De la legisacţiuni la procedura formulară – relativizarea absolutului în dreptul roman

A. Formalismul și stricta interpretare a legii – coordonatele principale ale legisacțiunilor

Procedura legisacțiunilor a gravitat pentru mult timp în jurul lui strictumius, conform principiului enunțat încă din Codul Decemviral – „uti lingua nuncupassit, ita ius esto”, principiu pe care jurisconsultul Celsus îl reproduce în alți termeni: „Quid quidad stringendae obligationis est, id, nisi palam verbis exprimitur, omissum intelligendum est[1]. Se observă, așadar, că tot ce cade sub imperiul unei acțiuni date este obligatoriu, dar nimic în plus – strictumius nu implică ideea de echitate, el vizează doar litera convenției.

Căutând o cauză istorică a acestei rigori, J.P. Molitor consideră că aceasta rezidă în caracterul inițial primitiv al plebei, acea asociere neomogenă de aventurieri, cetățeni nemulțumiți, iluștri exilați de prin toate părțile Greciei Mari, apatrizi chiar, fără vreo legătură de rudenie cu vreo lege, neuniți între ei de vreun cult comun. Cât privește aspectul politic, trebuia ca ei să cadă sub tutela și dominația patricienilor. Cât privește latura civilă însă, între ei înșiși ei nu puteau avea alt drept decât decât cel stabilit prin legi, neavând cutume comune[2]. De aici derivă importanța extraordinară pe care statul roman a conferit-o literii scrise – obligațiile provenite din convenții trebuiau să fie certe ca formă, obiect sau efect.

Magistratul avea, însă, un rol aproape insignifiant în procedura legisacțiunilor (Gaston May îl consideră „șters”, desemnându-l cu termenul „effacé[3]). El nu indica părților nici ce cuvinte să pronunțe, nici ce gesturi simbolice trebuia să fie săvârșite, nici judecătorul privat ce urma să le tranșeze litigiul. Acest rol este considerat o reminescență a vechiului sistem de justiție privată, în care fiecare parte urmărea prin propriile mijloace realizarea dreptului său. În cazul legisacțiunilor, magistratul asistă la dezbateri, însă nu le conduce; rolul său se limitează la a oferi duelului judiciar un caracter oficial și licit[4].

Formalismul excesiv, la tirania căruia magistratul asistă neputincios este ilustrat și de Gaius, în exemplele pe care le oferă în Institute – pierderea unor procese pentru că partea spusese de vitibus succiss is în loc de arboribus succisis, sau una movem în loc de unu movem în loc de unu movem, deși genul substantivului se schimbase între timp[5].

Legisacțiunile, numite astfel „quod legibus proditae erant”, după cum afirmă Gaius, încep însă cu timpul să fie insuficiente.

B. Rolul activ al pretorului în dinamica acțiunii

În anul 367 a. Chr., prin legile Liciniene se înființase la Roma instituția pretorului urban, a cărui necesitate era evidentă, după cum subliniază Pompeius[6]. Totuși, marele număr de procese judecate între străini la Roma, precum și multele procese în care una sau chiar ambele părți nu erau cetățeni romani, au făcut simțită nevoia creării unei noi magistraturi, în 242 apărând pretorul peregrin. Mai târziu, în timpul imperiului, s-a dezvoltat o oarecare specializare a pretorilor pe anumite domenii (praetor tutelaris etc.)[7].

Un atribut esențial al pretorului îl constituia imperiumul. Conform lui Ulpian, „Imperium aut merum est, aut mixtum est (…) Mixtum est imperium, cui etiam jurisdictio in est quod in danda bonorum possesio ne consistit[8]. Pe baza acestui imperium (pe care magistrații inferiori nu îl aveau), s-a făcut și bine cunoscuta distincție între iudicium imperium continens și iudicium legitimum.

Este cert, însă, că legea Aebutia este cheia de boltă a activității creatoare a pretorului, deschizând epoca procedurii formulare și a edictului ca izvor de drept. Edictele erau comunicate adresate publicului, care, după cum arată și etimologia lor („ex dicere”), au fost la început orale și care au fost ulterior afișate. La început, nu era vorba decât de niște proclamații destul de vagi, după cum afirma P.F. Girard – profesiuni de credință, planuri de viitor care nu aveau o forță coercitivă mai mare decât au azi programele electorale. După legea Aebutia însă, rolul edictelor a devenit unul semnificativ, corespunzător creșterii puterii magistraților (c.f. Gaius 1, 6 – „amplissimum ius est in edictis duorum praetorum, urbani et peregrini”).

Dacă până atunci, pretorul putea recurge la proceduri precum missio in possessionem, stipulațiuni sau interdicte pentru a suplini anumite lacune, totuși, el nu putea nici să promită că va acorda acțiuni pe care legea nu le acordă, nici că va refuza acțiunile acordate de lege. Dimpotrivă, după această lege i s-a deschis calea reformei legislative, permițându-i-se să înlăture pretenții bazate pe lege, refuzând legisacțiuni fără să ofere formula corelativă. Această „dene gatio legis actionis”, care în timpul procedurii anterioare ar fi constituit un hybris juridic din partea magistratului, capătă acum valențe inovatoare. Practic, pretorul deschide drumul către evitarea situației de a pronunța un „non liquet” (refuzul de a tranșa diferendul în fond, pe motivul că nu există o bază juridică), ceea ce va deveni mai târziu cunoscut ca „denegarea de dreptate”.

Dacă ar fi să comparăm edictul cu legea, la o primă vedere am putea să o situăm pe aceasta pe o poziție net superioară. La o privire mai atentă însă, balanța se înclină în favoarea edictului. Așadar, deși legea e perpetuă, imuabilă chiar, iar edictul nu e valabil decât un an, durata mandatului unui magistrat – și mai mult decât atât, edictul nu devine obligatoriu pentru autorul său decât după o Lex Cornelia din 687, care interzice magistratului să se distanțeze de angajamentele asumate, practica a arătat că pretorul nou ales prelua din edictul predecesorului său dispozițiile utile. În acest fel, anumite prevederi au devenit perpetue în edict, care a început să cuprindă două părți – pars translaticia (edictum vetus) și pars nova (edictum novum) – aportul personal al noului pretor.

De asemenea, se mai poate afirma că spre deosebire de lege, edictul nu se aplică decât în circumscripția teritorială a magistratului care l-a emis. Într-adevăr, de iure, edictul nu se aplică decât în arealul de competență al autorului său, de facto însă, dispozițiile edictelor din capitală erau reproduse în fiecare provincie, fără alte diferențe decât cele care țineau de specificul local (se știe că Cicero, în edictul său din Cilicia, după ce a reglementat câteva aspecte specifice dreptului local, a făcut trimitere la dispozițiile edictelor urbane[9]) .

Totodată, se remarcă faptul că edictul nu poate, în mod direct, nici să abroge o regulă de drept, nici să creeze una nouă. El poate să ajungă, de facto, la același rezultat, neutralizând legea existentă. De exemplu, pretorul nu îi poate spune debitorului iure civili obligat dolosiv că nu mai datorează nimic, însă îi poate oferi o excepțiune („exceptionem dabo”) sau îi poate refuza o acțiune („actionem non dabo”). Tot așa, când cheamă la moștenire un alt moștenitor decât cei legali, el nu va afirma „heresesto, familiam habeto”, ci „bonorum possessionem dabo”[10].

Se observă astfel că prin mijloace procedurale, edictul ajunge la fel de eficient ca și legea, iar în caz de conflict, îi poate prevala[11]. Dintre procedeele uzitate de pretor pentru a reforma dreptul, cel puțin patru au o pondere esențială: stipulațiunile pretoriene, missiones in possesionem, interdictele și restitutiones in integrum.

Stipulațiunile pretoriene sunt contracte verbale, destinate să dea naștere, în patrimoniul stipulantului în contra promitentului, unei creanțe pe care dreptul civil nu o oferă. Ulpian le clasifică în cautionales, judiciales și communes[12], după cum scopul lor e de a da naștere unei creanțe pe care dreptul civil nu o acordă, de a asigura executarea unei sentințe sau ambele. În privința modului de constrângere, pretorul nu apelează la mijloacele coercitive de care dispune pe plan administrativ (multa, pignora), ci la procedee care țin de funcția sa judiciară: refuzul sau acordarea unei acțiuni, missiones in possessionem.

Acestea din urmă reprezintă autorizații acordate creditorului de a intra în stăpânirea bunurilor debitorului, fără a-l deposeda pe acesta, doar cu scopul de a-l împiedica să-și mărească insolvabilitatea pe cale artificială. Se distinge între missio in rem (care poartă asupra unui anumit bun) și missio in bona[13] (poartă asupra unei mase patrimoniale), aceasta din urmă pronunțându-se în cazul celui care nu se apără, sau în cazul celui care se oferă „cautio legatorum”.

Interdictele sunt dispoziții date de pretor în cazul litigiilor între două persoane, la cererea uneia dintre ele, pentru a se prescrie fie acte pozitive (interdictele restitutorii, exhibitorii, decreta), fie acte negative, abstențiuni (interdicte prohibitorii)[14]. Unii romaniști remarcă, însă, un contrast între limbajul imperativ folosit și modul destul de lejer în care erau impuse. Astfel, dacă expresiile folosite sunt imperative, nelăsând loc niciunui compromis („vim fieri veto”, „exhibeas”, „restituas”), rezultatul ar fi un proces ordinar, într-o formă, ce-i drept, destul de complicată, în care problema tranșată este dacă acele condiții ce făceau dispozițiile interdictului operative au fost respectate și care rezulta, dacă se constata acest lucru, într-o condamnare pecuniară[15].

Această opinie este criticabilă prin faptul că potențialitatea condamnării pecuniare la dublul sumei datorate exercita o presiune suficient de mare asupra debitorului, determinându-l să își plătească datoriile pentru a se elibera din acel „iuris vinculum” ale cărui consecințe nu se profilau a fi prea avantajoase din punct de vedere patrimonial. De lege ferenda, am putea afirma că și în societatea contemporană, dezvoltarea unor mijloace eficiente și operative de soluționare a litigiilor pe cale administrativă (fără a limita sau încălca în vreun fel accesul liber la justiție, garantat prin normele constituționale) ar putea reprezenta o soluție pentru descongestionarea instanțelor și fluidizarea soluționării cauzelor.

Restitutio in integrum este acea decizie prin care magistratul desființează actul juridic dăunător reclamantului, repunând părțile în situația anterioară, însă numai în drept, nu și în fapt.

O altă modalitate de reformă legislativă folosită de pretor a constituit-o introducerea așa numitelor beneficii. Astfel, în materie succesorală, pretorul a introdus beneficium abstinendi pentru filius familiae, care era erede necesar și nu avea deci libertatea de a accepta sau refuza moștenirea. Totodată, sclavului eliberat și instituit moștenitor, pretorul i-a acordat beneficium separationis, pentru a-i proteja bunurile viitoare și pentru instituirea unui principiu ce rezistă și astăzi pentru a păstra distincția între patrimoniul lui de cuius și cel al eredelui. De asemenea, tot pe plan succesoral, chemând la succesiune pe toți descendenții lui de cuius, chiar dacă nu mai erau agnați cu el, pretorul a acționat în spiritul echității. Jurisprudența amintește cazul unui tată care, crezându-și fiul mort în război, instituise moștenitor un străin; acesta se întoarce însă și intentează o acțiune care se pare că a ridicat multe controverse: „Ius Crassus urguebat, aequitatem Antonius[16].

Un alt beneficiu inedit îl constituie „taxatio in id quod fieri potest” (beneficium competentiae, cum l-au denumit comentatorii medievali). Deși în dreptul clasic nu era admisă executarea pro parte, totuși, în anumite cazuri, pretorul putea condamna doar „in idquod facere possunt”, în scopul evitării unei venditio bonorum și a infamiei[17]. Totodată, necesită a fi amintite și beneficiile acordate garanților (beneficiul cesiunii de acțiuni, beneficiul de discuțiune, de diviziune etc.).

Sistemul acesta de evoluție a dreptului pe cale jurisprudențială și preeminența hotărârii judecătorești ca izvor de drept a fost păstrată în forma sa de inspirație romană în sistemul de drept anglo-saxon. Deși sub aspectul formei, din multe puncte de vedere, tradiția romană a fost abandonată, totuși, s-au făcut numeroase comparații între instituții din dreptul roman șiinstituții păstrate în sistemul de common law.

Istoricii și romaniștii au studiat de exemplu paralelismul existent între Pretor și Chancellor, sub aspectul influențelor inovatoare exercitate, ajungându-se la concluzia că, după cum personalitatea pretorului apare să fi exercitat o influență considerabilă asupra Edictului, în timpul mandatului său, la fel și personalitatea Cancelarului – pentru o lungă perioadă singurul și până în secolul XIX judecătorul dominant în materia echității, a reprezentat un factor important în evoluția și dezvoltarea acestui izvor de drept.

De fapt, romaniștii au studiat similitudinile existente între Equity și edictele pretorului, considerând că le unește același caracter până la urmă relativ subsidiar pe care îl jucau pe lângă un set de reglementări imperative cu valoare de principiu. O critică adusă de unii autori[18] edictului era că, până și în forma sa finală, așa cum a fost sistematizat de Salvius Iulianus, a rămas un set de reguli sporadice, fără o prea mare conexiune între ele – Flavio Biondi îl considera chiar haotic – un appendix la dreptul civil, după cum și Equity era considerat un appendix la common law, iar nu un sistem auto-suficient[19].

Totuși, evoluția jurisprudențială a dreptului a fost oprită de sistematizarea edictului de către Salvius Iulianus, care, din ordinul împăratului Hadrian, a reunit toate edictele sub titulatura de „Edictum perpetuum”. Prin codificarea edictului, s-a încercat o oprire a ceasului juridic, uitându-se faptul că timpul curge oricum, independent de ceas.

Momentul în care dreptul roman a fost oprit din evoluția sa prin concentrarea atribuțiilor de legiferare în mâinile împăratului, a reprezentat începutul sfârșitului Imperiului Roman. Treptat, prăpastia dintre realitatea de fapt și ordinea de drept s-a adâncit, aruncând imperiul într-o criză fără ieșire, a cărei ultimă zvâcnire va fi în timpul lui Justinian. După cum afirma și Vladimir Hanga, „edictul murise odată cu codificarea lui (…)[20].

Bibliografie:

Izvoare

1. Gaius, Institutiones.

2. Justinian, Digesta.

Monografii. Tratate

1. V. Arangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Jovene, Napoli, 1941.

2. P. Bonfante, Storia del diritto romano, Societa Editrice Libreria Milano, 1923, vol. II.

3. L.B. Bonjean, Traité des actions, Editeurs Villecoq pere et fils, Paris, 1845.

4. W.W. Buckland, A. Mc Nair, Roman Law & Common law – a comparison in outline, Cambridge University Press, 1952.

5. G. Ciulei, Curs de drept privat roman. Procedura civilă, Cluj, 1946.

6. P. Francisci, Storia del diritto romano, Giuffre, Milano, 1941.

7. F. Gallo, Princeps e iuspretorium, Rivista di Diritto Romano, no. 1/2001, http://www.ledonline.it/rivistadirittoromano/.

8. Gheorghiu, N.K. Dimitrie, „Pretorii și edictele lor”, Tipografia „Lumina Moldovei”, Iași, 1922.

9. A.E. Giffard, R. Viliers, Droit romain et ancien droit francais, Dalloz, Paris, 1970.

10. P.F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romain, septieme edition, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924.

11. G. Grosso, Le idee fondamentali del diritto romano, Edizioni Rai – Radiotelevisione Italiana, 1964.

12. A. Guarino, Diritto privato romano, Napoli, Casa Editrice Eugenio Jovene, 1970.

13. V. Hanga, Curs de drept privat roman, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

14. R. Ihering, L’esprit du droit romain dans les diverses phases de son développement, deuxième édition, A. Marescq Editeur, Paris, 1880.

15. S.G. Longinescu, Istoria dreptului roman, stenografiat și editat de Traian Simian, București, 1927.

16. G. May, Eléments de Droit Romain, a l’usage des étudiants des Facultés de Droit, 6eme édition, revue et augmenté, Librairie de la Société du recueil Sirez, Paris, 1925.

17. E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

18. J.P. Molitor, Le cours de droitromainapprofondi, Librairie Auguste Durand, Paris, 1851.

19. F. Schulz, Classical Roman Law, The Clarendon Press, Oxford, 1969.

20. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

21. C.S. Tomulescu, Curs de drept privat roman, Tipografia Universității, București, 1973.

22. R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Juta Co. Ltd, Cape Town, 1992.

Articole. Studii

1. A. Kokourek, The Formula Procedure of Roman Law, Virginia Law Review, vol. 8, no. 5 (Mar. 1992), pp. 337-355, disponibil la http://www.jstor.org/stable/1063272.

2. E. Metzger, Actions, în E. Metzger, ed. A Companion to Justinian’s Institutes, London, Gerald Duck worth and Co., Ltd, and New York, Cornell University Press, 1997.

3. E. Metzger, An outline of legal procedure, Roman Legal Tradition, nr. 9/2013.

4. E. Metzger, Roman Judges, Case law and Principles of Procedure, Law and History Review, 22/2, 2004.

5. A. Valino, Notas sobre arbiter y iudex en el processo delordo, Estudios en el homenaje a la profesora Teresa Puente, Universitat de Valencia, 1996, vol. II.


[1] D, XLV, 99, 1.

[2] J.P. Molitor, Le cours de droit romain approfondi, Librairie Auguste Durand, Paris, 1851.

[3] G. May, Eléments de Droit Romain, a l’usage des étudiants des Facultés de Droit, 6eme édition, revue et augmenté, Librairie de la Société du recueil Sirez, Paris, 1925, p. 607.

[4] Ibidem.

[5] Gaius, idem, 4. 30: „unde eum qui de vitibus succis is it aegis set, ut in actione vites nominaret, responsum est rem perdis se, quiad ebuis set arbores nominare, eo quod lex XII Tabularum, ex qua de vitibus succis is actio competeret, generaliter de arboribus succis is loqueretur”.

[6] D, 1, 2, 2. 27.

[7] G. Ciulei, Curs de drept privat roman. Procedura civilă, Cluj, 1946.

[8] Ulpian, în D, 2, 1, 3; Gaius definește imperium merum ca fiind „gladii potestatem ad anim advertendum in faci norosos homines” (dreptul de a purta sabie pentru a-i pedepsi pe răufăcători), o atribuție care nu are nicio legătură cu jurisdictio, de fapt, iar imperium mixtum ca pe „cui etiam jurisdictio in est”(cel cărui îi aparține oficiul judiciar) puterea magistratului de a soluționa pe cale administrativă, litigiile civile (nu însăși pe cele penale).

[9] Cicero, Ad Atticum, VI, 1.

[10] Gheorghiu, N.K. Dimitrie, Pretorii și edictele lor, Tipografia „Lumina Moldovei”, Iași, 1922.

[11] Ibidem.

[12] P.F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romain, septième édition, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924, p. 1116.

[13] Idem, p. 1117.

[14] Idem, p. 1118.

[15] W.W. Buckland, A. Mc Nair, Roman Law & Common law – a comparison in outline, Cambridge University Press, 1952.

[16] Cicero, De officiis, 3.16. 67 [M. Marius Gratidianus (…) C. Sergio Ora tae vendidera taedes (…) Eae serviebant, sed hoc in mancipio Marius non dixerat (…) Ius Crassus urguebat: „Quid vitii venditor non dixis set sciens, id oportere praestari”; aequitatem Antonius: „quoniam id vitium ignotum Sergio non fuisset, qui illa saedes vendi dis set nihil fuisse necesse dici”].

[17] A. Guarino, Diritto privato romano, Napoli, Casa Editrice Eugenio Jovene, 1970.

[18] W.W. Buckland, A. Mc Nair, op. cit.

[19] J. Maitland considera Equity ca fiind o colecție de appendice între care nu există conexiuni strânse.

[20] V. Hanga, Curs de drept privat roman, ediția a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 62.

De la legisacțiuni la procedura formulară – relativizarea absolutului în dreptul roman was last modified: octombrie 4th, 2018 by Ionela Cuciureanu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii