi inculpat, având rolul de control de legalitate, nu de oportunitate sau de temeinicie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015, a instituit dreptul părţilor civile, al persoanelor vătămate şi al părţilor responsabile civilmente să participe, în funcţie de calităţile lor procesuale, la judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu şi la participarea lor la procedura de negociere, prin această decizie constatându-se că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude aceste părţi de la ascultarea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, înseamnă recunoaşterea săvârşirii faptei, acceptarea încadrării juridice pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi se referă la felul şi cuantumul pedepsei, la forma de executare a acesteia, art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală stipulând că obiectul poate viza şi renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Pentru a se încheia acordul, inculpatul trebuie să recunoască fapta fără rezerve şi să accepte încadrarea juridică, strâns legată de recunoaşterea faptei. Ambele aspecte sunt cuprinse în negocierea soluţiei acţiunii penale, a felului şi întinderii pedepsei, a modalităţii de executare, prin încadrare juridică înţelegându-se corespondenţa dintre faptă şi totalitatea normelor speciale şi generale care determină caracterizarea juridică.
Întrucât procedura în faţa instanţei nu este contradictorie, inculpatul trebuie să cunoască, încă din faza iniţierii procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile legale incidente în aplicarea sancţiunii corespunzătoare situaţiei lui juridice (exemplu: circumstanţele agravante, atenuante, recidivă). Procurorul este cel care propune inculpatului încadrarea juridică şi, odată ce încadrarea juridică a fost stabilită prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale sau printr-un asemenea act de schimbare a încadrării juridice, inculpatul nu are dreptul să o negocieze.
Art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care prevede condiţia de valabilitate a acordului (declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică), se interpretează în sensul că, până la încheierea procedurii justiţiei negociată în faza urmăririi penale, inculpatul poate reveni asupra consimţământului.
Noţiunea de „pedeapsă” (art. 479 din Codul de procedură penală) comportă pedeapsa principală şi pedeapsa complementară (pedeapsa accesorie aplicându-se doar în anumite condiţii), iar forma de executare înseamnă modalitatea în care pedeapsa aplicată de instanţă va fi executată [detenţie sau suspendare sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91, art. 92 alin. (1), art. 93 alin. (2) şi (3) din Codul penal].
În situaţia în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie cu soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, acesta trebuie să respecte toate condiţiile stipulate în art. 80 şi art. 82 alin. (2) din Codul penal, iar pentru soluţia de amânare a aplicării pedepsei se au în vedere art. 83 şi art. 85 alin. (2) din Codul penal.
Un alt aspect ce constituie o derogare de la conţinutul rechizitoriului îl constituie şi faptul că acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie semnat de procuror, de inculpat şi de avocat [art. 482 lit. i) din Codul procedură penală]. Înainte de a fi supus cenzurii instanţei de judecată, acordul trebuie verificat, în vederea îndeplinirii tuturor condiţiilor de formă şi de fond, de către procurorul ierarhic, similar verificării condiţiilor de valabilitate a rechizitoriului [art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală].
În faţa instanţei competente, astfel cum s-a arătat anterior, procedura de judecată este necontradictorie [art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală], respectiv nici procurorul, nici inculpatul neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor stipulate prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Ca atare, „ascultarea inculpatului” [art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală] se referă strict la concluziile asupra acordului, astfel cum acesta a fost încheiat, în caz contrar nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie.
În această fază, inculpatul nu poate reveni asupra recunoaşterii efectuate la urmărirea penală, întrucât consimţământul său, materializat în declaraţia expresă şi prin semnătura aplicată pe actul ce conţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, face dovada exprimării propriei voinţe.
Valabilitatea consimţământului ar putea fi examinată numai dacă sunt probe certe că s-a obţinut prin încălcarea principiului loialităţii probelor, stipulat în art. 101 din Codul de procedură penală.
În acest context se consideră că decizia amintită a Curţii Constituţionale nu conferă inculpatului un drept suplimentar, ci doar celorlalte părţi, inculpatul neputând, ca de altfel nici procurorul, cere mai mult sau mai puţin decât ceea ce negociase prin acord, iar dacă în cauză există o tranzacţie sau un acord de mediere privind latura civilă între inculpat şi partea civilă, decât cele negociate şi agreate privind soluţionarea acţiunii civile.
În procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi şi nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai uşoară nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanţiere, instanţa având posibilitatea să pronunţe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală.
Cu dezvoltarea, succintă, a caracteristicilor acordului de recunoaştere a vinovăţiei ca act de sesizare a instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că în faţa instanţei, atunci când aceasta analizează acordul, soluţia de admitere a acordului, prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) teza I din Codul de procedură penală, comportă asupra verificării întrunirii condiţiilor de legalitate şi temeinicie, admiterea acordului fiind consecinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor de admisibilitate stipulate la art. 480-482 din Codul de procedură penală.
Subsecvent admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa trebuie să se pronunţe efectiv asupra acţiunii penale, soluţiile fiind cele prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, potrivit celor stabilite în acordul încheiat. Singurele posibilităţi de deliberare într-o manieră diferită faţă de cele prevăzute în acord sunt legate de aplicarea unei soluţii mai uşoare (fel, cuantum, modalitate de executare a pedepsei), ca urmare a propriului examen realizat de instanţă asupra temeiniciei celor convenite în acord (nu şi la solicitarea inculpatului sau procurorului, pentru că aceştia au negociat anterior), aceasta fiind şi limita în care se poate exercita calea de atac [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei [art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] poate fi pronunţată numai dacă este incidenţă vreuna dintre următoarele situaţii: nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă (cele de la art. 480-482 din Codul de procedură penală), insuficienţa probelor (sub aspectul consistenţei acestora pentru stabilirea existenţei faptei sau a vinovăţiei sau al nelegalităţii administrării unor probe, pe care instanţa, deşi nu are competenţa să le excludă, le poate cenzura şi hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existenţa faptei şi a vinovăţiei), incidenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale (deces al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripţia), neregularităţi în desfăşurarea urmăririi penale (necompetenţa organului judiciar în condiţiile examenului incidenţei dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală ce reglementează nulităţile relative).
Ca atare, instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susţinută de probe certe că acel consimţământ s-a obţinut prin încălcarea principiului loialităţii în administrarea probelor, soluţia reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală nepresupunând şi verificarea condiţiilor de menţinere ori de retractare a consimţământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanţei în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voinţă al celor doi implicaţi şi la aplicarea pedepsei şi individualizarea acesteia.
Astfel, funcţia de judecată a instanţei este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluţiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală.
În procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, manifestarea de voinţă a inculpatului constând în consimţământul acestuia are o natură duală: pe de o parte, este o recunoaştere a faptei, o mărturisire, iar, pe de altă parte, este şi un act prin care inculpatul renunţă expres la dreptul de a fi judecat în procedura publică.
În acest sens se apreciază că art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoaşte părţii interesate dreptul de a renunţa, valabil, la garanţiile instituite de Convenţie, pentru că dreptul la un proces echitabil nu este unul absolut, iar procedura desfăşurată în cursul urmăririi penale nu este una arbitrară, legea procesual penală instituind garanţii prin care se asigură că inculpatul care acceptă sau iniţiază acordul nu este sancţionat exclusiv pe baza declaraţiei lui de recunoaştere.
În plus, asigurarea asistenţei juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, asigură premisele unei manifestări de voinţă realizate în deplină cunoştinţă de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimţământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului şi, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susţinerea unei eventuale retrageri a consimţământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului.
Rolul instanţei nu este acela de a relua în faţa sa procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, a decela elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimţământului (existenţa unui viciu de consimţământ la momentul încheierii acordului), obligaţia ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii şi de a da posibilitatea instanţei să analizeze plenar dacă manifestarea de voinţă a fost sau nu afectată de eroare, doi, violenţă, leziune.
A admite caracterul retractabil al consimţământului înseamnă ineficienta procedurii recunoaşterii vinovăţiei, legal prevăzută şi, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunităţii scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiţia negociată, derogatorie de la dreptul comun.
Deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul neprevăzând soluţia de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaşte faptele sau îşi retractează consimţământul.
În ceea ce priveşte considerentul doctrinar al principiului disponibilităţii, despre care se susţine că s-ar aplica în procedura analizării de către instanţă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când inculpatul, ascultat, declară că nu îşi mai menţine consimţământul sau îl retractează, Înalta Curte subliniază că procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, respectarea principiului legalităţii (art. 2 din Codul de procedură penală) verificându-se în raport cu toate normele ce reglementează un act. De asemenea se arată că autoritatea judecătorească este ţinută să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Constituţie, de Codul de procedură penală, alte legi speciale ce cuprind dispoziţiile procedural penale.
Sub acest aspect, art. 7 din Codul de procedură penală consacră principiul oficialităţii procesului penal, cauzele de disponibilitate, precum şi aplicarea principiului oportunităţii.
Codul de procedură penală şi doctrina au stabilit excepţii de la principiul oficialităţii, cu caracter absolut, denumite cazuri de disponibilitate, ca exemplu:
– când acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta putând împiedica exercitarea acţiunii penale prin retragerea plângerii;
– când legea permite împăcarea (înşelăciune, înşelăciune privind asigurările);
– aplicarea legii penale în spaţiu (principiul personalităţii);
– dacă făptuitorul este demnitar, magistrat, membru al Guvernului (avize);
– când făptuitorul se bucură de imunitate de jurisdicţie diplomatică sau consulară, în baza convenţiilor sau tratatelor internaţionale la care România este parte;
– infracţiunile prevăzute de art. 413-417 din Codul penal, în cazul cărora acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea comandantului unităţii militare.
În Codul de procedură penală, deşi nu există un text expres care să consacre principiul disponibilităţii, legiuitorul a prevăzut însă posibilitatea ca titularul care a declarat un apel, o contestaţie, altă cale de atac, avându-se în vedere că părţile, procurorul (cu excepţia, pentru acesta, în cazul unui recurs în interesul legii) au drepturi prevăzute de dispoziţiile art. 81, art. 83, art. 85 şi 87, respectiv dreptul de a formula cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi/sau a laturii civile, după caz, au şi dreptul de a declara căile ordinare sau extraordinare de atac, dar şi pe acela de a renunţa, cu respectarea dispoziţiilor privind momentul până la care se poate renunţa, retrage acea cale de atac, acest drept ţinând de actul său de dispoziţie, de voinţă.
Spre deosebire de procesul civil în care singura funcţie care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată, în general, de activităţi investigative, efectuate potrivit unor norme de procedură care urmează principiile fundamentale ale procesului penal, prevăzute în art. 2-12 din Codul de procedură penală.
Ca atare, cu referire la poziţia doctrinară care, în considerarea principiului disponibilităţii, consacră dreptul inculpatului ca, în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu ocazia ascultării sale de către instanţă, să îşi retragă, retracteze consimţământul valabil exprimat la urmărirea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că un asemenea drept nu este de esenţa respectivei proceduri, întrucât acordul de recunoaştere a vinovăţiei este rezultatul negocierii şi consensului dintre procuror şi inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor convenite şi consfinţite prin acord, în situaţia contrară nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie.
Caracterul irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere se desprinde şi din raţiunea instituirii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (art. 3201 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior), reluată în Codul de procedură penală nou [art. 374 alin. (4) din actul normativ arătat], din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilităţii recunoaşterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opţiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activităţile ce vor urma.
Ca atare, dat fiind caracterul irevocabil al recunoaşterii vinovăţiei realizate în condiţiile unui consimţământ valabil exprimat, art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală se va interpreta în sensul că soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia exclusiv pe simpla retragere de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală.
În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Prin Decizia nr. 5/2017, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală stabileşte că retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.