Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 20/2016 (M. Of. nr. 1049/27.12.2016): Dispoziţiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor
Redacția ProLege - decembrie 5, 2016Decizia ÎCCJ | Complet ÎCCJ | Actul normativ | Articol | Sumar |
Decizia nr. 20/2016 | Complet RIL | Cod procedură civilă | Art. 915 alin. (2) | În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres |
În M. Of. nr. 1049 din 27 decembrie 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 20/2016 privind soluționarea unui recurs în interesul legii avânca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarea problemă de drept: înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.
Obiectul recursului în interesul legiiCodul de procedură civilă – Art. 915 („Instanţa competentă”) alin. (2)
„(2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti”.
I. Titularul și obiectul sesizării
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.
VI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii/raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:
Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.
Sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost însoţită de hotărâri judecătoreşti, depuse în fotocopie, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă în soluţionarea conflictelor de competenţă, hotărâri care, potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sunt definitive. Prin urmare, este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care se desprinde din prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, privitoare la existenţa unei probleme de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, se constată că hotărârile judecătoreşti anexate sesizării relevă o practică judiciară divergentă în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, condiţiile legale de admisibilitate a recursului în interesul legii sunt îndeplinite.
48. Problema de drept care a creat divergenţa de practică judiciară vizează înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei competente să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care niciuna dintre părţi nu are locuinţa pe teritoriul României.
Art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a Vl-a (Proceduri speciale), titlul I (Procedura divorţului) cap. I (Dispoziţii comune), are următorul conţinut: „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.”
Astfel, acordul de voinţe la care face referire art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă este, în esenţă, un contract în sensul art. 1.166 din Codul civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.178 din acelaşi act normativ: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
În ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, art. 1.240 din Codul civil prevede că:
„(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare”.
După cum se poate observa, conform art. 1. 240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficienţă şi consimţământului exprimat în mod tacit, însă numai dacă comportamentul în care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificaţie conform legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor.
Aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, au fost considerate modalităţi de manifestare în mod tacit a consimţământului soţului pârât la alegerea instanţei sesizate de către soţul reclamant neinvocarea, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale, introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată şi menţiunea inserată în contractul de mandat, dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional, referitoare la indicarea instanţei.
Pentru a se verifica dacă suntem în prezenţa unui acord tacit în fiecare dintre aceste cazuri este necesar a verifica dacă există dispoziţii legale sau convenţionale ori practici statornicite între părţi sau uzanţe în baza cărora să poată fi astfel calificată forma de manifestare tacită a consimţământului.
Din punct de vedere legal, neinvocarea de către pârât a excepţiei necompetenţei teritoriale, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe (potrivit art. 130 din Codul de procedură civilă), este sancţionată, în condiţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu decăderea, dacă legea nu dispune altfel.
În literatura de specialitate s-a arătat că neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă de ordine privată nu echivalează cu o prorogare voluntară tacită de competenţă, deoarece faptul că instanţa necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia, nu al unui acord tacit.
Prin urmare, nu poate fi asimilată unui comportament care, potrivit legii, ar avea semnificaţia unui acord tacit neexercitarea în termenul prevăzut de lege a dreptului de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Chiar dacă prin neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât se poate ajunge la acelaşi rezultat, respectiv judecarea procesului de către instanţa sesizată de soţul reclamant (alta decât Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti), din punct de vedere procedural mecanismele juridice enunţate sunt diferite, aşa cum subliniază şi doctrina.
De asemenea, trebuie menţionat că legiuitorul a prevăzut în art. 1. 067 alin. (2) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a Vll-a, dedicată „Procesului civil internaţional”, un caz de prorogare voluntară de competenţă în favoarea instanţei române pentru ipoteza în care pârâtul se prezintă în faţa instanţei române şi formulează apărări în fond, dar nu invocă excepţia necompetenţei, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.
Acest caz se circumscrie dispoziţiilor art. 1. 240 alin. (2) din Codul civil, în sensul că, în ipoteza textului enunţat, neinvocarea excepţiei privitoare la competenţă valorează acord tacit. Simpla neinvocare a excepţiei nu ar valora acord tacit în lipsa dispoziţiei prevăzute de art. 1. 067 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Cu referire la acordul tacit dedus din introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 917 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, cererea de divorţ formulată de pârât trebuie introdusă la instanţa la care se judecă cererea principală, neexistând un drept de opţiune al pârâtului sub acest aspect.
Faţă de prevederile legale enunţate, care au un caracter imperativ, nu poate fi primită interpretarea conform căreia introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată reprezintă, în fapt, un acord tacit cu privire la instanţa aleasă de reclamant.
Un alt element care a fost analizat de instanţele care susţin cea de-a doua opinie este menţiunea inserată în contractul de mandat dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional referitoare la indicarea instanţei.
Se cuvine a sublinia că aceste menţiuni indică numărul de dosar şi instanţa pe rolul căreia este înregistrat acesta la data contractului de mandat. Prin ipoteză, procurile analizate sunt date de persoanele chemate în judecată, ceea ce implică în mod necesar, pentru determinarea limitelor mandatului, indicarea dosarului şi a instanţei pe rolul căreia acesta a fost înregistrat.
Spre deosebire de situaţia în care în contractul de mandat dat în vederea introducerii cererii de divorţ de soţul reclamant, care nu locuieşte în România, se menţionează o judecătorie anume la care ar urma să fie reprezentat (ipoteză în care, într-o interpretare logică, rezultă opţiunea reclamantului pentru alegerea instanţei competente), în situaţia pârâtului care dă mandat spre a fi reprezentat în faţa instanţei la care a fost chemat în judecată nu poate fi dedus acordul tacit al acestuia.
Faţă de obiectul cererilor de chemare în judecată (cereri de divorţ), nu se impune analizarea acordului dat în mod tacit din perspectiva convenţiei părţilor, practicilor statornicite de acestea sau uzanţelor.
Din această analiză, care nu epuizează posibilele comportamente susceptibile de a reprezenta forme de manifestare a acordului tacit, se poate conchide că, faţă de dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.
Rezultă că interpretarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie făcută în sensul că acordul părţilor în vederea alegerii instanţei competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres.
În acest sens, se reţine că textul de lege în discuţie – art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă – instituie o normă de competenţă specială care este de strictă interpretare, în acest sens, în aplicarea principiului conform căruia exceptio est strictissimae interpretationis, nu este permisă aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a căsătoriei), iar interpretarea ei trebuie făcută restrictiv.
Caracterul derogatoriu al normelor care reglementează procesul de divorţ a fost evidenţiat şi de Curtea Constituţională care, în Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, a reţinut că, în considerarea caracterului strict personal al procesului de divorţ în ansamblul său, s-a impus „adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată”.
Or, pentru considerentele expuse, nu poate fi primită interpretarea conform căreia şi-a dat acordul tacit pârâtul care nu s-a opus expres, deoarece art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă implică o acţiune a fiecăreia dintre părţi în sensul manifestării acordului, iar nu în scopul de a se opune expres.
În sprijinul acestei atitudini procesuale sunt şi dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”.
Totodată, conform art. 224 din Codul de procedură civilă: „Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu”.
Prin urmare, ca regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul termen la care părţile sunt legal citate, iar, în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuţia părţilor, fiind acordat un termen în acest scop.
Această interpretare este similară soluţiei legislative conţinute de art. 126 din Codul de procedură civilă, privitoare la alegerea competenţei în pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
În concluzie, este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.
Prin Decizia nr. 20/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.