Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 18/2016 (M. Of. nr. 237/6.04.2017): Art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
Redacția ProLege - aprilie 3, 2017Decizia ÎCCJ Complet ÎCCJ Actul normativ Articol Sumar
Decizia nr. 18/2016 Complet RIL
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
Art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.
În M. Of. nr. 237 din 6 aprilie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 18/2016 privind soluționarea unui recurs în interesul legii având ca obiect „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.
Obiectul recursului în interesul legiiLegea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare
„Art. 226
(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare”.
„Art. 228
(…)
(2) La stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei”.
V. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
116. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:
117. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.
118. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti (ii); dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive (iii); hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv).
119. Analizând prima dintre condiţiile menţionate se constată că problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
120. Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii.
121. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care au generat o practică judecătorească neunitară.
122. Din acest punct de vedere, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe este: „competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, faţă şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii”.
123. Deşi actul de sesizare nu excelează prin rigoare în determinarea obiectului său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a analiza şi evalua întregul conţinut al cererii cu care a fost sesizată şi de a stabili, în raport de acesta, limitele învestirii sale şi necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii.
124. De altfel, în mod constant în practica sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine completului competent să judece recursul în interesul legii, „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea şi aplicarea unei/unor reglementări legale”*1).
––––
*1) A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, şi Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015.
125. Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei pentru care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătoreşti anexate şi din considerentele acestor hotărâri, ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Se solicită a se stabili dacă, în interpretarea acestor dispoziţii legale, calitatea de profesionist a uneia din părţile raportului juridic dedus judecăţii atrage competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate, indiferent de natura sau obiectul litigiului.
126. Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea şi aplicarea diferite pe care instanţele judecătoreşti le-au făcut în privinţa unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare şi precise, generând în acest fel o practică neunitară.
127. Un prim text de lege care a generat interpretări diferite este art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
128. Întrucât acest articol face trimitere la specializarea judecătorilor şi la necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, au fost instanţe care au considerat că aceste dispoziţii legale introduc un criteriu legal de atribuire de competenţă, suplimentar celui referitor la natura şi obiectul litigiului, prin aplicarea căruia ar trebui ca tribunalele/secţiile specializate să judece toate litigiile între profesionişti, foşti comercianţi, indiferent de obiectul acestora.
129. Aceste instanţe au apreciat că, interpretând în acest fel dispoziţiile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se ajunge la concluzia că tribunalele/secţiile specializate au în competenţă litigii care anterior actualului Cod civil şi actualului Cod de procedură civilă erau date spre soluţionare fostelor instanţe comerciale, ceea ce ar corespunde intenţiei legiuitorului de a păstra continuitatea cu privire la categoriile de litigii ce intră în competenţa de judecată a acestor instanţe. În susţinerea acestei interpretări se invocă şi prevederile art. 225 alin. (1) şi art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
130. Într-o altă orientare jurisprudenţială, rezultată din hotărârile anexate, instanţele au considerat, în interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, că o anumită specializare a judecătorilor nu poate constitui un criteriu în determinarea competenţei materiale, în lipsa unor reguli de drept material sau procesual.
131. Aceste instanţe au apreciat că, din cuprinsul art. 223, art. 225 alin. (3), art. 227 şi art. 228 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate deduce niciun criteriu legal prin aplicarea căruia litigiile cu profesionişti (foşti comercianţi) să fie date în competenţa tribunalelor comerciale reorganizate ca tribunale specializate.
132. Totodată, dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, au generat interpretări diferite.
133. Sunt instanţe care au apreciat că prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ar trebui interpretate în sensul că tribunalele/secţiile specializate ar avea competenţa să judece, pe lângă litigiile la care se referă expres art. 226, toate celelalte cauze cu profesionişti, indiferent de obiectul acestora.
134. Pentru justificarea acestei interpretări s-au invocat argumente legate de intenţia legiuitorului de a păstra volumul de activitate al tribunalelor specializate şi care ar putea fi asigurată numai dacă domeniul de activitate specific acestora nu ar fi limitat la categoriile de litigii prevăzute de art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ci ar cuprinde toate cauzele cu profesionişti, indiferent de obiect, de faptul că normele Codului civil şi ale Legii nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu interzic separarea litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este profesionist, de necesitatea asigurării principiului continuităţii, de adoptarea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 ori de modul de organizare a obiectelor cauzelor în sistemul ECRIS.
135. S-a apreciat că o astfel de interpretare este în acord cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cu dispoziţiile art. 3 din Codul civil referitoare la noţiunea de profesionist, definită şi în art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cu cele ale art. 36 şi art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
136. Rezultă din hotărârile anexate că sunt şi instanţe care au interpretat diferit art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare şi au considerat că, potrivit acestor dispoziţii legale, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt date de natura, obiectul ori valoarea pretenţiei deduse judecăţii, iar nu de calitatea de profesionist a uneia din părţile raportului juridic.
137. Această interpretare neagă existenţa unei categorii aparte de litigii cu profesionişti, determinate exclusiv de calitatea părţilor şi care să atragă o anumită competenţă materială a instanţelor, independent de natura sau obiectul litigiului.
138. Argumentele avute în vedere au vizat lipsa unui criteriu legal de stabilire a competenţei materiale a instanţelor în funcţie de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, dispariţia distincţiei între litigiile civile şi litigiile comerciale, ca urmare a abrogării Codului de comerţ, efectele Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 care au vizat numai reorganizarea tribunalelor comerciale Argeş, Cluj şi Mureş ca tribunale specializate, nu şi menţinerea competenţei lor în materie comercială în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă criteriul comercialităţii litigiului drept criteriu de stabilire a competenţei materiale, faptul că sistemul ECRIS nu constituie izvor de drept.
139. Prin urmare, potrivit celor arătate, există o jurisprudenţă neunitară în ceea ce priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţelor/secţiilor specializate, determinată de interpretarea diferită a prevederilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
140. În consecinţă, obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au făcut-o în privinţa unor norme juridice insuficient de clare şi precise, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.
141. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesului legii de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.
142. Cea de-a doua condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.
143. Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanţe care consideră că există o categorie de litigii cu profesionişti, determinată numai de calitatea părţilor, independent de obiectul litigiului, şi care este dată de lege în competenţa tribunalelor specializate. În această orientare jurisprudenţială, tribunalele specializate trebuie să soluţioneze atât litigiile la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi celelalte litigii între profesionişti, foşti comercianţi, indiferent de obiectul acestora.
144. Într-o altă orientare jurisprudenţială rezultată din hotărârile anexate se neagă existenţa unei categorii aparte de litigii cu profesionişti, determinată exclusiv de calitatea părţilor, fără a se ţine seama de obiectul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţele care împărtăşesc această opinie consideră că tribunalele specializate au în competenţă litigii din categoria celor prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, relevante în determinarea competenţei materiale fiind natura şi obiectul pricinii.
145. În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă.
146. Cât priveşte cea de-a treia condiţie de admisibilitate, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară.
147. Şi această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză, dat fiind că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate.
148. Totodată, anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.
149. Prin urmare, din perspectiva tuturor aspectelor analizate, recursul în interesul legii este admisibil.
150. Dispoziţiile legale ce formează obiectul recursului în interesul legii sunt următoarele:
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 226. – (1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
(2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;
b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil”.
„Art. 228. – (1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226.
(2) La stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei”.
151. Alte prevederi legale relevante în cauză sunt următoarele:
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 223. – Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.
„Art. 225. – (1) Secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.
(2) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil.
(3) Cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluţionate de aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului continuităţii. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanţa de trimitere.”
„Art. 227. – Dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225”.
„Art. 230. – La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă:
(…) c) Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia dispoziţiilor art. 46 – 55, 57, 58 şi 907 – 935, aplicabile în continuare în raporturile dintre profesionişti, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, a cărţii a II-a «Despre comerţul maritim şi despre navigaţie», precum şi a dispoziţiilor art. 948, 953, art. 954 alin. (1) şi art. 955, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim;”.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 36. (…) (3) În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale”.
„Art. 37. – (1) În domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.
(2) Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.(3) Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.
(4) Cauzele aflate în curs de judecată la data începerii funcţionării tribunalelor specializate, potrivit art. 142 alin. (1), se vor trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluţionare. Tribunalul specializat este competent şi în caz de trimitere spre rejudecare.”
Codul de procedură civilă:
„Art. 94. – Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
(…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;”
„Art. 95. – Tribunalele judecă:
1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;”.
152. Problema de drept semnalată de autorul sesizării, care a determinat jurisprudenţa diferită a instanţelor, este dată de interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţelor/secţiilor specializate.
153. Deşi sesizarea a vizat modalitatea diferită de stabilire a acestei competenţe la nivelul celor trei tribunale specializate, din hotărârile anexate a rezultat că problema s-a pus în termeni asemănători şi atunci când disputa a apărut între secţiile aceluiaşi tribunal sau aceleiaşi curţi de apel.
154. Aceasta, în contextul în care, ca urmare a adoptării actualului Cod civil, prin Legea de punere în aplicare, nr. 71/2011, s-a prevăzut că secţiile comerciale existente în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente [art. 225 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare] şi că, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225 (art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare).
155. Prioritar, trebuie menţionat că, deşi sesizarea de recurs în interesul legii face referire la competenţa funcţională a unor instanţe specializate, în realitate, este vizată competenţa materială procesuală, întrucât, aşa cum s-a subliniat în doctrină, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţă materială (de atribuţie) şi competenţă teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs), şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.
156. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare [care a abrogat dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă din 1865, referitoare la competenţa în soluţionarea proceselor şi cererilor în materie comercială], calificarea litigiilor comerciale se făcea, în absenţa unei calificări în acest sens prin normele procesuale civile, cu raportare la normele de drept substanţial conţinute în Codul de comerţ de la 1887 şi în diferite legi speciale. În funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii se delimita competenţa între judecătorie şi tribunal, doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului.
157. În contextul abrogării Codului de comerţ [prin art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare], nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate.
158. Dimpotrivă, în prezent, sub aspectul dreptului material care generează raporturi juridice pe care se grefează normele de drept procesual referitoare la competenţă, se constată că, potrivit art. 3 din Codul civil vizând aplicarea generală a Codului civil:
„(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
159. De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare:
(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
(2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii»”.
160. Aşadar, toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.
161. Ca urmare a adoptării noului Cod civil prin Legea nr. 287/2009 s-a realizat, sub aspect procedural, o primă adaptare a legislaţiei prin abrogarea, conform art. 219 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Codului civil, a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă anterior (competenţa materială în soluţionarea cererilor şi proceselor în materie comercială), precum şi a prevederilor art. 10 pct. 4 din acelaşi act normativ (competenţa teritorială în soluţionarea cererilor privitoare la obligaţii comerciale).
162. Ulterior, prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a prevăzut, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, că judecătoriile judecă în primă instanţă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.
163. De asemenea, tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile, indiferent de obiectul sau calitatea părţilor, care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe (art. 95 din Codul de procedură civilă).
164. În mod corespunzător se păstrează această competenţă şi în căile de atac.
165. Rezultă că, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei.
166. Intrarea în vigoare a noilor dispoziţii legale a impus şi măsuri de ordin organizatoric, care să asigure implementarea concepţiei actuale a legiuitorului, diferită de reglementarea anterioară.
167. Astfel, potrivit art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare), se prevede expres că în cadrul curţilor de apel şi în cadrul tribunalelor funcţionează „secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor”.
168. În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările următoare, nu indică in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.
169. Prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, fac parte, alături de normele cuprinse în art. 223 – 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din dispoziţiile de natură organizatorică apte să asigure punerea în aplicare a noului Cod civil, reglementând inclusiv modalitatea în care au fost gestionate dosarele aflate pe rolul fostelor instanţe comerciale la momentul intrării în vigoare a noii reglementări.
170. Totodată, textul art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie pus în legătură cu normele la care chiar acesta face trimitere, ale art. 225, respectiv art. 228 din aceeaşi lege, din care rezultă criteriile de care se ţine seama la stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor/secţiilor specializate.
171. În ce priveşte invocarea Hotărârii nr. 654 din 31 august 2011 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, aceasta nu poate crea reguli de competenţă în afara cadrului legal. De altfel, respectivul act administrativ nu face decât să pună în aplicare dispoziţiile conţinute în Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la reorganizarea tribunalelor/secţiilor, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod civil, şi, ca atare, nu o putea face decât în respectarea reperelor normative menţionate (neidentificându-se, de altfel, în conţinutul acestei hotărâri, alte criterii care să fie avute în vedere în stabilirea competenţei).
172. Tot astfel, referitor la sistemul ECRIS, invocat de unele instanţe ca un argument în stabilirea unei anumite competenţe, se constată că acesta este un simplu sistem tehnic de înregistrare şi evidenţiere a cauzelor, iar nu de distribuire a competenţei între instanţe. Înregistrarea eronată a cauzelor, conform sistemului menţionat, nu este atributivă de competenţă şi nu exonerează instanţa de obligaţia care îi revine de a-şi verifica propria competenţă prin aplicarea criteriilor legale, pe care nu le poate suprima o evidenţă menită doar să reflecte dosarele înregistrate pe rolul instanţei, iar nu să creeze o competenţă în afara normelor legale.
173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
175. Din examinarea dispoziţiilor art. 514 şi ale art. 517 din Codul de procedură civilă reiese dreptul completului competent în soluţionarea recursurilor în interesul legii de a dezlega problemele de drept cu care a fost sesizat în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, sens în care deciziile date în această procedură se pronunţă numai în interesul legii. Aşa fiind, nici acest complet nu poate, pe cale de interpretare, să adauge la lege, efect care în speţă s-ar putea realiza în mod nepermis în modalitatea identificării altor criterii la care legiuitorul nu s-a oprit anume în cuprinsul art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
176. Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.
Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 18/2016Prin Decizia nr. 18/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în consecinţă, stabileşte că:
Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.