Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 15/2017 (M. Of. nr. 946/29.11.2017): Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate

Abstract

As a result of the activity conducted by the High Court of Cassation and Justice (Panel of the
recourse in the interest of the law), the following documents were published in November: Decision
of the High Court of Cassation and Justice no. 20/2017 regarding art. 235 para. (1), art. 269
para. (2) and (4) and art. 271 of the Code of criminal procedure, Decision of the High Court of
Cassation and Justice no. 14/2017 regarding the fact that the surveillance judge of the deprivation
of freedom within the penitentiary remains competent, even if subsequently, the convicted was finally
or temporarily transferred, Decision of the High Court of Cassation and Justice no. 16/2017
regarding the procedural jurisdiction for the settlement of complaints against the decisions of the
electoral constituency offices for the admission or rejection of candidatures, Decision of the High
Court of Cassation and Justice no. 17/2017 regarding the means of appeal in the administrative
matter and Decision of the High Court of Cassation and Justice no. 15/2017 regarding the fact
that the acquittal court order, by itself, may not represent the basis for the determination of the
unlawful nature of the custodial measure

Decizia ÎCCJ Complet ÎCCJ Actul normativ Articol Sumar
Decizia nr. 15/2017 Complet RIL Codul de procedură penală Art. 539 alin. (2) În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia.

În M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 15/2017 din 18 septembrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicțional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare”.

Obiectul dezlegării chestiunii de drept

Codul de procedură penală

Art. 539 („Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”)

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei”.

II. Obiectul recursului în interesul legii

3. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicțional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare.

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori și dispozițiile legate ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Asupra admisibilității recursului în interesul legii

15. Potrivit art. 514 din Codul de procedura civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instantele judecătorești.

16. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedura civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

17. Analizând sesizarea din perspectiva textelor de lege citate, se constată că aceasta întrunește condițiile de admisibilitate.

18. Astfel, sub un prim aspect, se constată că sesizarea a fost formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, ce face parte dintre subiecții cărora legiuitorul le-a acordat legitimarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii.

19. Totodată, din hotărârile judecătorești atașate sesizării rezultă că instantele au soluționat în mod diferit, prin hotărâri definitive, problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. De altfel, în legătură cu această condiție, se constată că anterior Curtea de Apel Timișoara — Secția I civilă a dispus, prin încheierea din data de 18 mai 2016 în Dosarul nr. 1.466/30/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept „dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri, conform art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, trebuie să fie cuprinsă explicit într-un act jurisdicțional sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definită de achitare”.

20. Prin Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 115 din 10 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată în dosarul menționat. Relevante sub aspectul condiției analizate sunt considerentele respectivei decizii, menționându-se în paragraful 100 că „existenta unei practici judiciare neunitare a instanțelor judecătorești de toate nivelurile și din întreaga țară o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci și faptul că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență”.

21. Totodată, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 48 din 16 februarie 2016 și nr. 271 din 10 mai 2016 (paragraful 18, respectiv paragraful 21), a reținut că „modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii”.

22. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii constată ca sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a prezentei sesizări.

Asupra fondului sesizării:

A. Actele jurisdicționale prin care se stabilește caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate

23. Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că ,,Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.

24. În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că textul din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea calității de debitor al obligației de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța[1].

25. De asemenea, Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în Codul de procedură penală, care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate[2].

26. În aceeași jurisprudență s-a stabilit și că prin expresia „potrivit legii” Constituția lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[3].

27. Pe de altă parte, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. Circumstanțierea „potrivit legii” nu relevă posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la anumite erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale [art. 52 alin. (3) din Constituția României], organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta[4]. Neconstituționalitatea parțială declarată prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a vizat numai sfera de aplicare a textului (temeiurile achitării), nu și condițiile reparării pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale.

28. În același context, instanta de contencios constituțional a apreciat că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care trebuie constatată încălcarea libertății individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiție pentru acele persoane care nu se regăsesc în unul dintre cazurile enumerate de art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-și valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale. Orice persoană interesată se poate adresa justiției, dar în condițiile legii și urmând procedura prevăzută de lege. Liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instantele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile și libertățile ori interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instantelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, ceea ce constituie o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Ashingdane contra Regatului Unit al Mani Britanii, 1985), de
vreme ce acest drept cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului și poate face obiectul unor limitări sau condiționări atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

29. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenție, orice persoană victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor aceluiași articol are dreptul la reparație, acest paragraf fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea dacă detenția este ilegală[5].

30. Având în vedere, pe de o parte, condiționarea acordării reparațiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenție de constatarea de către o instanță națională a încălcării dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, iar, pe de altă parte, cerința de asigurare efectivă, cu un suficient grad de certitudine la nivel național, a dreptului la reparații, astfel garantat, Curtea Constituțională a constatat că obligația organelor judiciare prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală de a se pronunța prin hotărâri definitive asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut de art. 5 din Convenție, în acest sens. Curtea a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut de art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție. De asemenea, a reținut și că standardul de protecție prevăzut de art. 5 paragraful 5 din Convenție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție[6].

31. În ceea ce privește modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală își îndeplinesc această obligație. Curtea Constituțională a apreciat că aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii[7].

32. În același context, Curtea a considerat că stabilirea de către legiuitor a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor privative de libertate în favoarea organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale constituie o exercitare a competenței sale constituționale prevăzute de art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală[8].

33. Potrivit dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei.

34. Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că sintagma „instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei” se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în prima instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac.

35. Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere o instanță civilă, întrucât instanța învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluționeze conflictul de drept penal dedus judecății, în fața căreia s-a exercitat acțiunea penală și care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispozițiilor citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competența de a se pronunța asupra legalității unor astfel de măsuri preventive, precum și actele procesuale prin care o pot face.

36. Pe de altă parte, în dispozițiile Codului de procedură penală legiuitorul a folosit de fiecare dată sintagma „instanța de judecată” sau „instanța” pentru a desemna instanța penală (spre exemplu, art. 206, art. 208, art. 218, art. 220 etc.) și ori de câte ori s-a referit la instanța civilă a denumit-o în mod expres astfel (de exemplu, art. 27, art. 28, art. 397 alin. (5), art. 453 alin, (2), art. 600 alin. (3)].

37. Prin dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut obligația pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reținut și în jurisprudența recentă a Curții Constituționale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 și Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).

38. Așadar, organele judiciare penale au obligația (prevazută în textele de lege menționate în secțiunea anterioară) de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesității și proporționalității) în tot cursul procesului penal, cât timp aceasta măsură este în ființă.

39. De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestație inculpatul și procurorul. Instanta învestită cu soluționarea contestației are obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluțiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește legalitatea luării, prelungirii ori menținerii acestora, în final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menține până la soluționarea pe fond a cauzei, instanța investită cu soluționarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispozițiilor art. 399 afin. (1) din Codul de procedură penală.

40. Rezultă așadar că organele judiciare penale au obligația de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică și în practica instanțelor, se reține că instanțele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Un argument în plus în acest sens este și dispoziția din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

41. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe cale contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597-599 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri „a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare: c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei”. Legat de cazurile în care se poate formula contestație la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se ivește (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției.

42. În fine, pentru situația în care o persoană ar fi reținută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispozițiile Codului penal care sancționează aceste fapte ca infracțiune, respectiv infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevazută de art. 205 din Codul penal. Or, în această situație, caracterul nelegal al reținerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracțiune.

B. Hotărârea penală definitivă de achitare

43. În același timp, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, caracter nelegal măsurii privative de libertate.

44. Preliminar, se subliniază că organele judiciare penale au obligația să se pronunțe asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate atunci când sunt sesizate pentru luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept ori când efectuează verificarea din oficiu a măsurii preventive, precum și în situația în care s-a exercitat calea de atac a contestației.

45. De asemenea, instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei are obligația, conform art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, să se pronunțe prin hotărâre asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, în cazul în care instanța pronunță o soluție de achitare, măsura preventivă privativă de libertate dispusă în cauză încetează de drept, conform art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanța având obligația de a dispune punerea în libertate a inculpatului — art. 399 alin. (2) din Codul de procedură penală.

46. Referitor la soluțiile pronunțate de instanță pe fondul cauzei, se reține că, potrivit art 396 alin. (5) din Codul de procedură penală achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală[9].

47. Pe de altă parte, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

48. Soluțiile prezentate mai sus se pronunță de către instanță după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete a probatorului. Or, așa cum s-a arătat, potrivit art. 202, art. 209, art. 218 și art. 223 din Codul de procedură penală, reținerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune.

49. Așadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat.

50. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp[10].

51. În Cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei Curtea a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan și alții contra Regatului Unit s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care există o suspiciune întemeiată că a comis o infracțiune care justifică arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea și privarea de libertate în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existenta unei suspiciuni întemeiate; condiția este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanțe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragraful 5 este direct și strict condiționat de stabilirea unei arestări nelegate, ilicite, iar aceasta condiție rezultă din chiar redactarea normei convenționale.

52. Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări  determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menționat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmării penale și menținută în cursul judecății, în condițiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii
privative de libertate a fost verificată de către instantele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luata de instanta penala, ulterior prelungită de către aceleași instanțe și confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfășurare a activității infracționale justifica această măsură.

53. Așadar, rezultă că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menționate în acesta.

54. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie.

55. Concluzionând, achitarea reclamanților dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanțelor penale.

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 15/2017

Prin Decizia nr. 15/2017, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în consecință, a stabilit că: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Astfel, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.


[1] Decizia Curții Constituționale nr. 633 din 24 noiembrie 2005. publicată în M. Of. nr. 1138 din 15 decembrie 2005.

[2] Decizia Curții Constituționale nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22.

[3] Deciziile Curți Constituționale nr. 107 din 1 iulie 1999, publicată în M. Of. nr 354 din 27 iulie 1999; nr 124 din 27 iunie 2000, publicata în M. Of. nr 393 din 23 august 2000; nr. 172 din 23 mai 2001, publicată în M. Of. nr. 470 din 16 august 2001; nr. 199 din 21 iunie 2001, publicată în M. Of. nr. 521 din 30 august 2001; nr. 255 din 20 septembrie 2001, publicată în M. Of. nr 837 din 27 decembrie 2001; nr. 885 din 6 iulie 2010, publicată în M. Of. nr 582 din 17 august 2010; nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 143 din 24 februarie 2016; nr. 435 din 21 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 702 din 9 septembrie 2016; nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în M. Of. nr. 364 din 16 mai 2017.

[4] Deciziile Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998, publicată în M.l Of. nr. 182 din 18 mai 1998; nr. 138 din 5 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 554 din 12.11.1999.

[5] Decizia Curții Constituționale nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 15.

[6] Idem., paragraful 20

[7] Idem., paragraful 21.

[8] Decizia Curții Constituționale nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 17.

[9] a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

[10] Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 15/2017 (M. Of. nr. 946/29.11.2017): Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate was last modified: decembrie 19th, 2017 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii