Cui profită actuala verificare și regularizare a cererii în procesul civil?

Concret, termenul poate fi „optim”, privit doar dintr-o anumită perspectivă subiectivă, în timp ce „rezonabil” este doar cel care corespunde percepției unei majorități semnificative. Susținerea potrivit căreia procesul echitabil ar include judecarea cauzei în termen rezonabil, nu are acoperire în niciun enunț de referință dintre cele mai sus menționate, printre care și Constituția României, art. 21 alin. (3), care distinge între procesul echitabil și termenul rezonabil.

Aceeași opinie a fost exprimată și de un distins magistrat și profesor de drept, potrivit căruia „și în opinia noastră, acest nou concept, asimilat legislativ doar în NCPC, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, nu poate înlocui și suprima substanța termenului rezonabil consacrat de Convenție, experimentat și dezvoltat în jurisprudența CEDO, precum și în practica judiciară a statelor membre ale Consiliului Europei”[4].

Raportat la discuția care interesează analiza de față, așa cum este reglementată, regularizarea este optimă doar pentru judecător, care este scutit de o discuție nemijlocită cu reclamantul. Ea mai este optimă și pentru bugetul statului, interesat de cât mai multe taxe de timbru, nu și pentru justițiabili, care se văd nevoiți să suporte o taxă de timbru sporită și, pe de-asupra, să aștepte rezoluția judecătorului de-a lungul unor termene deloc „rezonabile”.

6. Sub un alt aspect, contrar scopului anunțat la instituirea ei, procedura de regularizare este și nejustificat de relaxată, în condițiile în care nu sunt instituite constrângeri privind termenul înăuntrul căruia se poate ea finaliza. Dacă, potrivit dispoziției de la art. 200 alin. (1), completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, doar dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute de art. 194-197, pentru regularizarea cererii, nu se prevede niciun termen. Cât de operativă ar putea fi o asemenea verificare, dacă avem în vedere că, potrivit îndrumării date de CSM la întâlnirea cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți (minuta din 7-8 mai 2015), „instanța va proceda la verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată, independent dacă din lecturarea acesteia rezultă cu certitudine faptul că aceasta nu are competența materială sau teritorială exclusivă să o soluționeze”?

Este un aspect care contravine plenitudinii logice a normelor de drept. Ne putem întreba, ce rost mai are regularizarea unei cereri de chemare în judecată când rezultă cu certitudine că nu este de competența instanței căreia îi este adresată?

7. Una dintre cerințele cuprinsului cererii de chemare în judecată, prevăzută în art. 194 lit. d) C. pr. civ., sub sancțiunea anulării acesteia, privește „arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

– Dacă este firesc ca lipsa motivelor de fapt să justifice anularea cererii, aplicarea aceluiași tratament juridic pentru lipsa motivelor de drept contravine principiului privind „rolul judecătorului în aflarea adevărului”, instituit la art. 22 C. pr. civ. Potrivit dispoziției de la alin. (4) al acestui articol, „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”.

8. Reglementările privitoare la nulitatea cererii sunt exagerat de rigide, lăsând să se creadă că finalitatea lor exclusivă ar fi aceea de a sancționa conduita procesuală a reclamantului, când de fapt, rostul lor este acela de a remedia pe cât se poate cererea, salvând-o de la anulare, așa cum rezultă și din dispoziția de la art. 177 alin. (1) C. pr. civ. privitor la îndreptarea neregularităților actului de procedură, potrivit căreia „ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării, fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților”.

– Mai mult, art. 179 C. pr. civ. privitor la efectele nulității, dispune la alin. (2) că, „dacă este cazul, instanța dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate”. Cum se vede, textul vorbește de „refacere”, nu de „anulare”. Or, dacă, de principiu, un act de procedură nul, poate fi refăcut cu respectarea condițiilor impuse de lege, de ce nu s-ar putea considera că, deși nulă la momentul primei verificări, cererea ale cărei deficiențe au fost înlăturate până la reexaminare, poate fi salvată, constatându-se că a fost refăcută, în condițiile în care au dispărut neregularitățile inițial constatate, evitându-se astfel o nouă aventură în justiție, cu atât mai mult cu cât nu se pune problema unei vătămări. (O asemenea refacere menită a salva actul juridic o regăsim și în dreptul substanțial la art. 1259 C. civ. privind refacerea contractului nul).

9. Argumentul invocat îndeobște de autorii care au aprobat această reglementare susținând că procedura de verificare și regularizare a cererii ar fi necontencioasă, nu poate fi primit.

9. 1. În primul rând, verificarea și regularizarea cererii sunt reglementate în cadrul procedurii contencioase prin dispozițiile din Cartea a II-a a Codului, în timp ce procedurii necontencioase îi sunt rezervate prevederile din Cartea a III-a aceluiași Cod.

Așa cum am arătat, aspectele care privesc regularizarea cererii, precum determinarea competenței funcționale a completului, calificarea obiectului cererii, stabilirea temeiului de drept incident, sunt aspecte care presupun aplicarea dreptului la o situație dată, evocând conflictul de interese. Ele reprezintă rezolvări de principiu importante în economia soluționării cauzei pe fond, care exced procedurii necontencioase. Însăși timbrarea cererii, este ea însăși o chestiune litigioasă, care nu poate fi indiferentă pârâtului. Privarea lui de dreptul de a face obiecții la timbrare, încalcă principiul contradictorialității, de esența oricărui proces civil. Sunt aspecte care au determinat pe unii autori să fie mai concesivi în calificarea acestei proceduri.

 9. 2. Apoi, caracterul necontencios sau contencios al unei cereri, rezultă din cuprinsul cererii, și nu din operațiile premergătoare pe care le face judecătorul chemat să regularizeze cererea. Potrivit art. 531 C. pr. civ., instanța va respinge cererea care, prin însuși conținutul ei, (s.n.) are caracter contencios.

9. 3. Nu poate fi susținut nici argumentul potrivit căruia „drepturile și obligațiile instanței și ale părților, deși născute încă de la introducerea cererii, au o existență latentă, putându-se manifesta abia în cadrul procesual rezultând după stabilirea primului termen de judecată”, cum afirmă un distins magistrat[5]. În realitate, chiar latente fiind, drepturile pârâtului sunt afectate, aspect definitoriu pentru calificarea regularizării acțiunii ca făcând parte din procedura contencioasă.

În peisajul atât de divers al opiniilor exprimate pe acest subiect, s-a susținut și că această procedură „este parte din procesul contencios început odată cu înregistrarea acțiunii, nu abordează fondul și nu tranșează excepții și, cu toate că nu afectează încă situația juridică a pârâtului, îi profită în cazul anulării acțiunii, profit dedus din unghiul de vedere al raportului juridic de drept material existent între părți și care nu ajunge încă în examinarea instanței competente”[6]. Concluzia autorului este că „ar trebui să considerăm că procedura regularizării este o procedură judiciară formală, nici administrativă, nici necontencioasă, nici mixtă”[7].

Dar, chiar dacă necontencioasă de ar fi, nu există niciun motiv rațional care să explice de ce sunt preferate comunicările scrise cu reclamantul printr-o corespondență, de multe ori defectuos și confuz redactată, ceea ce creează dificultăți de înțelegere chiar și pentru avocați, și de ce trebuie evitată discuția nemijlocită cu reclamantul, cu mult mai rapidă, mai eficientă și mai edificatoare, atât pentru instanță, cât și pentru reclamant.

Apoi, potrivit art. 536 alin. (1) C. pr. civ., „dispozițiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii”. Putem oare afirma că obligația de citare a celui care a formulat o cerere în justiție este incompatibilă cu natura necontencioasă a cererii, mai ales când se pune problema anulării ei?

 9. 4. Chiar și în cadrul procedurii necontencioase, art. 533 C. pr. civ. dispune că „cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune”. Date fiind consecințele considerabile pe care le antrenează anularea cererii pentru neremedierea neregularităților, nu s-ar putea spune că citarea reclamantului nu se impune, mai ales când în discuție este aplicarea unei sancțiuni procedurale atât de energice, cum este anularea cererii.

 Sunt toate acestea motive pentru care cred că modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2016, aruncă în aer întreaga procedură de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată. În starea actuală a prevederilor de la art. 200 C. pr. civ., ieșirea dintr-un asemenea impas nu poate avea loc decât prin revenirea la sistemul clasic de citare a părților, urmând ca întreaga suită de măsuri menite să responsabilizeze faza preliminară a judecății, să se realizeze cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, și nu în disprețul lor.


[4] M. Voicu, Avataruri procedurale (I). Termen rezonabil vs. termen optim și previzibil, juridice.ro, 27 martie 2015.

[5] Gh. L. Zidaru, Unele privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, juridice.ro, 22 noiembrie 2013.

[6] I. Domilescu, Stabilirea instanței competente în cadrul procedurii scrise premergătoare primului termen de judecată (I), juridice.ro, 19 septembrie 2014.

[7] Ibidem.

Cui profită actuala verificare și regularizare a cererii în procesul civil? was last modified: decembrie 18th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: