Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 17/2016 (M. Of. nr. 993/9.12.2016): Dispoziţii ale Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, ale Legii dialogului social nr. 62/2011, precum și ale Codului Muncii
Redacția ProLege - decembrie 5, 2016Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină ele au fost identificate după cum urmează:
- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
- chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
- Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Constanţa este legal învestită cu soluţionarea apelurilor în două cauze ce au ca obiect obligarea salariatului la restituirea sumei acordate cu titlu de decont cheltuieli de transport la şi de la locul de muncă, ca sumă încasată necuvenit în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, republicat, într-o cauză ce are ca obiect anularea deciziei angajatorului şi obligarea acestuia la executarea obligaţiilor asumate prin art. 74 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2015, în sensul plăţii ajutoarelor la care salariaţii sunt îndreptăţiţi pentru situaţiile apărute de la data înregistrării contractului de muncă până la pronunţarea hotărârii şi, în continuare, pe toată perioada de valabilitate a contractului, şi într-o cauză ce are ca obiect obligarea salariatului la restituirea unei sume cu titlu de plată nedatorată, constând în decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament pe care pârâtul a încasat-o în anul 2014.
- Totodată, litigiile au natura unor conflicte de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011, hotărârile pronunţate de tribunal fiind supuse numai apelului, conform art. 214 din Legea nr. 62/2011.
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de patru complete din cadrul Curţii de Apel Constanţa, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
- De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate.
Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.
Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.
Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă.
Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.
Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Spre deosebire de legislaţia procesual penală, textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept, respectiv norma legală, nu arată dacă are în vedere numai acele decizii obligatorii erga omnes sau şi cele de speţă, pronunţate în recurs.
În doctrină s-a apreciat că această condiţie este îndeplinită numai în situaţia în care, în privinţa chestiunii de drept, instanţa supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casaţie.
În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.
Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.
Pe fondul cauzei se constată că, prin încheierile de sesizare, s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate aplicabile unei situaţii de fapt, necontestate, în care angajatorul, instituţie publică finanţată din fonduri proprii, care, potrivit legislaţiei fiscale, sunt considerate fonduri publice, s-a obligat prin contractul colectiv de muncă să acorde anumite categorii de drepturi băneşti, interzise de legile anuale de salarizare. În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi s-a constatat că plăţile au fost făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale, Curtea de Conturi solicitând angajatorului să ia măsuri pentru recuperarea lor. Angajatorul a chemat în judecată salariaţii pentru recuperarea sumelor plătite acestora, cu menţiunea că, la data litigiului, contractul colectiv de muncă expirase.
În primul rând este de reţinut că sumele achitate salariaţilor de către angajator şi a căror restituire s-a solicitat prin acţiunile promovate în justiţie sau a căror plată s-a solicitat prin cererile ce fac obiectul dosarelor în care s-au invocat chestiunile de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă sume care nu sunt incluse în drepturile salariale, ci intră în categoria cheltuielilor sociale deductibile limitat (decontare transport, bilete de odihnă şi tratament), fiind prevăzute în contractele colective de muncă pentru anii 2014 – 2015, la art. 74 lit. h), potrivit căruia „în afara ajutoarelor prevăzute de lege la care au dreptul, în limita posibilităţilor financiare, din fondul de cheltuieli sociale, salariaţii vor beneficia de următoarele sume care nu sunt incluse în drepturile salariale”. Prin urmare, ele nu reprezintă contraprestaţia propriu-zisă a muncii depuse, ci bonificaţii neasimilate veniturilor din salariu, acordate, de regulă, în scopul eficientizării muncii salariaţilor şi fidelizării acestora.
Stabilirea salariilor şi a altor drepturi în bani sau în natură pentru personalul din instituţiile publice finanţate integral din fonduri proprii pentru anii 2014 şi 2015 se face potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin Legea nr. 28/2014, respectiv conform art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, dispoziţii legale cu conţinut identic, doar că se referă la ani diferiţi, şi care prevăd că, prin excepţie de la prevederile art. 1 şi 2, respectiv prin excepţie de la prevederile art. 1, pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, ale cărui contracte colective de muncă îşi încetează valabilitatea în anul 2014, respectiv 2015, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, respectiv potrivit art. 1 alin. (2), care prevede că, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”, şi art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevede că „prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi”.
Având în vedere că salarizarea personalului angajat în instituţii publice care se finanţează integral din venituri proprii, precum şi acordarea altor drepturi se realizează, pentru anii 2014 – 2015, în baza Legii-cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare menţionate anterior, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, prin contractele colective de muncă pentru anii respectivi, se puteau stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar, potrivit art. 138 alin. (1) din acelaşi act normativ, nu se puteau negocia şi include în contractele colective de muncă clauze referitoare la drepturi în bani sau în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Cum drepturile pretinse sunt drepturi pecuniare, condiţiile acordării lor nu puteau fi negociate decât dacă dreptul respectiv era recunoscut prin legile de salarizare.
În speţă, angajatorul, care este o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii şi al cărui buget este constituit din fonduri publice, potrivit art. 2 lit. l) din Legea nr. 94/1992, este supus controlului Curţii de Conturi, care se exercită în ceea ce priveşte modul de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare, potrivit art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) din Legea nr. 94/1992.
În acest context se ridică, prin sesizare, problema dacă decizia Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi care se bucură de prezumţia de adevăr fie prin necontestare, fie prin menţinerea sa în urma controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ, înlătură, prin ea însăşi, de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă prin care se acordă drepturile băneşti constatate de Curtea de Conturi ca încălcând dispoziţiile legilor de salarizare sau lipsa de eficacitate a acestei clauze trebuie constatată de instanţa de judecată.
În acest ultim caz se pune problema regimului juridic aplicabil sancţiunii civile a nulităţii (respectiv cine o poate invoca, în ce moment şi prin ce mijloc procesual).
Este de precizat că angajatorul din prezenta cauză este supus legilor de salarizare bugetară, nefiind incidentă, în situaţia sa, Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 4.112/1/2015, care se referă strict la situaţia tranzitorie a angajatorului, inclus în legea-cadru de salarizare, căruia i se modifică regimul de finanţare [art. 37 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010], situaţie în care încadrarea în anexa corespunzătoare a legii operează după expirarea contractului colectiv de muncă. Pentru celelalte cazuri, în care personalul instituţiei publice finanţate din fonduri proprii era salarizat în baza legii-cadru la momentul negocierii contractului colectiv de muncă, negociere în care trebuie să ţină seama de legea-cadru de salarizare şi de legea anuală în vigoare în anul respectiv, este exclusă interpretarea conform căreia contractul colectiv de muncă este valabil peste legea-cadru de salarizare.
Înalta Curte consideră ca fiind corectă opinia conform căreia o decizie a Curţii de Conturi nu poate să înlăture eo ipso de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă. Aceasta întrucât o astfel de decizie, cu caracter administrativ, nu este opozabilă decât angajatorului, în sarcina căruia impune obligaţii de recuperare a prejudiciului, nu şi salariatului.
Pentru a se putea repercuta asupra raportului juridic de muncă al salariatului bugetar, din perspectiva drepturilor băneşti încasate cu încălcarea legii, trebuie iniţiat un mecanism procesual care să îi fie opozabil acestuia şi în care salariatul să aibă posibilitatea de a se prevala, în justificarea drepturilor încasate, de existenţa clauzei din contractul colectiv de muncă (fie pentru a pretinde plata dreptului acordat prin respectiva clauză, fie, odată plătit, pentru a se opune unei cereri de restituire). Verificarea conformităţii respectivei clauze contractuale cu normele imperative ale legii urmează a ţine cont de reglementările speciale derogatorii în materia nulităţii, vizând condiţiile în care instanţa poate constata nulitatea absolută a unei clauze din contractul colectiv de muncă, care acordă salariatului din sectorul bugetar drepturi neprevăzute în legea de salarizare.
Prin urmare, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte prin simpla sa existenţă, de efecte, clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, dacă o instanţă de judecată nu a constatat, în condiţiile legii, nulitatea acestora.
În ceea ce priveşte regimul nulităţii unei clauze nelegale din contractul colectiv de muncă se constată că art. 132 din Legea nr. 62/2011 instituie, în alineatul (1), o reglementare-cadru, de principiu, cu aplicabilitate generală, în privinţa marjei de negociere a contractelor colective de muncă, ce trebuie să se încadreze „în limitele şi condiţiile prevăzute de lege”. Alin. (2) – (4) se referă la caracterul minimal al dispoziţiilor cu forţă juridică superioară de la care se poate deroga în favoarea salariaţilor.
Potrivit art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele din contractul colectiv de muncă negociate (s.n. în favoarea sau în defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art. 132 sunt lovite de nulitate, sancţiune ce se aplică de către instanţă, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
Art. 138 din Legea nr. 62/2011 se referă la situaţia specială a contractelor colective încheiate în sectorul bugetar, instituind anumite condiţii (alin. 1 – 3), a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a respectivei clauze [alin. (4)]. Conform art. 138 alin. (5) din acelaşi act normativ, răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului.
Aceste texte din Legea dialogului social se coroborează cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului.
Este corectă acea interpretare dată de doctrină şi jurisprudenţă conform căreia, în condiţiile în care regimul nulităţii nu este foarte clar stabilit în dreptul muncii, nulităţile absolute şi relative nefiind reglementate distinct, pentru a distinge între aceste nulităţi se impune a institui criteriul naturii interesului ocrotit. În caz contrar, o posibilă situaţie de încălcare flagrantă a unei norme imperative ar rămâne nesancţionată întrucât părţile care au negociat-o nu sunt interesate să îşi corecteze propria conduită culpabilă.
În acest sens se poate aprecia că orice clauză ce nu ocroteşte un interes particular şi încalcă un interes public poate fi analizată, din oficiu, în privinţa legalităţii, atunci când o instanţă este învestită cu cereri ce pun în discuţie efectele produse de această clauză.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.