Cum ia naștere o obligație civilă? O prezentare succintă, dar de esență, asupra izvoarelor dreptului obligațional român actual

Abstract

Abstract
Whenever we speak about the sources of obligations, we refer to the circumstance that
gives rise to an obligation of performance in case of an entity; in other words, we try to find
the answer for the question: when, why and under what circumstances does an obligation of
an entity arise? We should state from the outset that, as far as this matter is concerned,
there have been numerous discussions related both to factual or judicial situations able to
create an obligation relation and to the distinction among such situations, their
classification as legal transactions or matters of law.
We hereby intend to highlight the essence of the matter under discussion in order to be
able to conclude whether, in fact, the sources of obligations are different according to the
new Civil Code; such an endeavour is necessary mainly in relation to the new approach of
the Romanian private law, as well as in order to clarify the old controversies regarding this
matter. Inherently, we will briefly describe the defining characteristics of obligations,
namely the legal definition of such concepts as well as the relevant classifications of
obligations.
Keywords: obligation, sources of obligations, contract, tort.

1. Considerații introductive și scurt istoric. Vechiul Cod civil român (Codul civil 1864, abrogat în anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil) reglementa de lege lata, sub influența evidentă a Codului civil francez (Codul civil Napoleon, adoptat în anul 1804, dar care este și astăzi în vigoare însă cu modificări substanțiale), patru izvoare posibile ale unei obligații, și anume contractul, delictul, cvasicontractul și cvasidelictul. Viziunea era tributară, după cum se poate observa, clasicei clasificări făcute în dreptul roman, unde, inițial, s‑a plecat de la opinia că obligația poate avea doar două izvoare (contract și delict), pentru a se ajunge, în timpul lui Iustinian, la cele patru situații considerate ca fiind izvoare ale obligațiilor (în sensul că au apărut, în plus, cvasicontractul și cvasidelictul).

Contractul (sau convenția, așa cum o numea vechiul Cod civil) era definit ca fiind acordul de voințe între persoane, manifestat cu intenția de a produce efecte juridice (art. 942 C. civ. 1864), iar cvasicontractul ca fiind un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți (art. 986 C. civ. 1864). Delictele și cvasidelictele (reglementate de art. 998‑1.003 din vechiul Cod civil) nu erau definite, însă aveau în vedere situațiile în care obligația lua naștere ca urmare a efectelor unui fapt juridic cauzator de prejudicii. Evident, noțiunile de cvasicontract și de cvasidelict pe care le folosea Codul civil anterior (pe lângă faptul că în prezent sunt abrogate) erau nu numai desuete, dar și profund greșite. Pe de‑o parte, cvasicontractul (gestiunea de afaceri și plata nedatorată) nu avea nimic de-a face cu un acord prealabil al părților, acord care, prin definiție, era de esența oricărui contract, ci reprezenta, în realitate, un fapt juridic propriu‑zis; pe de altă parte, cvasidelictul nu reprezenta, de fapt, nimic mai mult decât delictul, astfel că utilizarea celor două noțiuni – delict și cvasidelict – era, în mod evident, superfluă.

2. Precizări importante de drept comparat. Așadar, vechiul Cod civil român (Codul civil 1864, intrat în vigoare în anul 1865), aborda obligațiile de o manieră destul de diferită față de noul Cod civil, dat fiind că acesta era influențat, după cum se știe, de Codul civil francez[1], cele două coduri prezentând similitudini evidente și chiar, în anumite chestiuni, identitate de reglementare. Codul civil 1864 nu trata materia obligațiilor în general, cu titlu de reguli aplicabile oricăror obligații, ci făcea referire, în mod primordial și esențial, la materia contractelor (convențiilor), ceea ce înseamnă că, practic, teoria generală a obligațiilor începea și se termina cu teoria generală a obligațiilor contractuale. Mulți autori au considerat acest mod de legiferare ca fiind o metodologie irațională, însă, în opinia noastră, nu poate fi ignorat faptul că, într‑adevăr, baza, esența obligațiilor ce derivă din acte juridice este reprezentată, în fond, de obligațiile contractuale. Este însă tot atât de adevărat faptul că actualul Cod civil oferă o abordare mai coerentă, prezentând mai întâi o teorie generală a obligațiilor și continuând apoi cu izvorul principal al obligațiilor, contractul; de altfel, această metodă a fost folosită, invariabil, de toți autorii de specialitate, atât sub imperiul vechiului Cod civil cât și, în mod evident, sub al noului Cod civil. Important de reținut aici este câștigul enorm pe care l‑a obținut, prin noul Cod civil, materia obligațiilor, prin reglementarea distinctă a unor instituții juridice care, anterior, nu se bucurau de capitole distincte, fiind doar creația doctrinei și a jurisprudenței. Cu titlu de exemplu și în mod prioritar, avem în vedere regimul juridic al nulității actelor juridice sau regimul juridic al desființării culpabile a contractelor (rezoluțiune și reziliere).

În mod evident, principala noastră sursă de inspirație în materia obligațiilor este Codul civil al provinciei canadiene Québec (Codul civil Québec, prescurtat C.C.Q.)[2], această reglementare fiind considerată cea mai modernă, întrucât combină într‑o manieră fericită dreptul de sorginte romană (mai exact, aspectele de actualitate din dreptul francez) cu elemente de drept cutumiar (fiind codificate, practic, soluțiile jurisprudențiale). Pentru aceste motive, legea din Québec a fost preluată, într‑o formă sau alta, de multe țări ale lumii, inclusiv de România. Însăși expunerea de motive a Codului nostru civil amintește că echipa care l‑a redactat a avut sprijinul autorilor Codului civil Québec; de altfel, dintr‑o lecturare mai atentă, se poate observa, de către orice cititor, influența pe care acest cod nord‑american a avut‑o asupra Codului nostru actual, fiind chiar texte care au fost copiate, pur și simplu, din codul civil canadian în Codul civil român. Discuțiile asupra acestui cod canadian sunt ample, însă ne vom mărgini aici să spunem doar că esența codificării se învârte în jurul unui nou concept în materia marii ramuri de drept privat, și anume concepția monistă de reglementare (legiferarea raporturilor juridice de drept privat dintr‑o singură perspectivă, a dreptului civil propriu‑zis, renunțându‑se, astfel, la vechea delimitare drept civil / drept comercial). Pentru aceste considerente, opinăm fără dubii că, practic, Codul civil Québec este, în prezent, principalul subiect de dezbatere pe tărâmul dreptului obligațional comparat (așa cum înainte de adoptarea noului Cod civil, dreptul comparat în materia dreptului civil român viza, primordial, Codul civil francez).

Alături de Codul civil Québec, mai amintim și alte coduri care au influențat (într‑o măsură mai mică, este adevărat, dar deloc neglijabilă ca substanță, pe alocuri putând vorbi chiar despre similitudini de esență) actuala reglementare‑cadru a dreptului civil român, și anume, în ordinea importanței, codurile civile din Italia, Franța, Spania, Elveția, Germania și Brazilia; dacă ar fi însă să „alegem” o prioritate, trebuie spus, totuși, că textele incidente din Codul civil italian și din cel francez sunt cele mai relevante sub aspectul influenței teoriei generale a obligațiilor în Codul civil român.

Din perspectivă comunitară, nu trebuie uitată importanța majoră pe care a jucat‑o și o joacă, în continuare, în dreptul privat român, codificările europene adoptate recent în materia dreptului civil și, particular, al dreptului obligațional contractual, cele mai importante fiind Principiile Dreptului European al Contractelor[3] și Regulile Proiectului Cadru Comun de Referință[4] (codificări a căror implementare urmează să fie asigurată prin adoptarea instrumentului de lucru Cartea Verde a Dreptului contractual european[5]). În fine, nu trebuie să omitem nici Principiile UNIDROIT aplicabile Contractelor Comerciale Internaționale, care au reprezentat, de asemenea, o sursă de inspirație importantă la adoptarea noului Cod civil, mai cu seamă, așa cum rezultă din denumirea codificării, în materia contractelor comerciale (încheiate de profesioniști).

3. Enumerarea izvoarelor. În prezent, actualul Cod civil (în vigoare din anul 2011) enumeră în mod expres izvoarele obligațiilor. Astfel, potrivit art. 1.165 NCC, intitulat chiar Izvoarele obligațiilor, obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiune de afaceri, îmbogățire fără justă cauză, plată nedatorată, faptă ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații. Spre deosebire de Codul nostru civil, Codul civil Québec pune în prim-plan contractul, stipulând că izvoarele obligațiilor sunt contractul și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații (art. 1.372 alin. 1 C.C.Q.).

Față de actuala reglementare legală, suntem de părere că izvoarele obligațiilor trebuie clasificate în trei mari categorii, după cum urmează:

– actele juridice – manifestări de voință din partea unor (unei) persoane, făcute cu scopul de a produce efecte juridice; în această categorie intră contractul și actul juridic unilateral;

– faptele juridice – manifestări de voință făcute fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în virtutea legii; intră aici faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată) și faptele juridice ilicite (care atrag răspunderea civilă delictuală);

– legea – obligații impuse prin norma juridică (de pildă, obligațiile administratorului unei societăți, așa cum sunt acestea prevăzute expres de lege).

4. Actele juridice. Dacă ne referim la prima categorie, reținem că principalul și cel mai important izvor de obligații este contractul, act juridic întâlnit frecvent în viața juridică și socială; fiind cel mai comun act juridic, contractul beneficiază de o abordare amplă, Codul civil actual oferind, pe de-o parte, o reglementare generală cuprinzând reguli și principii fundamentale aplicabile oricărui contract, indiferent de natura sa și, pe de altă parte, dispoziții particulare pentru anumite tipuri de contracte speciale. Contractul, ca izvor de obligații, este reglementat în prezent, în termeni generali, în art. 1.166‑1.323 NCC. Potrivit legii române în vigoare, contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, definiția fiindu‑ne oferită, de lege lata, de art. 1.166 NCC (Codul civil 1864 definea contractul, după cum ne reamintim, în art. 942, text de lege care spunea că un contract era „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”). După cum se poate ușor constata, esența definiției celui mai important act juridic din dreptul privat este aceeași cu cea care rezulta din vechea reglementare, și anume că avem nevoie de cel puțin două persoane pentru a putea vorbi despre un contract (sublinierea trebuie făcută și o reamintim de fiecare dată, pentru a reliefa diferența dintre actul juridic unilateral și contractul unilateral, noțiuni juridice distincte, între care se produc însă frecvent confuzii). Așadar, un contract presupune întotdeauna existența a cel puțin două persoane, între care se formează un acord de voințe. Nu se poate, așadar, încheia un contract cu sine-însuși; chiar și contractul unilateral presupune existența a două persoane, și nu a unei singure persoane, cum greșit se poate crede, la o înțelegere superficială a noțiunii.

Spre deosebire de actul juridic bilateral, actul juridic unilateral presupune manifestarea de voință doar a unei singure persoane, și anume a autorului său, a celui care emite acel act. În dreptul privat, vechiul Cod civil nu aborda actele juridice unilaterale, așa cum o face actualul Cod civil, însă acestea erau incontestabil recunoscute de doctrină și jurisprudență fie ca o situație normală, firească, a manifestării unui act de voință, fie ca o excepție de la regula potrivit căreia actele juridice trebuie să aibă cel puțin două persoane. Din acest punct de vedere, s-a creat o viziune duală, unii autorii susținând că actul juridic unilateral este un izvor de obligații distinct, în timp ce alții, dimpotrivă, au contestat existența acestui izvor de obligații. În plus, pe linia celor care au susținut prima teorie, a apărut un alt motiv de controverse, în sensul unor discuții și contradicții (care mai sunt și în prezent) cu privire la situațiile practice în care avem de-a face cu un act juridic unilateral, întrucât, cu privire la o enumerare clară și limitativă a actelor juridice unilaterale, în doctrină nu s‑a emis nici până în prezent un punct de vedere unitar. Interesant de precizat aici este și faptul că principala sursă de inspirație a Codului nostru civil actual (Codul civil Québec) nu reglementează de o manieră aparte actele juridice unilaterale, așa cum, de altfel, nici Codul civil francez (încă în vigoare) nu o face (și, nefiind abordate distinct de Codul civil francez, nici Codul nostru civil anterior, care era aproape o copie a legii franceze, nu o făcea). De altfel, cele două acte normative (Codul francez și cel canadian) nici nu rețin actul juridic unilateral ca izvor de obligații, la capitolul introductiv referitor la obligații[6], motiv pentru care în Canada și în Franța (așa cum s‑a întâmplat și în dreptul nostru civil anterior) se pune în continuare problema recunoașterii actului juridic unilateral ca izvor de drept distinct. Din fericire însă, actualul Cod civil român abordează de o manieră distinctă, ca izvor aparte de obligații, actul juridic unilateral, astfel că discuțiile pe acest aspect s-au lămurit definitiv. În schimb, vor rămâne în continuare discuții cu privire la situațiile în care, în mod real, avem de-a face cu un act juridic unilateral.


[1] La data adoptării, în anul 1804, Codul civil francez s‑a numit Codul civil Napoleon; a suferit de‑a lungul anilor o serie întreagă de modificări, însă el este aplicabil și în prezent.

[2] Codul civil Québec a fost finalizat în 1991, a intrat în vigoare în 1994 și este aplicabil, așa cum rezultă și din denumire, doar în provincia canadiană Québec, care, de altfel, este și cea mai mare, ca populație, din Canada. Deși în provincia Québec limba oficială este limba franceză, trebuie precizat faptul că legislativul a aprobat ca variantă oficială a Codului civil și versiunea în limba engleză, acesta fiind și motivul pentru care, în mod corect, pot fi citate texte legale ale codului, atât din varianta în limba franceză, cât și din varianta în limba engleză. În restul Canadei se aplică common-law, dreptul civil cutumiar, care este în vigoare, de altfel, și în SUA (cu excepția statului Louisiana), dar, codificat, totuși, într-o mare măsură, în Code civile du Bas-Canada.

[3] Principles of European Contract Law (prescurtat oficial PECL) reprezintă un set de reguli simple, succinte și pertinente, în opinia noastră, adoptate în mai multe etape, forma finală și oficială fiind cea publicată în anul 2002. PECL tind la o codificare a regulilor generale aplicabile contractelor în statele membre ale Uniunii Europene și, în final, după ce materia dreptului contractual va fi implementată pe deplin în statele membre, la crearea unui adevărat drept privat european unitar, prin adoptarea Codului civil european.

[4] Draft Common Frame of Reference (DCFR), adoptat în anul 2009, este bazat pe regulile PECL, reprezentând, practic, o dezvoltare pe larg și foarte amănunțită a acestora, cuprinzând însă și principii aplicabile oricăror tipuri de obligații civile. A fost criticat de unele state membre, însă nu se prefigurează o revizuire a acestor reguli, dimpotrivă, tendința fiind de implementare cât mai rapidă a acestora, în forma actuală, în dreptul statelor membre.

[5] Green Paper for European Contract Law a fost adoptată de Comisia Europeană în anul 2010 și are menirea de a urgenta și de a asigura punerea în aplicare a celor două codificări, mai cu seamă a DCFR, reglementare care este extrem de stufoasă și greu abordabilă. În principal, documentul urmărește instituirea unui cadru legal comun în materia dreptului contractual, care să poată fi folosit pe tot teritoriul UE în domeniul dreptului afacerilor și al protecției consumatorului.

[6] Așa cum arătam, Codul civil Québec, Codul civil italian și alte coduri civile preferă să enumere izvoarele obligațiilor de o manieră mult mai simplă, similară enumerării făcute de doctrina noastră anterioară. Astfel, potrivit codurilor care merg pe această linie de abordare legislativă, obligațiile derivă din contract precum și din orice act sau fapt de care legea leagă producerea anumitor efecte ale obligațiilor (art. 1.371 C.C.Q., art. 1.173 Cod civil italian).

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 

Cum ia naștere o obligație civilă? O prezentare succintă, dar de esență, asupra izvoarelor dreptului obligațional român actual was last modified: februarie 22nd, 2018 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii