Daunele-interese în noul Cod civil. Aspecte de noutate și delimitări necesare

Abstract

Damages in the new Civil Code. Novelties and necessary explanations

In the matter in question herein, we will discuss the deferral and compensatory damages, as they actually cover the damage to the creditor for the failure or deferred performance of their obligation by the debtor. These two types of damages belong to substance (material) law, so that any reference to damages below shall mean deferral and compensatory damages. The punitive damages (the penalties for the failure of performing an obligation under an enforceable title) are the subject-matter of the civil procedure law and they do not constitute an equivalent of damage, but an additional sanction ordered by a judge to the debtor; such damages mean amounts of money which the debtor shall pay to the creditor until the former fulfils their obligation under a court decision.

Keywords: damages, compensatory damages, deferral damages, punitive damages.

1. Considerații introductive

O primă discuție prealabilă și pe care o considerăm absolut necesară aici este delimitarea unor termeni folosiți în această materie, și anume, noțiunile de daune moratorii / daune compensatorii / daune cominatorii, întrucât, în materia executării silite a obligațiilor, vorbim de multe ori, despre cele trei concepte.

Daunele moratorii sunt daunele-interese la care creditorul are dreptul ca urmare a întârzierii debitorului de a executa obligația la termen (daune pentru întârziere, din limba latină, mora). Daunele compensatorii sunt daunele care vor fi plătite creditorului atunci când executarea obligației nu mai este posibilă și, prin urmare, creditorul va avea dreptul să primească altceva în schimb, adică în compensarea pierderii suferite. Daunele cominatorii sunt o sancțiune stabilită de judecător pentru neexecutarea dispozițiilor unei hotărâri judecătorești (în prezent, noua lege procesual civilă numește aceste daune sub titulatura de penalități pentru neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu, noțiune care nu trebuie însă confundată cu noțiunea de penalități pentru neexecutarea obligației, despre care vom vorbi mai jos).

Desigur, în materia despre care vorbim aici, vom discuta despre daunele-interese moratorii și compensatorii, acestea urmând a acoperi, în fapt, echivalentul prejudiciului suportat de creditor pentru neexecutarea sau pentru executarea cu întârziere a obligației de către debitor. Aceste două tipuri de daune-interese reprezintă obiectul de studiu al dreptului substanțial (material), astfel că, în cele ce urmează, când vorbim despre daune-interese, ne referim la daune moratorii și compensatorii. Daunele-interese cominatorii (penalitățile pentru neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu) țin de materia dreptului procesual civil, constituind nu un echivalent al prejudiciului, ci o sancțiune suplimentară aplicată de judecător debitorului; aceste daune reprezintă sume de bani pe care debitorul trebuie să le plătească creditorului până ce își va achita obligația stabilită prin hotărâre judecătorească[1].

Majoritatea autorilor abordează instituția juridică a daunelor-interese (în principal, prin raportare la noțiunea de clauză penală) ca fiind cuantificarea prejudiciului de către părțile contractante; noțiunea este abordată în mod unitar, făcându-se însă deosebire în funcție de faptul dacă o astfel de clauză penală a fost stabilită pentru neexecutarea obligației (compensatorie) sau doar pentru simpla întârziere (moratorie). În ceea ce ne privește, vom aborda distinct cele două noțiuni, și anume, vom vorbi despre penalitățile de întârziere la capitolul privind daunele-interese moratorii (alături de dobânzi), iar despre penalitățile pentru neexecutare la capitolul privind daunele-interese compensatorii (alături de arvună); argumentul principal ar fi acela că, în realitate, daunele-interese nu sunt datorate doar în cazul în care părțile au stipulat o clauză penală, ci în toate situațiile în care condițiile răspunderii contractuale sunt îndeplinite, chiar dacă părțile nu au stipulat nimic în contract referitor la daune. Cu toate acestea, admitem și noi faptul că cele două noțiuni (daune-interese și clauza penală), în mod firesc, pot interfera, întrucât, prin definiție, clauza penală este o sancțiune impusă debitorului în cazul în care acesta fie nu își execută obligația, fie și-o execută, însă cu întârziere; ambele modalități pleacă așadar, de la premisa unei contravenții la contract. Prin urmare, deși vor fi abordate diferit, sunt inerente abordările paralele între cele două noțiuni, analogii pe care le vom face și noi, întrucât le considerăm oportune, lămurind pe deplin diferențele dintre acestea. După părerea noastră, o astfel de abordare se impune, având în vedere actuala reglementare legală, care, deși alambicată, este suficient de cuprinzătoare, pentru a putea extrage chestiunile esențiale legate de noțiunile cu care lucrăm în această materie.

Față de aceste considerente, vom încerca o concretizare a unei clasificări a daunelor-interese. În opinia noastră, credem că, de lege lata, în dreptul substanțial român, în prezent, cu riscul producerii unor confuzii – pe care ne străduim însă să le deslușim aici –, o clasificare corectă a daunelor-interese, ar trebui reținută astfel:

– daune-interese moratorii: dobânzile penalizatoare și penalitățile de întârziere;
– daune-interese compensatorii: penalitățile pentru neexecutare și arvuna (confirmatorie și penalizatoare).

Noțiunea de „clauză penală” se poate referi, așadar, atât la penalitățile de întârziere cât și la penalitățile pentru neexecutare.

Vom finaliza acest scurt paragraf introductiv printr-o chestiune generală, de principiu, care trebuie lămurită, de asemenea, din capul locului, și anume, dovada daunelor-interese. Teoretic, ca principiu, daunele-interese trebuie dovedite, întrucât, potrivit legii, simpla dovadă a neexecutării obligației de către debitor nu îl scutește pe creditor de a proba și prejudiciul suferit, adică de a proba existența și cuantumul daunelor-interese pe care le pretinde, cu excepția cazurilor în care legea sau convenția părților prevede altfel (art. 1.537 NCC). Practic însă, din reglementarea legală (reglementare care, în opinia noastră este contradictorie sub acest aspect), daunele-interese nu trebuie dovedite, întrucât, de plano, prima ipoteză a ”excepției” (și anume când legea prevede altfel) este îndeplinită în ambele situații în care avem de-a face cu o clauză penală. Astfel, în cazul daunelor-interese moratorii (adică a dobânzilor stabilite pentru întârzierea în executarea unei obligații în bani sau evaluabile în bani, ori a penalităților stabilite pentru întârzierea executării), legea acordă dreptul creditorului de a cere debitorului întocmai cuantumul acestora, așa cum a fost convenit, fără a fi obligat să dovedească vreun prejudiciu și, mai mult, chiar exclude expres posibilitatea debitorului de a face dovada că prejudiciul este mai mic decât cel stabilit de părți prin clauza penală (art. 1.535 alin. 1). Tot astfel, în cazul daunelor-interese compensatorii, potrivit legii, creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu (art. 1.538 alin 4 NCC). În fine, în afara acestor situații, în practică sunt frecvente situațiile în care părțile înseși au prevăzut că daunele-interese nu trebuie dovedite, caz în care daunele-interese, trebuie plătite de debitorul obligației, fără a fi necesară dovada întinderii prejudiciului. Textul articolului 1.537 NCC citat mai sus are în vedere, prin urmare, situațiile în care părțile contractante nu au cuantificat sub nicio formă valoarea daunelor-interese (prin neinserarea unei clauze penale, fie ea compensatorie sau moratorie); în acest caz, în mod evident, creditorul va trebui să dovedească, în concret, existența și întinderea daunelor-interese (de altfel, aceasta este o consecință a delimitării dintre cele două noțiuni, despre care vorbeam ceva mai sus).

2. Daunele moratorii

2.1. Considerații generale. Daunele-interese moratorii sunt datorate de către debitor, așa cum arătam, pentru întârzierea acestuia în executarea obligației. Desigur, potrivit celor dezbătute la condițiile cerute executării silite a obligației, pentru a fi obligat la plata daunelor moratorii, este absolut necesar ca debitorul să fie de drept în întârziere, sau, după caz, să fie pus în întârziere de către creditor. Daunele moratorii sunt susceptibile de a fi datorate cel mai frecvent în cazul obligațiilor bănești, dar și în cazul oricăror alte obligații de a da.

În lumina actualelor reglementări instituite prin dispozițiile noului Cod civil, considerăm că, în prezent, vorbim despre două tipuri de daune moratorii, și anume:

– dobânda (mai exact, dobânda penalizatoare);
– penalitățile de întârziere.

În ceea ce privește cuantumul daunelor-interese moratorii, acesta este cel convenit de părți sau, în lipsă, cel stabilit de lege (art. 1489 și art. 1535 NCC). Daunele moratorii sunt, prin urmare, din acest punct de vedere, de două feluri:

– dobânda convenită de părți (sau penalitățile pentru întârzierea în executarea contractului), care se percepe (se percep) atunci când părțile au prevăzut expres în contract un cuantum al daunelor moratorii;
– dobânda legală (dobânda legală penalizatoare), atunci când părțile nu prevăd un cuantum al daunelor moratorii în contract, însă acest cuantum este stabilit prin lege.

În practică, cel mai frecvent vorbim despre daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, unde aceste dobânzi curg de drept, de la scadență, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului de către creditor. Prin urmare, așa cum am observat, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Aceste daune moratorii sunt, de fapt, dobânzile calculate de la scadență până în momentul plății (penalitățile pentru întârziere). Cuantumul dobânzii este cel convenit de părți sau, în lipsă, este cel prevăzut de lege, debitorul neavând dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic decât cel stabilit de părți sau de lege.

2.2. Dobânda legală. Dobânda legală sau, după caz, cea convenită de părți în contract cu titlu de daune moratorii (pentru întârziere), nu trebuie confundată cu o altă noțiune, și anume, dobânda remuneratorie. Potrivit legii, sub acest aspect (al naturii juridice) există două tipuri de dobândă:

– dobânda penalizatoare (daunele moratorii), definită ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective, după scadență;
– dobânda remuneratorie, definită ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației.

Diferența esențială și evidentă între cele două tipuri de dobândă este legată de momentul de la care se datorează fiecare dintre aceste dobânzi: dobânda remuneratorie se datorează înainte de scadență iar dobânda penalizatoare se datorează după momentul scadenței, desigur, dacă obligația nu a fost executată. De pildă, în cazul contractului de împrumut (acest contract fiind exemplul tipic pentru dobânda remuneratorie), părțile stabilesc o sumă de bani ce trebuie plătită până la momentul restituirii sumelor de către persoana împrumutată (aceasta este dobândă remuneratorie și exclude orice culpă a debitorului, întrucât reprezintă o remunerație a împrumutătorului, ce i se cuvine pentru lipsa folosinței banilor împrumutați); dar părțile pot stabili și o sumă de bani ce trebuie plătită după ce termenul de restituire a împrumutului s-a împlinit și acesta nu a fost restituit (aceasta este dobânda penalizatoare, întrucât penalizează debitorul, în cazul de față, împrumutatul, pentru nerestituirea împrumutului la termenul convenit). Mai trebuie reținut și faptul că (așa cum, de altfel, credem că s-a dedus deja) între cele două tipuri de dobânzi există diferențe majore de regim juridic aplicabil, diferențe cauzate de un element esențial, și anume de existența sau nu a vreunei culpe, ca element esențial pentru atragerea răspunderii civile. Pe cale de consecință, rezultă o altă diferență, și anume aceea că dobânda penalizatoare ar trebui să fie mai mare decât cea remuneratorie dat fiind că reprezintă, în fapt, o sancțiune pentru neexecutarea la timp a obligației.

Există însă și o asemănare dintre cele două tipuri de dobânzi: în cazul în care nu sunt convenite de părți în contract sub aspectul dreptului de a fi percepute sau în cazul în care, deși prevăzut în contract dreptul la dobândă, cuantumul acesteia nu este stabilit, se va aplica întotdeauna o dobândă, numită dobânda legală; legea[2] stabilește așadar, întotdeauna, dreptul de a cere dobânda legală, precum și cuantumul acesteia (diferit, după cum vorbim despre un tip de dobândă sau altul), atunci când părțile omit să o facă.

Evident, în materia despre care vorbim aici, legată indisolubil de incidența unei răspunderi contractuale, prezintă relevanță doar dobânda penalizatoare; dobânda remuneratorie va fi abordată, firesc, din punct de vedere al mecanismului juridic, la contractul de împrumut, fiind specifică acestui contract. Vom aminti doar, aici, cuantumul legal al acesteia[3], dat fiind că dobânda penalizatoare se raportează, așa cum vom vedea, la cuantumul dobânzii remuneratorii. Astfel, în prezent, dobânda legală remuneratorie este egală cu rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, publicate de BNR în Monitorul Oficial al României ori de cate ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica) iar dobânda legală penalizatoare (cea care ne interesează în mod special aici) este egală cu rata dobânzii de referință BNR majorată cu 4 %, însă numai dacă este aplicabilă unor raporturi contractuale încheiate între profesioniști. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, adică atunci când contractul nu este încheiat de un profesionist, rata dobânzii legale penalizatoare se reduce cu 20% (dobânda de referință + 4 % – 20 %)[4]. În fine, legea stabilește o dobândă legală și pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, desigur, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină; în acest caz, dobânda legală este de 6% pe an.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Penalitățile pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești sau penalitățile cominatorii sunt reglementate în prezent, de art. 906 din noul Cod de procedură civilă. Potrivit acestui text de lege, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu (alin. 1); penalitățile vor fi stabilite de instanță fie la o valoare cuprinsă între 100 lei și 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în cazul obligațiilor neevaluabile în bani (alin. 2), fie la un procent cuprins între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, în cazul obligațiilor evaluabile în bani (alin. 3).

[2] O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești.

[3] În cazul contractului de împrumut, dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an, dacă legea nu prevede altfel.

[4]Dobânda remuneratorie va fi, în acest caz, calculată astfel: rata dobânzii de referință stabilită de BNR din care se scade 20 %.

Daunele-interese în noul Cod civil. Aspecte de noutate și delimitări necesare was last modified: septembrie 8th, 2016 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii