De la legisacţiuni la procedura formulară – relativizarea absolutului în dreptul roman
Ionela Cuciureanu - septembrie 1, 2018 Abstract
The roman lawhasevolvedbythemeans of procedure, as the formalism andthe strict
interpretation of the roman lawstransformed, underthe creative influence of thepraetor,
into procedural instrumentsintendedtohelpthevaluation of thecitizens’rights, in full
agrement withtheevolution of the social relations of the roman society. Fromthis
perspective, the roman lawseemstohavefolowed a trueinitiaticpath, a socalledvia crucis, in
itsevolution, frmthelegisactionestothe formula procedure, fromthestrictumiustothefide bona.
Keywords: roman law, procedure, legiasctiones, formalism, interpretation, praetor,
goodfaith.
A. Formalismul şi stricta interpretare a legii – coordonatele principale ale legisacţiunilor
Procedura legisacţiunilor a gravitat pentru mult timp în jurul lui strictumius, conform principiului enunţat încă din Codul Decemviral – „uti lingua nuncupassit, ita ius esto”, principiu pe care jurisconsultul Celsus îl reproduce în alţi termeni: „Quid quidad stringendae obligationis est, id, nisi palam verbis exprimitur, omissum intelligendum est”[1]. Se observă, aşadar, că tot ce cade sub imperiul unei acţiuni date este obligatoriu, dar nimic în plus – strictumius nu implică ideea de echitate, el vizează doar litera convenţiei.
Căutând o cauză istorică a acestei rigori, J.P. Molitor consideră că aceasta rezidă în caracterul iniţial primitiv al plebei, acea asociere neomogenă de aventurieri, cetăţeni nemulţumiţi, iluştri exilaţi de prin toate părţile Greciei Mari, apatrizi chiar, fără vreo legătură de rudenie cu vreo lege, neuniţi între ei de vreun cult comun. Cât priveşte aspectul politic, trebuia ca ei să cadă sub tutela şi dominaţia patricienilor. Cât priveşte latura civilă însă, între ei înşişi ei nu puteau avea alt drept decât decât cel stabilit prin legi, neavând cutume comune[2]. De aici derivă importanţa extraordinară pe care statul roman a conferit-o literii scrise – obligaţiile provenite din convenţii trebuiau să fie certe ca formă, obiect sau efect.
Magistratul avea, însă, un rol aproape insignifiant în procedura legisacţiunilor (Gaston May îl consideră „şters”, desemnându-l cu termenul „effacé”[3]). El nu indica părţilor nici ce cuvinte să pronunţe, nici ce gesturi simbolice trebuia să fie săvârşite, nici judecătorul privat ce urma să le tranşeze litigiul. Acest rol este considerat o reminescenţă a vechiului sistem de justiţie privată, în care fiecare parte urmărea prin propriile mijloace realizarea dreptului său. În cazul legisacţiunilor, magistratul asistă la dezbateri, însă nu le conduce; rolul său se limitează la a oferi duelului judiciar un caracter oficial şi licit[4].
Formalismul excesiv, la tirania căruia magistratul asistă neputincios este ilustrat şi de Gaius, în exemplele pe care le oferă în Institute – pierderea unor procese pentru că partea spusese de vitibus succiss is în loc de arboribus succisis, sau una movem în loc de unu movem în loc de unu movem, deşi genul substantivului se schimbase între timp[5].
Legisacţiunile, numite astfel „quod legibus proditae erant”, după cum afirmă Gaius, încep însă cu timpul să fie insuficiente.
B. Rolul activ al pretorului în dinamica acţiunii
În anul 367 a. Chr., prin legile Liciniene se înfiinţase la Roma instituţia pretorului urban, a cărui necesitate era evidentă, după cum subliniază Pompeius[6]. Totuşi, marele număr de procese judecate între străini la Roma, precum şi multele procese în care una sau chiar ambele părţi nu erau cetăţeni romani, au făcut simţită nevoia creării unei noi magistraturi, în 242 apărând pretorul peregrin. Mai târziu, în timpul imperiului, s-a dezvoltat o oarecare specializare a pretorilor pe anumite domenii (praetor tutelaris etc.)[7].
Un atribut esenţial al pretorului îl constituia imperiumul. Conform lui Ulpian, „Imperium aut merum est, aut mixtum est (…) Mixtum est imperium, cui etiam jurisdictio in est quod in danda bonorum possesio ne consistit”[8]. Pe baza acestui imperium (pe care magistraţii inferiori nu îl aveau), s-a făcut şi bine cunoscuta distincţie între iudicium imperium continens şi iudicium legitimum.
Este cert, însă, că legea Aebutia este cheia de boltă a activităţii creatoare a pretorului, deschizând epoca procedurii formulare şi a edictului ca izvor de drept. Edictele erau comunicate adresate publicului, care, după cum arată şi etimologia lor („ex dicere”), au fost la început orale şi care au fost ulterior afişate. La început, nu era vorba decât de nişte proclamaţii destul de vagi, după cum afirma P.F. Girard – profesiuni de credinţă, planuri de viitor care nu aveau o forţă coercitivă mai mare decât au azi programele electorale. După legea Aebutia însă, rolul edictelor a devenit unul semnificativ, corespunzător creşterii puterii magistraţilor (c.f. Gaius 1, 6 – „amplissimum ius est in edictis duorum praetorum, urbani et peregrini”).
Dacă până atunci, pretorul putea recurge la proceduri precum missio in possessionem, stipulaţiuni sau interdicte pentru a suplini anumite lacune, totuşi, el nu putea nici să promită că va acorda acţiuni pe care legea nu le acordă, nici că va refuza acţiunile acordate de lege. Dimpotrivă, după această lege i s-a deschis calea reformei legislative, permiţându-i-se să înlăture pretenţii bazate pe lege, refuzând legisacţiuni fără să ofere formula corelativă. Această „dene gatio legis actionis”, care în timpul procedurii anterioare ar fi constituit un hybris juridic din partea magistratului, capătă acum valenţe inovatoare. Practic, pretorul deschide drumul către evitarea situaţiei de a pronunţa un „non liquet” (refuzul de a tranşa diferendul în fond, pe motivul că nu există o bază juridică), ceea ce va deveni mai târziu cunoscut ca „denegarea de dreptate”.
Dacă ar fi să comparăm edictul cu legea, la o primă vedere am putea să o situăm pe aceasta pe o poziţie net superioară. La o privire mai atentă însă, balanţa se înclină în favoarea edictului. Aşadar, deşi legea e perpetuă, imuabilă chiar, iar edictul nu e valabil decât un an, durata mandatului unui magistrat – şi mai mult decât atât, edictul nu devine obligatoriu pentru autorul său decât după o Lex Cornelia din 687, care interzice magistratului să se distanţeze de angajamentele asumate, practica a arătat că pretorul nou ales prelua din edictul predecesorului său dispoziţiile utile. În acest fel, anumite prevederi au devenit perpetue în edict, care a început să cuprindă două părţi – pars translaticia (edictum vetus) şi pars nova (edictum novum) – aportul personal al noului pretor.
De asemenea, se mai poate afirma că spre deosebire de lege, edictul nu se aplică decât în circumscripţia teritorială a magistratului care l-a emis. Într-adevăr, de iure, edictul nu se aplică decât în arealul de competenţă al autorului său, de facto însă, dispoziţiile edictelor din capitală erau reproduse în fiecare provincie, fără alte diferenţe decât cele care ţineau de specificul local (se ştie că Cicero, în edictul său din Cilicia, după ce a reglementat câteva aspecte specifice dreptului local, a făcut trimitere la dispoziţiile edictelor urbane[9]) .
Totodată, se remarcă faptul că edictul nu poate, în mod direct, nici să abroge o regulă de drept, nici să creeze una nouă. El poate să ajungă, de facto, la acelaşi rezultat, neutralizând legea existentă. De exemplu, pretorul nu îi poate spune debitorului iure civili obligat dolosiv că nu mai datorează nimic, însă îi poate oferi o excepţiune („exceptionem dabo”) sau îi poate refuza o acţiune („actionem non dabo”). Tot aşa, când cheamă la moştenire un alt moştenitor decât cei legali, el nu va afirma „heresesto, familiam habeto”, ci „bonorum possessionem dabo”[10].
Se observă astfel că prin mijloace procedurale, edictul ajunge la fel de eficient ca şi legea, iar în caz de conflict, îi poate prevala[11]. Dintre procedeele uzitate de pretor pentru a reforma dreptul, cel puţin patru au o pondere esenţială: stipulaţiunile pretoriene, missiones in possesionem, interdictele şi restitutiones in integrum.
Stipulaţiunile pretoriene sunt contracte verbale, destinate să dea naştere, în patrimoniul stipulantului în contra promitentului, unei creanţe pe care dreptul civil nu o oferă. Ulpian le clasifică în cautionales, judiciales şi communes[12], după cum scopul lor e de a da naştere unei creanţe pe care dreptul civil nu o acordă, de a asigura executarea unei sentinţe sau ambele. În privinţa modului de constrângere, pretorul nu apelează la mijloacele coercitive de care dispune pe plan administrativ (multa, pignora), ci la procedee care ţin de funcţia sa judiciară: refuzul sau acordarea unei acţiuni, missiones in possessionem.
Acestea din urmă reprezintă autorizaţii acordate creditorului de a intra în stăpânirea bunurilor debitorului, fără a-l deposeda pe acesta, doar cu scopul de a-l împiedica să-şi mărească insolvabilitatea pe cale artificială. Se distinge între missio in rem (care poartă asupra unui anumit bun) şi missio in bona[13] (poartă asupra unei mase patrimoniale), aceasta din urmă pronunţându-se în cazul celui care nu se apără, sau în cazul celui care se oferă „cautio legatorum”.
Interdictele sunt dispoziţii date de pretor în cazul litigiilor între două persoane, la cererea uneia dintre ele, pentru a se prescrie fie acte pozitive (interdictele restitutorii, exhibitorii, decreta), fie acte negative, abstenţiuni (interdicte prohibitorii)[14]. Unii romanişti remarcă, însă, un contrast între limbajul imperativ folosit şi modul destul de lejer în care erau impuse. Astfel, dacă expresiile folosite sunt imperative, nelăsând loc niciunui compromis („vim fieri veto”, „exhibeas”, „restituas”), rezultatul ar fi un proces ordinar, într-o formă, ce-i drept, destul de complicată, în care problema tranşată este dacă acele condiţii ce făceau dispoziţiile interdictului operative au fost respectate şi care rezulta, dacă se constata acest lucru, într-o condamnare pecuniară[15].
Această opinie este criticabilă prin faptul că potenţialitatea condamnării pecuniare la dublul sumei datorate exercita o presiune suficient de mare asupra debitorului, determinându-l să îşi plătească datoriile pentru a se elibera din acel „iuris vinculum” ale cărui consecinţe nu se profilau a fi prea avantajoase din punct de vedere patrimonial. De lege ferenda, am putea afirma că şi în societatea contemporană, dezvoltarea unor mijloace eficiente şi operative de soluţionare a litigiilor pe cale administrativă (fără a limita sau încălca în vreun fel accesul liber la justiţie, garantat prin normele constituţionale) ar putea reprezenta o soluţie pentru descongestionarea instanţelor şi fluidizarea soluţionării cauzelor.
Restitutio in integrum este acea decizie prin care magistratul desfiinţează actul juridic dăunător reclamantului, repunând părţile în situaţia anterioară, însă numai în drept, nu şi în fapt.
O altă modalitate de reformă legislativă folosită de pretor a constituit-o introducerea aşa numitelor beneficii. Astfel, în materie succesorală, pretorul a introdus beneficium abstinendi pentru filius familiae, care era erede necesar şi nu avea deci libertatea de a accepta sau refuza moştenirea. Totodată, sclavului eliberat şi instituit moştenitor, pretorul i-a acordat beneficium separationis, pentru a-i proteja bunurile viitoare şi pentru instituirea unui principiu ce rezistă şi astăzi pentru a păstra distincţia între patrimoniul lui de cuius şi cel al eredelui. De asemenea, tot pe plan succesoral, chemând la succesiune pe toţi descendenţii lui de cuius, chiar dacă nu mai erau agnaţi cu el, pretorul a acţionat în spiritul echităţii. Jurisprudenţa aminteşte cazul unui tată care, crezându-şi fiul mort în război, instituise moştenitor un străin; acesta se întoarce însă şi intentează o acţiune care se pare că a ridicat multe controverse: „Ius Crassus urguebat, aequitatem Antonius”[16].
Un alt beneficiu inedit îl constituie „taxatio in id quod fieri potest” (beneficium competentiae, cum l-au denumit comentatorii medievali). Deşi în dreptul clasic nu era admisă executarea pro parte, totuşi, în anumite cazuri, pretorul putea condamna doar „in idquod facere possunt”, în scopul evitării unei venditio bonorum şi a infamiei[17]. Totodată, necesită a fi amintite şi beneficiile acordate garanţilor (beneficiul cesiunii de acţiuni, beneficiul de discuţiune, de diviziune etc.).
Sistemul acesta de evoluţie a dreptului pe cale jurisprudenţială şi preeminenţa hotărârii judecătoreşti ca izvor de drept a fost păstrată în forma sa de inspiraţie romană în sistemul de drept anglo-saxon. Deşi sub aspectul formei, din multe puncte de vedere, tradiţia romană a fost abandonată, totuşi, s-au făcut numeroase comparaţii între instituţii din dreptul roman şiinstituţii păstrate în sistemul de common law.
Istoricii şi romaniştii au studiat de exemplu paralelismul existent între Pretor şi Chancellor, sub aspectul influenţelor inovatoare exercitate, ajungându-se la concluzia că, după cum personalitatea pretorului apare să fi exercitat o influenţă considerabilă asupra Edictului, în timpul mandatului său, la fel şi personalitatea Cancelarului – pentru o lungă perioadă singurul şi până în secolul XIX judecătorul dominant în materia echităţii, a reprezentat un factor important în evoluţia şi dezvoltarea acestui izvor de drept.
De fapt, romaniştii au studiat similitudinile existente între Equity şi edictele pretorului, considerând că le uneşte acelaşi caracter până la urmă relativ subsidiar pe care îl jucau pe lângă un set de reglementări imperative cu valoare de principiu. O critică adusă de unii autori[18] edictului era că, până şi în forma sa finală, aşa cum a fost sistematizat de Salvius Iulianus, a rămas un set de reguli sporadice, fără o prea mare conexiune între ele – Flavio Biondi îl considera chiar haotic – un appendix la dreptul civil, după cum şi Equity era considerat un appendix la common law, iar nu un sistem auto-suficient[19].
Totuşi, evoluţia jurisprudenţială a dreptului a fost oprită de sistematizarea edictului de către Salvius Iulianus, care, din ordinul împăratului Hadrian, a reunit toate edictele sub titulatura de „Edictum perpetuum”. Prin codificarea edictului, s-a încercat o oprire a ceasului juridic, uitându-se faptul că timpul curge oricum, independent de ceas.
Momentul în care dreptul roman a fost oprit din evoluţia sa prin concentrarea atribuţiilor de legiferare în mâinile împăratului, a reprezentat începutul sfârşitului Imperiului Roman. Treptat, prăpastia dintre realitatea de fapt şi ordinea de drept s-a adâncit, aruncând imperiul într-o criză fără ieşire, a cărei ultimă zvâcnire va fi în timpul lui Justinian. După cum afirma şi Vladimir Hanga, „edictul murise odată cu codificarea lui (…)”[20].
Bibliografie:
Izvoare
1. Gaius, Institutiones.
2. Justinian, Digesta.
Monografii. Tratate
1. V. Arangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Jovene, Napoli, 1941.
2. P. Bonfante, Storia del diritto romano, Societa Editrice Libreria Milano, 1923, vol. II.
3. L.B. Bonjean, Traité des actions, Editeurs Villecoq pere et fils, Paris, 1845.
4. W.W. Buckland, A. Mc Nair, Roman Law & Common law – a comparison in outline, Cambridge University Press, 1952.
5. G. Ciulei, Curs de drept privat roman. Procedura civilă, Cluj, 1946.
6. P. Francisci, Storia del diritto romano, Giuffre, Milano, 1941.
7. F. Gallo, Princeps e iuspretorium, Rivista di Diritto Romano, no. 1/2001, http://www.ledonline.it/rivistadirittoromano/.
8. Gheorghiu, N.K. Dimitrie, „Pretorii și edictele lor”, Tipografia „Lumina Moldovei”, Iași, 1922.
9. A.E. Giffard, R. Viliers, Droit romain et ancien droit francais, Dalloz, Paris, 1970.
10. P.F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romain, septieme edition, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924.
11. G. Grosso, Le idee fondamentali del diritto romano, Edizioni Rai – Radiotelevisione Italiana, 1964.
12. A. Guarino, Diritto privato romano, Napoli, Casa Editrice Eugenio Jovene, 1970.
13. V. Hanga, Curs de drept privat roman, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
14. R. Ihering, L’esprit du droit romain dans les diverses phases de son développement, deuxième édition, A. Marescq Editeur, Paris, 1880.
15. S.G. Longinescu, Istoria dreptului roman, stenografiat și editat de Traian Simian, București, 1927.
16. G. May, Eléments de Droit Romain, a l’usage des étudiants des Facultés de Droit, 6eme édition, revue et augmenté, Librairie de la Société du recueil Sirez, Paris, 1925.
17. E. Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
18. J.P. Molitor, Le cours de droitromainapprofondi, Librairie Auguste Durand, Paris, 1851.
19. F. Schulz, Classical Roman Law, The Clarendon Press, Oxford, 1969.
20. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
21. C.S. Tomulescu, Curs de drept privat roman, Tipografia Universității, București, 1973.
22. R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Juta Co. Ltd, Cape Town, 1992.
Articole. Studii
1. A. Kokourek, The Formula Procedure of Roman Law, Virginia Law Review, vol. 8, no. 5 (Mar. 1992), pp. 337-355, disponibil la http://www.jstor.org/stable/1063272.
2. E. Metzger, Actions, în E. Metzger, ed. A Companion to Justinian’s Institutes, London, Gerald Duck worth and Co., Ltd, and New York, Cornell University Press, 1997.
3. E. Metzger, An outline of legal procedure, Roman Legal Tradition, nr. 9/2013.
4. E. Metzger, Roman Judges, Case law and Principles of Procedure, Law and History Review, 22/2, 2004.
5. A. Valino, Notas sobre arbiter y iudex en el processo delordo, Estudios en el homenaje a la profesora Teresa Puente, Universitat de Valencia, 1996, vol. II.
[1] D, XLV, 99, 1.
[2] J.P. Molitor, Le cours de droit romain approfondi, Librairie Auguste Durand, Paris, 1851.
[3] G. May, Eléments de Droit Romain, a l’usage des étudiants des Facultés de Droit, 6eme édition, revue et augmenté, Librairie de la Société du recueil Sirez, Paris, 1925, p. 607.
[4] Ibidem.
[5] Gaius, idem, 4. 30: „unde eum qui de vitibus succis is it aegis set, ut in actione vites nominaret, responsum est rem perdis se, quiad ebuis set arbores nominare, eo quod lex XII Tabularum, ex qua de vitibus succis is actio competeret, generaliter de arboribus succis is loqueretur”.
[6] D, 1, 2, 2. 27.
[7] G. Ciulei, Curs de drept privat roman. Procedura civilă, Cluj, 1946.
[8] Ulpian, în D, 2, 1, 3; Gaius defineşte imperium merum ca fiind „gladii potestatem ad anim advertendum in faci norosos homines” (dreptul de a purta sabie pentru a-i pedepsi pe răufăcători), o atribuţie care nu are nicio legătură cu jurisdictio, de fapt, iar imperium mixtum ca pe „cui etiam jurisdictio in est”(cel cărui îi aparţine oficiul judiciar) puterea magistratului de a soluţiona pe cale administrativă, litigiile civile (nu însăşi pe cele penale).
[9] Cicero, Ad Atticum, VI, 1.
[10] Gheorghiu, N.K. Dimitrie, Pretorii şi edictele lor, Tipografia „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1922.
[11] Ibidem.
[12] P.F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romain, septième édition, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924, p. 1116.
[13] Idem, p. 1117.
[14] Idem, p. 1118.
[15] W.W. Buckland, A. Mc Nair, Roman Law & Common law – a comparison in outline, Cambridge University Press, 1952.
[16] Cicero, De officiis, 3.16. 67 [M. Marius Gratidianus (…) C. Sergio Ora tae vendidera taedes (…) Eae serviebant, sed hoc in mancipio Marius non dixerat (…) Ius Crassus urguebat: „Quid vitii venditor non dixis set sciens, id oportere praestari”; aequitatem Antonius: „quoniam id vitium ignotum Sergio non fuisset, qui illa saedes vendi dis set nihil fuisse necesse dici”].
[17] A. Guarino, Diritto privato romano, Napoli, Casa Editrice Eugenio Jovene, 1970.
[18] W.W. Buckland, A. Mc Nair, op. cit.
[19] J. Maitland considera Equity ca fiind o colecţie de appendice între care nu există conexiuni strânse.
[20] V. Hanga, Curs de drept privat roman, ediția a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 62.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.