Contractul de adeziune și contractul încheiat cu consumatorii. Clauzele externe și clauzele neuzuale. Clauzele nescrise

Abstract

Abstract
For the first time, the New Civil Code expressly regulates the adhesion agreement as a
form of the civil agreement; such a contract is in opposition to the typical and traditional
negotiated agreement. The current precept of the matter is featured in the chapter Various
Agreement Categories, along with other types of contracts classified by the law, which
means that we can actually speak about a new classification, which did not exist in the
previous code; namely, negotiated agreements / adhesion agreements. Nevertheless, it is to
be noticed that the law does not refer to the negotiated agreement as a particular form of
contract (as it is the case with the adhesion agreement), but we must define and approach
the adhesion agreement in comparison to the negotiated agreement, as such an approach
can provide us with the full understanding of the two types of contracts and their
consequences. Furthermore, the negotiated agreement as a type of contract exists beyond
any doubt exactly because of the existence of its opposite, namely the adhesion agreement,
as well as due to the legal regulations (also a novelty for this purpose are the provisions of
art. 1.182 NCC) of the negotiation phase when concluding the agreement (in fact, the entire
chapter on the conclusion of an agreement, namely art. 1.182-1.203 NCC relies on the
necessary prerequisite that an agreement is negotiated in order to be duly concluded.).
Keywords: contract, agreement, negotiated agreement, adhesion agreement,
consumer contract, external clause, unusual clause, unwritten clause 

Contractul negociat

Contractul negociat[1] reprezintă (și trebuie să reprezinte) regula în materia dreptului contractual, fiind acel contract care se formează prin negociere, fie prin negocierea lui propriu-zisă (în totalitate sau în parte), fie prin acceptarea fără rezerve și fără obiecțiuni a unei oferte de a contracta. Contractul este considerat ca fiind negociat, potrivit legii, și atunci când părțile s-au pus de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determi­narea acestora unei alte persoane. Dacă părțile nu ajung, în aceste condiții, la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i‑a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților; acest aspect este, într-adevăr, unul de noutate, cel puțin sub aspectul reglementării, însă nu prefigurăm aplicarea lui practică.

Așadar, cu două excepții, asupra contractului negociat nu sunt prea multe discuții, întrucât acesta presupune parcurgerea, în prealabil, a tuturor etapelor prin care se formează acordul de voințe și respectarea tuturor principiilor esențiale în dreptul contractual, respectiv buna-credință în negocieri, libertatea contractuală, consensualismul etc. Prin urmare, un astfel de contract nu necesită dezbateri ample, în fapt, toată abordarea materiei teoriei generale a obligațiilor contractuale plecând, în principiu, de la premisa că un contract este negociat. Singurele aspecte care merită atenție în această materie sunt cele două chestiuni, legate de posibilitatea instanței de completare a contractului și, respectiv, de reglementarea în premieră, de lege lata a bunei-credințe în negocieri, despre care am vorbit, pe larg, cu altă ocazie[2].

Contractul de adeziune

Cu totul altfel se pune însă problema în cazul contractului de adeziune. Contractul de adeziune reprezintă excepția și este acel contract în care clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părți pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Așadar, în această materie avem de‑a face cu două noțiuni inedite, și anume, pe de-o parte, stipulantul (denumit astfel pentru că el este cel care stabilește, stipulează clauzele, cel care redactează efectiv contractul) și, pe de altă parte, aderentul (pentru că el trebuie să accepte, să adere la contract și să îl semneze așa cum a fost redactat de către stipulant).

Cu titlu prealabil, reținem faptul că cel puțin două condiții trebuie îndeplinite pentru ca un contract să fie considerat ca fiind un contract de adeziune:

– aderentul să nu aibă efectiv posibilitatea de a negocia contractul (cu toate acestea, se consideră că facultatea de negociere trebuie să poată fi exercitată totuși de către aderent, asupra unor clauze considerate esențiale, importante, cum ar fi preț, termen de executare etc.);
– clauzele să fie impuse de către stipulant, situație care, în practică, se concretizează prin redactarea (preformularea) de către stipulant a contractului ce se va încheia (formulare de contract tipizate).

Exemplul tipic de contract de adeziune este contractul de furnizare a utilităților, încheiat de către consumatori cu furnizorii de utilități (nu și cele încheiate cu persoanele juridice care refactu­rează utilitățile), contract recunoscut și reglementat ca atare de lege. În viața cotidiană însă, deși, teoretic, sunt contracte negociate, contractul de muncă, contractul de asistență juridică, contractul de franciză sau de leasing, contractul de credit bancar (contract care, teoretic, se poate negocia, însă, practic, este un contract de adeziune, experiența anilor în care se acordau cu ușurință împrumuturi dovedind că, în fapt, împrumutații nu aveau posibilitatea reală de a negocia elemente esențiale ale contractului, cum ar fi dobânda sau comisioanele bancare) și altele asemenea sunt, de fapt, mai degrabă, contracte de adeziune.

Câteva precizări importante se mai impun a fi făcute în legătură cu acest tip de contract, întrucât este cel care pune probleme reale în practică.

În primul rând, în mod evident, trebuie subliniat și trebuie plecat întotdeauna de la premisa că, în mod real, această formă de contract apare ca o excepție de la principiul general aplicabil contractelor sub imperiul noului Cod civil, și anume negocierea și, spunem noi, trebuie să rămână o excepție. Din acest considerent, reținem că orice excepție este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis), astfel că un contract va fi considerat de adeziune numai dacă legea prevede expres acest lucru; este adevărat că, pe lângă acele contracte pe care legea le consideră sau le recunoaște ca fiind de adeziune, mai există, în practică, frecvent, tendința de a asimila, așa cum arătam, contractele de creditare (contracte de credit, de microcredit, de leasing) ca fiind, la rândul lor, de adeziune, deși acestea sunt, în fapt, contracte negociate. De altfel, tocmai lipsa negocierii clauzelor referitoare, în principal, la dobândă sau la comisionul de risc impus de bancă (clauze considerate de lege ca fiind abuzive) a creat o jurisprudență din ce în ce mai constantă în această materie, instanța supremă reținând că astfel de clauze trebuie anulate întrucât nu au fost negociate cu consumatorul, și, pe cale de consecință, sumele încasate de bancă cu titlu de comision de risc trebuie restituite[3].

În al doilea rând, având în vedere riscurile și obligațiile (de multe ori, extrem de oneroase) pe care și le asumă o persoană într-un contract de adeziune și urmărind preîntâmpinarea inserării de către stipulant a unor clauze abuzive, legea stabilește o regulă de interpretare favorabilă aderentului, în sensul că stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le‑a propus [art. 1.269 alin. (2) NCC][4]. Regula este reiterată și mai clar în materie de vânzare, contract în care clauzele îndoielnice se interpretează oricum în favoarea cumpărătorului, iar, în contractele de adeziune, și împotriva vânzătorului (art. 1.671 NCC)[5]. Codul civil Québec merge mai departe decât codul nostru civil în stabilirea unor prezumții favorabile aderentului. Astfel, într-un contract de adeziune (sau într‑un contract încheiat cu consumatorii) o clauză ilizibilă sau care nu poate fi înțeleasă de către o persoană rezonabilă este nulă dacă aderentul suferă vreun prejudiciu (art. 1.436 C.C.Q.); tot astfel, o clauză abuzivă cuprinsă în asemenea contracte este nulă sau acordă dreptul aderentului de a‑și reduce prestația (art. 1.437 C.C.Q.)[6]. Însă, pe de altă parte, întorcându‑ne pe meleagurile noastre, trebuie reținut faptul că instanța supremă a considerat, sub acest aspect, faptul că „simpla afirmație că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută întrun contract standard preformulat nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”[7].

În fine, în materie de contracte de adeziune, legea interzice, sub sancțiunea nulității absolute, orice convenție cu privire la termenele de prescripție extinctivă, la fixarea începutului acesteia sau la cauze de suspendare ori întrerupere a prescripției[8]; se urmărește, așadar, o reglementare clară și previzibilă a intereselor legale ale aderentului în ceea ce privește dreptul său la acțiune, rezolvându-se astfel legislativ vechea problemă a necitirii contractelor de către aderenți, în cvasimajoritatea cazurilor practice. În același scop sunt reglementate și clauzele neuzuale, despre care vom vorbi mai jos.

Câteva delimitări necesare

Contractul de adeziune nu se confundă cu așa-zisele contracte forțate sau contracte obligatorii, acele contracte care sunt impuse de lege, fără nicio posibilitate de a putea fi refuzate. Deosebirile sunt evidente: contractul de adeziune va fi încheiat doar de către persoana care dorește să semneze un astfel de contract, pe când contractul obligatoriu va trebui încheiat de orice persoană care se găsește în situația premisă prevăzută de lege; clauzele contractului de adeziune sunt concepute de stipulant, pe când clauzele contractului obligatoriu sunt stabilite, în principiu (cel puțin în elementele esențiale) de lege. Sunt contracte obligatorii (forțate): contractul de asigurare de răspun­dere civilă auto[9], contractul de asigurare obligatorie a locuințelor[10] și contractul de asigurare a bunului ce face obiectul contractului de leasing[11].

De asemenea, contractul de adeziune nu se confundă nici cu contractulcadru, acesta din urmă fiind un contract care, prin însăși definiția dată de lege, stabilește raporturile contractuale generale dintre părți. Potrivit art. 1.176 NCC, contractul‑cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. Modalitatea de executare a contractului‑cadru, în special, termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora, sunt precizate prin convenții ulterioare. În practică, un astfel de contract este contractul‑cadru ce se încheie în vederea executării unui contract de furnizare, contract nou reglementat de Codul civil[12]. Am făcut aceste precizări pentru a se înțelege foarte clar că un contract-cadru nu este un contract de adeziune, ci, în principiu, un contract negociat; contractul-cadru ar putea fi, totuși, un contract de adeziune, atunci când îmbracă forma clauzelor standard, despre care vom vorbi mai jos.


[1] În dreptul canadian, contractul negociat este denumit contrat de gre a gre (sau mutual agreement, în varianta de limbă engleză). Acest contract este opusul contractului de adeziune (contrat dadhesion), contract care beneficiază de o reglementare mai amplă decât cea din codul nostru civil, alături de contractul încheiat cu consumatorii (contract de consommation).

[2] G. Tița-Nicolescu, Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credințe contractuale în noul Cod civil român, în revista Pandectele Române nr. 4/2013.

[3] „Respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piața monetară, pe care a apreciato ca nefiind fundamentată obiectiv și rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pârâta neparticularizând aceste clauze la situația concretă; apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a admis acțiunea reclamanților, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit încheiată între părți și a dispus eliminarea lor din contract. Prin urmare, în cazul constatării nulității clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc se naște și obligația de restituire a ceea ce sa prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum” (ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 760 din 27 februarie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).

[4] Regula de interpretare este preluată din dreptul roman, unde se statua, cu caracter de principiu, că in dubio contra stipulantem sau, în termeni mai generali, in dubio contra proferentem, principii potrivit cărora, în caz de dubii, orice înscris se interpretează împotriva celui care l‑a întocmit. Această regulă și‑a găsit aplicarea concretă în Codul civil 1864, în materie de vânzare (orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului – art. 1.312 alin. (2), dar și în Codul comercial, unde, într‑o aplicare mai aproximativă, s-a impus, în materie de forță probatorie a registrelor comercianților, o regulă destul de interesantă (registrele comerciale, chiar neținute în regulă, fac probă contra lor – art. 52); ambele texte legale au fost abrogate prin noul Cod civil.

[5] Regula de interpretare, cu totul defavorabilă vânzătorului, este preluată din Codul civil Québec. Potrivit art. 1.432 C.C.Q., „In case of doubt, a contract is interpreted in favour of the person who contracted the obligation and against the person who stipulated it. In all cases, it is interpreted in favour of the adhering party or the consumer”. Dar o regulă de principiu asemănătoare o regăsim și în Codul civil francez, în art. 1.162, aplicabilă oricăror contracte, indiferent dacă sunt de adeziune sau negociate: „Dans la doute, la convention sinterprete contre celui qui a stipule et en faveur de celui qui a contracte lobligation.

[6] Cel de‑al doilea aliniat al articolului citat definește și noțiunea de clauză abuzivă: „An abusive clause is a clause which is excessively and unreasonably detrimental to the consumer or the adhering party and is therefore not in good faith; in particular, a clause which so departs from the fundamental obligations arising from the rules normally governing the contract that it changes the nature of the contract is an abusive clause”.

[7] ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 110 din 21 ianuarie 2014, disponibilă pe www.scj.ro.

[8] A se vedea, în acest sens, dispozițiile art. 2.515 NCC. Textul recunoaște expres posibilitatea părților de a conveni, în principiu, asupra tuturor aspectelor legate de prescripția extinctivă, convenții care nu sunt însă valabile în materia contractului de adeziune, unde se vor aplica, imperativ, normele legale referitoare la prescripția extinctivă.

[9] Potrivit art. 48 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, persoanele fizice și juridice care dețin autovehicule supuse înmatriculării în România sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule.

[10] Potrivit Legii nr. 260/2008, locuințele trebuie asigurate împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor.

[11] Odată semnat un contract de leasing, se naște obligația semnării, de către utilizator, a contractului de asigurare a bunului ce face obiectul contractului de leasing [art. 6 alin. (1) lit. e), art. 9 lit. f), art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing].

[12] Potrivit art. 1.766 NCC, contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Contractul de adeziune și contractul încheiat cu consumatorii. Clauzele externe și clauzele neuzuale. Clauzele nescrise was last modified: aprilie 2nd, 2018 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii