Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 8/2018 (M. Of. nr. 441/25.05.2018): Natura juridică a obligaţiei de plată prevăzută la art. 2 din Legea nr. 10/1995 este aceea de obligație fiscală, fiind supusă termenului de prescripție de 5 ani

Decizia ÎCCJ Complet ÎCCJ Actul normativ Actul normativ Sumar
Decizia nr. 8/2018

(M. Of. nr. 441 din 25 mai 2018)

 

Completul DCD/C Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, forma în vigoare în anul 2010

(rep. M. Of. nr. 765 din 30 septembrie 2016; cu modif. ult.)

Art. 40 Obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală.

De asemenea, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

 

Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional

(rep. M. Of. nr. 761 din 9 noiembrie 2009; cu modif. ult.)

 

Art. 7
O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală

(rep. M. Of. nr. 513 din 31 iulie 2007; cu modif. ult.)

 

Art. 21-22 și art. 91

 

În M. Of. nr. 441 din 25 mai 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 8/2018 cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 și poziția 5 din anexa nr. 1 la aceeași lege, precum și cu prevederile art. 21 și 22 din O.G. nr. 92/2003, privitor la natura juridică a obligației de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilorși a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire.

De asemenea, decizia ÎCCJ a avut în vedere și interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

 

Obiectul dezlegării chestiunii de drept

 

Art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții

Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalenta cu o cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care executa lucrări de consolidare și reparații la locuintele din proprietate. Calculul și virarea sumelor respective se fac eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor. Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. utilizează 70% din fondul astfel constituit pentru îndeplinirea atribuțiilor, potrivit prevederilor legale, și virează 30% din acest fond în contul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, care îl utilizează pentru:

a) elaborarea reglementărilor tehnice în construcții, urbanism, amenajarea teritoriului și habitat, precum și a cercetărilor, testarilor, documentațiilor, studiilor, auditului, băncilor de date și realizării de prototipuri necesare fundamentarii reglementărilor specifice domeniului. Tipurile de reglementări și de cheltuieli aferente se stabilesc prin regulament elaborat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și aprobat prin hotărâre a Guvernului;

b) executarea prin Compania Naționala de Investiții – <> – S.A. a unor lucrări de intervenție în prima urgenta la construcții vulnerabile și care prezintă pericol public, în vederea asigurării cerinței de rezistenta și stabilitate, a prevenirii și atenuarii efectelor riscurilor naturale cauzate de cutremure de pământ, inundații, alunecări de teren, tasari și/sau prabusiri de teren și, după caz, pentru expertizarea și proiectarea lucrărilor necesare. Criteriile și modul de alocare a sumelor se stabilesc prin norme metodologice elaborate de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Întârzierile la plata a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. 1, se penalizeaza cu 0,15 % pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată.

Cheltuielile necesare efectuării activității de atestare tehnico-profesională a specialiștilor în construcții se suporta de către partea interesată.

Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație.

Cheltuielile necesare certificării calității produselor și procedeelor, eliberării de agremente tehnice pentru noile materiale, procedee și echipamente, autorizării și acreditării laboratoarelor, verificării proiectelor și execuției lucrărilor de construcții, conducerii și asigurării calității, verificărilor metrologice, recepției lucrărilor, urmăririi comportării în exploatare și intervenții în timp, precum și postutilizarii construcțiilor se suporta de către factorii interesați, cu excepția cheltuielilor efectuate potrivit alin. 1 lit. b)”.

 

Art. 7 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional

„Art. 7

(1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, veniturile obținute de autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor nr. 1 și 2, se fac venit la bugetul de stat.

(2) Disponibilitățile în lei și în valută ale autorităților și instituțiilor publice prevăzute la alin. (1), existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, se virează integral la bugetul de stat, potrivit mecanismului stabilit prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(3) Restituirile de sume aferente veniturilor încasate din activitatea desfășurată de autoritățile și instituțiile publice prevăzute la alin. (1) se efectuează de la bugetul de stat conform procedurii de restituire prevăzute de normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice.

(4) În situația autorităților prevăzute la alin. (1), reorganizate în cadrul aceluiași ordonator principal de credite, se abilitează Ministerul Finanțelor Publice să îi suplimenteze în mod corespunzător bugetul la propunerea acestui”.

 

Art. 21-22 și art. 91 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

„Art. 21

Creanțele fiscale

(1) Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.

(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.

Art. 22

Obligațiile fiscale

Prin obligații fiscale, în sensul prezentului cod, se înțelege:

a) obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;

b) obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;

c) obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;

d) obligația de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plată accesorii;

e) obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale, impozitele și contribuțiile care se realizează prin stopaj la sursă;

f) orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.

(…)

Art. 91

Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.

 

Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

 

În opinia instanței care a făcut sesizarea, pentru stabilirea termenului de prescripție este necesară lămurirea în prealabil a naturii raportului juridic din care a luat naștere obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamant, pe calea cererii de chemare în judecată.

Astfel, termenul general de prescripție de 3 ani este aplicabil ori de câte ori legea nu prevede un alt termen, așa încât stabilirea naturii raportului juridic dedus judecății va conduce automat la stabilirea dreptului aplicabil în materie de prescripție. Așadar, dacă se va statua că obligația pretinsă intimatei-pârâte reiese dintr-un raport juridic de drept civil, atunci va fi aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958), iar dacă se va statua că obligația pretinsă intimatei-pârâte reiese dintr-un raport juridic de drept fiscal, atunci va fi aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de O.G. 92/2003, prin art. 91.

Din punctul de vedere al instanței de sesizare, obligația de plată a sumei de bani reprezentând regularizarea cotei de 0,70%, respectiv de 0,1% la valoarea finală a lucrărilor are caracter fiscal.

În viziunea instanței de trimitere, prin obligație fiscală se înțelege, potrivit art. 22 din O.G. nr. 92/2003, acea obligație „de a plăti la termenele legale (…) alte sume datorate bugetului general consolidate”, iat   conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, de asemenea în redactarea în vigoare la data recepționării lucrărilor, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, veniturile obținute de autoritățileșiinstituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor nr. 1 și 2, se fac venit la bugetul de stat”, iar Inspectoratul de Stat în Construcții figurează menționat în anexa nr. 1, poziția 5.

Astfel, instanța a reținut că veniturile apelantului-reclamant, Inspectoratul de Stat în Construcții, se fac venit la bugetul de stat, iar noțiunea de buget general consolidat include bugetul de stat. așa încât obligația de plată a sumei de bani reprezentând regularizarea cotei de 0,70%, respectiv de 0,1% la valoarea finală a lucrărilor are caracter fiscal, în raport cu beneficiarul acestei taxe – statul.

În opinia instanței de trimitere, pentru calificarea naturii fiscale a raportului juridic dedus judecății este indifferent dacă, pentru colectarea acestei sume, Inspectoratul de Stat în Construcții a emis sau nu un titlu de creanță, deoarece obligația nu este stabilită de apelantul-reclamant, ci ea derivă din lege, respectiv din art. 40 din Legea nr. 10/1995.

 

Jurisprudența instanțelor naționale în materie

 

La solicitarea ÎCCJ, majoritatea instanțelor naționale au comunicat că nu au identificat practică judiciară cu privire la chestiunile de drept sesizate, unele dintre acestea exprimând însă opinii teoretice. Totuși, au fost identificate hotărâri judecătorești relevante la nivelul Curții de Apel București, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Timișoara, Curții de Apel Brașovși al Curții de Apel Alba Iulia.

Opiniile instanțelor au fost divergente, împărțindu-se în două categorii: fie că obligația de plată a sumei echivalente cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilorși lucrărilor este o obligație fiscală, fiind supusă termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003, fie că nu este o obligație fiscală și, ca atare, este incident termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ÎCCJ, prin Adresa nr. 2.422/C/4.525/III-5/2017 din 17 noiembrie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

 

Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

 

Atât la nivelul CCR, cât și la nivelul ÎCCJ nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept în discuție.

 

Raportul asupra chestiunii de drept

 

Prin raportul întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a considerat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunilor de drept sesizate, pentru sitauția în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilorși a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală și că obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

 

Decizia ÎCCJ (Complet DCD) nr. 8/2018

 

Prin Decizia nr. 8/2018 ÎCCJ (Complet DCD/C) a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 47.842/3/2015**, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că:

– În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 și poziția 5 din anexa nr. 1 la aceeași lege, precum și cu prevederile art. 21 și 22 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilorși a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală;

– În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederileart. 91 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 8/2018 (M. Of. nr. 441/25.05.2018): Natura juridică a obligației de plată prevăzută la art. 2 din Legea nr. 10/1995 este aceea de obligație fiscală, fiind supusă termenului de prescripție de 5 ani was last modified: iunie 18th, 2018 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii