Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 2/2017 (M. Of. nr. 175/10.03.2017): Recursul împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac
Redacția ProLege - martie 6, 2017Decizia ÎCCJ | Complet ÎCCJ | Actul normativ | Articol | Sumar |
Decizia nr. 2/2017 | Complet RIL |
Codul de procedură civilă
|
Art. 414 alin. (1) teza I | În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă. |
În M. Of. nr. 175 din 10 martie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 privind soluționarea unui recurs în interesul legii având ca obiect „admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac”.
Obiectul recursului în interesul legiiCodul de procedură civilă
„Art. 414
(1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă”.
I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
1. La data de 27 septembrie 2016, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind „admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac”.
IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii
22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei practici neunitare, dovedită prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexate cererii, prevăzute de dispoziţiile art. 514 – 515 din Codul de procedură civilă.
23. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că în practica instanţei supreme nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost suspendat cursul judecăţii, pronunţate de curţile de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac. Sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost însoţită exclusiv de hotărâri judecătoreşti ale acestei instanţe.
24. Art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă dispune: „Curţile de apel judecă: (…) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă (…)”.
25. Se observă însă că, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă „(…) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; (…)”, hotărârile date în apel putând fi definitive, astfel încât problema identificată prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate ivi şi în faţa completelor de judecată din cadrul curţilor de apel învestite cu judecarea recursurilor exercitate împotriva încheierilor de suspendare a judecăţii cauzei pronunţate de tribunale, ca instanţe de apel.
26. De asemenea trebuie relevată şi ipoteza în care judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel soluţionează cereri de reexaminare, soluţiile acestora fiind definitive şi în care se poate pune problema suspendării judecării cererii de reexaminare şi a posibilităţii atacării cu recurs a încheierii de suspendare.
27. În acest context, astfel cum a statuat în jurisprudenţa sa anterioară Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie*1), raportat la obiectul oricărui recurs în interesul legii, şi anume interpretarea şi aplicarea unor prevederi legale sau a unor principii de drept ce au generat o practică neunitară, dezlegarea dată în condiţiile art. 514 – 518 din Codul de procedură civilă în acest cadru trebuie să aibă aceeaşi finalitate ori de câte ori instanţele judecătoreşti sunt chemate să interpreteze şi să aplice acelaşi text de lege, în situaţia de faţă art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
––––
*1) Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015.
28. Ca atare, întrucât hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării nu reflectă o interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor mai sus citate, nu are relevanţă dacă această situaţie subzistă doar în privinţa hotărârilor pronunţate de curţile de apel care judecă în ultimă instanţă, recursul în interesul legii urmând să producă efecte în toate cazurile în care se soluţionează căile de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
29. Se constată că este îndeplinită condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării – Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
30. De asemenea este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese existenţa unei practici neunitare asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.
Asupra fondului sesizării cu recurs în interesul legii
31. Prealabil analizei problemei de drept ce a generat o practică neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii apreciază că este utilă prezentarea evoluţiei în timp a dispoziţiilor procesual civile ce au reglementat procedura suspendării judecării procesului.
32. Astfel, în Codul de procedură civilă din 1865, instituţia suspendării judecăţii era reglementată de prevederile art. 242 – 245, şi anume:
„Suspendarea judecăţii
Art. 242: „Instanţa va suspenda judecata:
1. când amândouă părţile o cer;
2. dacă niciuna din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii.
Cu toate acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.”;
Art. 243: „Judecata pricinilor se suspendă de drept:
1. prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor;
2. prin interdicţie, punere sub curatelă sau consiliu judiciar a unei părţi, până la numirea tutorelui, curatorului sau consiliului judiciar;
3. prin moartea mandatarului uneia din părţi, întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării;
4. prin încetarea funcţiunii tutorelui, curatorului sau consiliului judiciar;
5. prin declararea în stare de faliment a uneia din părţi, când falitul trebuie să fie reprezentat prin judecătorul sindic.
Faptele arătate mai sus nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor.”;
Art. 244: „Instanţa poate suspenda judecata:
1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;
2. când se ivesc indiciile unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă”.
Art. 245: „Judecata reîncepe:
1. prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, când ea s-a suspendat prin învoirea părţilor sau prin lipsa lor;
2. prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui, consiliului judiciar, a celui reprezentat de mandatarul mort, a noului mandatar sau sindicului, în cazurile prevăzute de art. 243”.
33. Analizând aceste dispoziţii legale se constată că, în forma iniţială, Codul de procedură civilă nu prevedea, în mod explicit, nici actul prin care instanţa dispunea suspendarea şi nici calea de atac.
34. În doctrină şi jurisprudenţă s-a apreciat că, în toate cazurile de suspendare, instanţa dispune această măsură prin încheiere, care poate fi atacată separat cu apel sau recurs, cu condiţia ca şi hotărârea ce urmează a se pronunţa în cauza respectivă să fie susceptibilă de apel sau recurs, ca excepţie de la regula instituită de dispoziţiile art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul [„Art. 282 alin. 2 – Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt sau s-a suspendat cursul judecăţii”].
35. Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare – art. 1 pct. 77, s-a introdus art. 244^1 din Codul de procedură civilă din 1865, care a avut următorul cuprins:
„Art. 244^1: Asupra suspendării judecării procesului instanţa, în toate cazurile, se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului”.
36. Prin această modificare adusă Codului de procedură civilă s-a stipulat în mod expres că, în toate cazurile, asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
37. Art. 244^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 a fost modificat prin art. I pct. 34 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, având următorul conţinut:
Art. 2441 – „Asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs”.
38. Aşadar, spre deosebire de reglementarea anterioară, când art. 244^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că încheierea pronunţată asupra suspendării poate fi atacată cu recurs, în toate cazurile, textul modificat prin Legea nr. 219/2005 a exceptat expres de la exercitarea acestei căi de atac încheierile pronunţate în recurs.
39. În contextul acestei reglementări, în practica judiciară s-a exprimat opinia majoritară în sensul că recursul exercitat împotriva încheierii date asupra incidentului privind suspendarea reprezintă o cale de atac suplimentară, a cărei exercitare conduce la existenţa unui recurs la recurs sau a unui recurs acolo unde legea nu a prevăzut calea de atac a recursului pentru hotărârea de fond. Totodată, s-a considerat că, întrucât cererea de suspendare a judecăţii este accesorie cererii de recurs, iar hotărârea ce se pronunţă asupra recursului este irevocabilă, nici încheierea de suspendare a judecării recursului nu este susceptibilă de recurs.
40. Opinia contrară, în sensul că există posibilitatea exercitării recursului împotriva soluţiei date în cauzele civile asupra unor incidente procedurale intervenite pe parcursul judecării recursului, nu s-a impus în jurisprudenţa instanţelor de judecată.
41. Prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă*2), republicată, cu modificările ulterioare, au fost aduse modificări de substanţă în ceea ce priveşte instituţia suspendării, în legătură cu calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei, prin dispoziţiile art. 414, care au următorul conţinut:
Art. 414 – „Hotărârea de suspendare. (1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului”.
––––
*2) Toate referinţele ce se vor face în continuare la Codul de procedură civilă vizează Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare.
42. Astfel, se constată că sunt susceptibile de recurs toate încheierile de suspendare, indiferent dacă au fost pronunţate de instanţa de fond, de apel sau de recurs, excepţie făcând încheierile de suspendare pronunţate de instanţa supremă, care sunt definitive.
43. Sub acest aspect, textul art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă este pe deplin lămuritor, în sensul că prevede în mod expres numai inadmisibilitatea căii de atac a recursului exercitată împotriva unei încheieri de suspendare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre deosebire de art. 244^1 din Codul de procedură civilă din 1865, care excepta, in terminis, încheierile de suspendare a judecării cauzei în recurs şi, drept consecinţă, inadmisibilitatea recursului exercitat împotriva acestora.
44. În aceste condiţii, în actuala reglementare, calea de atac a recursului, prevăzută de art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, vizează şi încheierile pronunţate de o instanţă de recurs, cu excepţia încheierilor de suspendare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
45. În consecinţă, interpretând şi examinând evoluţia legislativă în materie, se constată că recursul este admisibil chiar şi atunci când este exercitat împotriva încheierilor de suspendare a judecării cauzei pronunţate de instanţele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac.
46. Analizând în continuare problema de drept supusă dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că cea de-a doua opinie cuprinsă în sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea care exprimă o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţa de apel într-o cauză în care hotărârea ce urma a se da asupra fondului este sau nu definitivă:
A. Potrivit prevederilor art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă, incidentele procedurale se soluţionează de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
Această normă de drept reglementează strict competenţa de soluţionare a incidentelor procedurale, în categoria cărora intră şi suspendarea judecării cauzei, nu şi regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor prin care s-au soluţionat acestea.
Calea de atac în acest caz este dată de dispoziţiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că „Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară”.
Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.”
Deşi acest articol nu face nicio menţiune cu referire la obiectul recursului, se constată că trebuie avute în vedere şi încheierile, fie că este vorba de încheieri premergătoare, fie de încheieri prin care se finalizează procesul.
Cât priveşte regimul juridic al căilor de atac ce pot fi declarate împotriva încheierilor premergătoare (atât cele preparatorii, cât şi cele interlocutorii) se reţine că acesta este guvernat de dispoziţiile art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă, conform cărora „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară numai dacă legea dispune altfel”, aceste dispoziţii fiind aplicabile şi în recurs, conform art. 494 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, în art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă se stabileşte doar regula în privinţa încheierilor premergătoare, în sensul că împotriva lor nu se poate face apel decât odată cu fondul, teza a II-a a acestui text legal prevăzând excepţia „afară numai dacă legea dispune altfel”. Se reţine, astfel, că formularea este mai largă decât cea din art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, care excepta expres numai încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecăţii.
În acest context se constată că acest text legal consacră, în aplicarea principiului de drept procesual accesorium sequitur principale, regula potrivit căreia dacă împotriva fondului nu este deschisă nicio cale de atac, atunci nici încheierea premergătoare nu este susceptibilă de a fi atacată.
Aceasta este soluţia în cazul încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare ori s-a admis cererea de repunere pe rol, această încheiere putând fi atacată odată cu fondul, dacă hotărârea pronunţată prin care instanţa se dezînvesteşte este susceptibilă de vreo cale de atac.
De la regula menţionată mai sus există însă şi excepţii, şi anume în situaţia în care „legea dispune altfel”, când derogările sunt expres prevăzute de lege.
După cum rezultă din textul art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă pot exista şi încheieri premergătoare care să aibă un alt regim decât cel de drept comun.
Astfel, există încheieri premergătoare care nu pot fi atacate cu apel niciodată, deci nici măcar odată cu fondul [de exemplu, în cazurile prevăzute de Codul de procedură civilă prin art. 53 alin. (2) – încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea şi cea prin care s-a încuviinţat recuzarea; art. 143 alin. (2) – încheierea asupra cererii de suspendare în cazul strămutării; art. 520 alin. (1) – încheierea prin care se face sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept].
De asemenea există încheieri premergătoare care pot fi atacate separat cu apel, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra fondului [cum ar fi: art. 64 alin. (4), art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2) şi art. 77 alin. (2) din Codul de procedură civilă – încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară, cererea de chemare în judecată a altei persoane, cererea de chemare în garanţie sau cererea de arătare a titularului dreptului], precum şi încheieri premergătoare care, în funcţie de instanţa care le-a pronunţat, pot fi supuse fie apelului, fie recursului [de exemplu, art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă – încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară sau forţată; art. 954 alin. (3) din Codul de procedură civilă – încheierea prin care s-a soluţionat, pe cale incidentală, cererea de sechestru asigurător].
Mai există, totodată, şi încheieri premergătoare pentru care a fost înlocuită calea de atac a apelului cu o altă cale de atac [de exemplu, art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă – încheierea prin care s-a stabilit o amendă judiciară sau despăgubiri poate fi atacată numai cu cerere de reexaminare; art. 524 alin. (5) din Codul de procedură civilă – împotriva încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia privind tergiversarea procesului se poate face numai plângere].
În această ultimă categorie de încheieri premergătoare, care derogă de la regula guvernată de principiul mai sus enunţat, se înscrie şi norma prevăzută de art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, care stabileşte calea de atac care poate fi exercitată împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei, respectiv împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului, posibilitatea exercitării separate a acesteia, precum şi instanţa competentă.
În acest context nu poate fi reţinut niciun argument care susţine concluzia că încheierilor prin care se soluţionează un incident procedural, cu referire la suspendarea judecării cauzei, le este aplicabil regimul juridic al hotărârilor pronunţate pe fond de instanţă.
Aşadar, derogarea instituită prin art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu aduce limitări în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac în situaţiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului, singura excepţie de la calea de atac a recursului fiind impusă doar în privinţa încheierilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, dispoziţiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu fac nicio distincţie în raport cu faza procesuală în care se află litigiul şi stipulează că este competentă să soluţioneze recursul instanţa ierarhic superioară (cu excepţia mai sus arătată), precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în vedere dispoziţiile de procedură cu caracter general reglementate de art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, se constată că, atunci când legiuitorul a instituit o derogare în ceea ce priveşte calea de atac exercitată împotriva încheierilor premergătoare, a prevăzut în mod expres că poate fi formulat apel/recurs, chiar şi în ipoteza în care hotărârea asupra fondului este definitivă. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 406 alin. (6) şi art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă legiuitorul a reglementat în mod expres admisibilitatea căii de atac a recursului în situaţia în care hotărârea prin care s-a soluţionat cauza este definitivă, ceea ce nu s-ar putea reţine în cazul prevăzut art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, nu infirmă cele statuate anterior.
În privinţa art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a intenţionat să supună verificării jurisdicţionale soluţionarea unui incident procedural asupra căruia instanţa s-a pronunţat anterior hotărârii prin care a soluţionat cauza, măsură care nu poate fi contestată decât odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat pricina dedusă judecăţii, pe când, în situaţia reglementată de art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului este recunoscută, în privinţa încheierii prin care s-a dispus suspendarea, dar şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului, anterior pronunţării hotărârii asupra fondului, în condiţiile în care, altfel, nu s-ar mai putea efectua un control de legalitate asupra soluţiei instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cererii de suspendare.
Ca atare, voinţa legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanţei superioare orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa nu se dezînvesteşte de soluţionarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare, ceea ce influenţează cursul normal al judecăţii, iar efectele suspendării se răsfrâng asupra părţilor în litigiu.
Drept consecinţă, întreruperea cursului judecăţii şi, deci, a soluţionării acţiunii unei persoane nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc, soluţia contrară echivalând, în fapt, cu îngrădirea, fie chiar şi pe timp limitat, a dreptului de acces la justiţie, aşadar cu încălcarea art. 21 din Constituţia României, precum şi a unei norme de conduită procedurală a Curţii Europene a Dreptului Omului (art. 6 din Convenţie).
B. Interpretând sistematic dispoziţiile legale mai sus enunţate, prin raportare la cele ale art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii apreciază că o analiză făcută în scopul limitării căii de atac a recursului în funcţie de căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii care se va pronunţa în procesul în care s-a ivit incidentul procedural al suspendării se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor şi adaugă la lege. În condiţiile în care legiuitorul a prevăzut expres în art. 414 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă că, doar atunci când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea în cauză este definitivă, nu poate fi primită o altă interpretare care să restrângă dreptul de a exercita recurs.
Pe de altă parte, din interpretarea literală a art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de suspendare nu este supusă apelului, ci numai recursului, singura excepţie de la această cale de atac privind încheierea de suspendare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recursul se exercită separat la instanţa ierarhic superioară, ceea ce constituie o excepţie de la regula consacrată de art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă, conform căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul, iar în situaţia în care hotărârea asupra fondului este definitivă nu se mai poate exercita calea de atac nici împotriva încheierilor premergătoare. Art. 466 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă instituie excepţii de la această regulă, condiţia impusă pentru acestea fiind aceea a unei dispoziţii legale exprese care permite atacarea separată a încheierilor premergătoare.
În aceste condiţii se poate conchide că recursul formulat împotriva unei încheieri de suspendare a judecării cauzei pronunţate de o judecătorie, un tribunal sau o curte de apel este admisibil, indiferent că procesul se finalizează cu o hotărâre nedefinitivă sau definitivă. Numai recursul declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este inadmisibil. Prin urmare, interpretând per a contrario norma în cauză, reiese că este deschisă calea de atac a recursului în orice altă situaţie decât aceea a suspendării judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
C. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că recursul exercitat pentru desfiinţarea unei încheieri de suspendare are temei şi în dispoziţiile cu caracter general ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că „Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.
Acest temei de drept din legea specială permite reţinerea caracterului admisibil al recursului formulat în condiţiile art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, întrucât are în vedere noţiunea de „hotărâre”, în care intră şi încheierea de suspendare a judecăţii, potrivit art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, respectiv o hotărâre judecătorească pentru care legea de procedură civilă prevede posibilitatea atacării cu recurs în mod separat.
Prin Decizia nr. 2/2017, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.