Crima de agresiune – un updating sau un upgrading necesar?
Alexandru-Liviu Lascu - februarie 1, 2016Evenimentele succint evocate mai sus, la fel ca altele similare ce se desfășoară în diferite zone ale globului, ne oferă oportunitatea de a pune în discuție câteva aspecte de drept penal internațional care deși nu prezintă, în sine, aspecte inedite înfățișează o realitate din ce în ce mai evidentă: dacă toate masacrele, distrugerile materiale și exodul forțat al unor mase mari de oameni, constituind ingredientele nelipsite ale acestor conflicte, cel puțin conceptual, pot face obiectul unor investigații penale la nivel național sau internațional, în funcție de situația concretă, este de neînțeles de ce comunitatea internațională nu a reușit până în prezent să găsească instrumentele judiciare adecvate pentru responsabilizarea persoanelor care declanșează astfel de conflicte armate provocatoare de suferințe imense și distrugeri. Ne referim, în concret, la aspectele ce țin de responsabilizarea penală a persoanelor pentru comiterea crimei de agresiune.
Observăm că paradigma războiului este într-o continuă schimbare, că auzim din ce în ce mai des despre războaie hibrid, conflicte asimetrice, atacuri cibernetice care paralizează exercitarea autorității unui stat și de entități non-stat care au devenit actori importanți pe arena internațională și care, în scopul realizării unor interese economice, nu ezită să se implice în desfășurarea unor conflicte armate. Percepția pe care o avem în prezent este că fenomenul globalizării, generat de revoluția tehnologică, de internet, de mijloacele moderne de comunicare, deplasare și informare au creat o încrengătură de interese economice, mișcări de capital și de populație care fac imposibil un război planetar și din ce în ce mai puțin un război între state care să se poarte după vechile tipare. Aspectul de teritorialitate în jurul căruia gravita, până nu demult, întreg edificiul unui război, pare astăzi din ce în ce mai desuet. Cu toate acestea, chiar dacă nu mai asistăm de ani buni la declarații oficiale de război ale unui stat împotriva altuia, conflicte armate care cauzează sute sau mii de morți, răniți, distrugeri materiale și dezastre umanitare sunt încă prea mult prezente în peisajul cotidian. Mai observăm că, distinct de modul cum forțele beligerante din Africa și Orientul Mijlociu declanșează și poartă conflictele armate, în sensul că nu sunt preocupate de justificări în drept sau de respectarea normelor de drept internațional umanitar, statele civilizate și în special marile puteri militare care se angajează în conflicte armate își justifică acțiunile lor în diferite maniere care să inducă o aparență de legalitate. Asistăm, așadar, la declanșarea unor agresiuni armate ce sunt justificate în fața opiniei publice internaționale prin imperative de ordin moral cum ar fi, necesitatea stopării sau preîntâmpinării unor dezastre umanitare, intervenții în sprijinul protejării drepturilor unor minorități naționale persecutate sau intervenții militare de genul atacurilor preventive. Toate aceste situații nefiind reglementate explicit în dreptul internațional oferă posibilitatea interpretării discreționare, în special, din partea celor mai importanți actori politici internaționali care întreprind astfel de intervenții militare.
Faptul că justificările de tipul celor de mai sus au suport real sau nu excede tematicii supuse dezbaterii în această lucrare, dar ceea ce dorim să subliniem prin invocarea lor este că acest gen de intervenții militare pe teritoriul altui stat suveran au avut loc destul de frecvent în ultimele decenii și ele s-au bazat pe o deficiență normativă în privința conceptului de agresiune armată, respectiv pe lipsa unei reglementări clare a situațiilor în care intervențiile militare sunt justificate. În același registru se numără o altă deficiență majoră sub aspect normativ, respectiv insuficienta dezvoltare a conceptul de răspundere penală individuală pentru declanșarea unui conflict armat nejustificat. El apare cu atât mai necesar cu cât agresiunile armate sunt declanșate și orchestrate de șefi de state sau guverne ori de lideri militari care, în foarte multe dintre situații, acționează în interes personal sau de grup și mai puțin în interesul propriilor state. Din aceste rațiuni, simpla angajare a responsabilității internaționale a unui stat pentru comiterea unui act de agresiune armată, deși importantă pentru menținerea unui climat de ordine în relațiile internaționale dintre state, nu are un efect pe deplin descurajator în lipsa unei condamnări penale a autorilor persoane fizice care au generat agresiunea armată.
Din aceste motive, în cele ce urmează, ne propunem să reflectăm asupra câtorva aspecte referitoare la evoluția conceptului de agresiune armată în doctrina de specialitate precum și la stadiul actual al reglementării sale la nivel internațional atât din perspectiva răspunderii statului, cât și ca premisă pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice.
2. Statul şi problema răspunderii sale penale. Crima de agresiune.
2.1. Responsabilitatea statelor potrivit principiilor Jus ad bellum.
Deşi, în prezent, în cauzele aflate pe rolul instanţelor penale internaţionale sunt judecate numai persoane fizice, potrivit normelor de competenţă prevăzute în statutele acestor instanţe, în mod paradoxal, înainte de Primul Război Mondial, în perioada de pionierat a dreptului internaţional public, când primele voci ale actorilor politici importanți și ale specialiştilor au militat pentru sancţionarea declanşării nejustificate a războaielor şi pentru conduita criminală de pe timpul ducerii acestora, entităţile avute în vedere au fost statele, şi nu persoanele fizice. Demersurile lor în această direcție erau pe deplin justificate dacă este să ne raportăm la epoca respectivă. Singurele modalităţi de reglementare a unor relaţii internaţionale erau tratatele bilaterale sau multilaterale dintre state, cutumele internaţionale şi procedurile diplomatice care, toate prezentau o anumită volatilitate în privinţa aspectelor la care ne referim. Ele nu erau susținute de structuri supranaţionale capabile să impună sancţiuni şi cu atât mai puţin să impună pedepse penale liderilor politici și militari pentru nerespectarea tratatelor sau cutumelor internaţionale. Ca atare, primele demersuri în vederea responsabilizării pentru declanşarea războaielor şi pentru comiterea de crime de război, au vizat statele şi nu persoanele fizice, iar sancţiunile împotriva acestora, în mod evident, nu puteau fi de natură penală, ele fiind cantonate în sfera relaţiilor dintre state, cum ar fi: ruperea relaţiilor diplomatice, denunţarea unor convenţii, embargouri economice sau de altă natură, izolare internaţională etc.
Un alt aspect ce se impune a fi menţionat este acela că preocuparea primordială a comunităţii internaţionale în materia răspunderii statelor a fost cu privire la declanşarea nejustificată a războaielor, în sensul încălcării principiilor consacrate în aşa numitul jus ad bellum[12] şi subsecvent, atenţia a fost îndreptată spre responsabilizarea statelor pentru conduita combatanţilor săi pe timpul ducerii războiului, în baza principiilor consacrate în aşa-numitul jus in bello[13].
Din setul de principii pe care doctrina de drept internaţional public le-a identificat ca făcând parte din jus ad bellum[14] reţinem: autoritatea legitimă – presupunând că pentru a fi justificat, războiul trebuie să fie declanşat şi dus de către o autoritate legitimă apreciată ca atare prin prisma normelor şi cutumelor internaţionale referitoare la noţiunea de suveranitate statală; intenţia legitimă – presupunând faptul că un război nu trebuie dus pentru motive care au legătură prea puţin cu interesul naţional, ci numai în scopul restabilirii unei juste păci, adică o pace pentru statul respectiv în condiţii preferabile celor care ar fi existat în lipsa ducerii războiului; scopul raţional – reprezentând o condiţie pentru a justifica războiul, în sensul că acesta să întrevadă o şansă rezonabilă de succes şi ţinând cont de circumstanţe, să nu determine o risipire iraţională de resurse economice şi vieţi omeneşti; proporţionalitatea – stipulând că un stat are dreptul de a duce un război ca răspuns la o agresiune armată suferită din partea altui stat, dar că acest răspuns trebuie să fie unul proporţional, adică să se limiteze la îndepărtarea efectelor agresiunii suferite şi să nu extindă riposta; măsură de ultim resort – ceea ce presupune că războiul este justificat numai dacă, înaintea declanşării lui, toate mijloacele rezonabile non-violente au fost epuizate fără succes.
Mecanismul prin care comunitatea internaţională a încercat să se protejeze de nerespectarea acestor principii a fost acela de a stabili pe baza unor tratate internaţionale multilaterale că războiul este un mijloc ilegal de soluţionare a diferendelor dintre state şi numai în cazul în care nu există alte modalităţi, acesta să fie declanşat în condiţiile respectării principiilor jus ad bellum. Un prim tratat multilateral de această natură consemnat de istorie a fost aşa-numitul Pact Briand-Kellog[15] de la Paris, din 1928, pe numele său oficial „Tratatul General de renunţare la Război, ca instrument al politicii naţionale”. Acest agrement internaţional prevedea că statele semnatare se angajează să nu uzeze de război în rezolvarea disputelor sau conflictelor care ar putea apărea între ele, indiferent de natura sau originea lor. În cuprinsul tratatului se mai prevedea că părţile semnatare care nu reuşesc să-şi ţină această promisiune nu vor beneficia de dispoziţiile tratatului.
Semnat iniţial numai de Statele Unite, Franţa şi Germania, în anii următori, un număr mare de alte state au aderat la Pactul Briand-Kellog, astfel încât, din punct de vedere al dreptului internaţional, el avea să constituie prima prevedere normativă cu un impact global și semnificativ care condamna războiul ca mijloc de soluţionare a disputelor dintre state. Contextul istoric al semnării lui avea să se dovedească însă a fi unul neprielnic pentru respectare deoarece, în perioada interbelică, unele dintre statele semnatare care fuseseră învinse în Primul Război Mondial şi altele care se considerau nedreptăţite căutau să se repoziţioneze ca actori de prim rang în procesul de acaparare a unor zone de influenţă şi nu s-au împiedicat de acest tratat pentru a invada în mod nejustificat teritoriile altor state. Astfel, în 1931, Japonia a invadat provincia chineză Manciuria, în 1935, Italia a atacat Abisinia, în 1939, U.R.S.S. a atacat Finlanda şi tot în 1939, Germania avea să invadeze Polonia şi să declanşeze cel de-al Doilea Război Mondial. Aşadar, deşi fusese semnat de aceste state, Pactul Briand-Kellog nu a fost respectat.
[12] A se vedea, D. Hubert, T.G. Weiss ş.a., The Responsibility to Protect: Supplementary Volume to the Report of the International Commission on Intervention and State Sovereignty, Ed. International Development Research Center, Otawa, Canada, 2001, pp. 15-27.
[13] A se vedea, A. Lamb, Ethics and the Laws of War: The moral justification of legal norms, Ed. Routledge, Londra, Marea Britanie, 2013, pp. 9-18.
[14] A se vedea, G. Evans, M. Sahnoun, The responsibility to protect, Report of the International Commission on Intervention and State Sovereignty, Published by the International Development Research Centre, Ottawa, Canada, 2001, pp. 32-35, disponibil pe http://responsibilitytoprotect.org/ICISS%20Report.pdf
[15] La iniţiativa miniștrilor afacerilor externe din Franţa şi Statele Unite, Aristide Briand şi Frank B. Kellog, care au fost şi autorii conţinutului tratatului, în 27 august 1928 a fost semnat la Paris „Tratatul General de renunţare la Război, ca instrument al politicii naţionale” de către reprezentanţii Statelor Unite, ai Franţei şi ai Germaniei. Până la intrarea lui în vigoare ca urmare a ratificării de către parlamentele statelor semnatare, în 24 iulie 1929, alte 51 de state şi-au trimis instrumentele de aderare la tratat, devenind astfel, primul mare tratat internaţional prin care se condamna războiul ca mijloc de soluţionare a disputelor dintre state. A se vedea, H. Josephson, Outlawing War: Internationalism and the Pact of Paris, Ed. Diplomatic History, University of Colorado, Boulder, U.S.A., 1979, pp. 377-390.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.