Contract colectiv de muncă: prelungire, valabilitate şi forţa juridică a normelor convenţionale
Mihai Pașca - mai 1, 2016Trebuie avute în vedere şi următoarele:
Justiţia este un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecinţa sporirii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a practici româneşti, cu cele ale statelor membre ale UE.
Soluţiile juridice ale instanţei de judecată trebuie să determine, ca izvoare interpretative, practică unitară, aceasta şi în recunoaşterea principiului constituţional al înfăptuirii juste şi unitare a justiţiei, circumscris unei operaţiuni raţionale şi de creaţie juridică, atribuită şi utilizată de orice autoritate chemată a aplica dreptul, în sensul respectării legislaţiei incidente, iar instanţele de judecată, interpretează în mod necesar legea prin soluţionarea cauzelor cu care au fost investite, ca fază indispensabilă a procesului de aplicare a legii, conform şi principiului supunerii judecătorului numai faţă de lege, conform art. 123 alin. (2) din Constituţie.
Practica neunitară, este sancţionată explicit prin dispozitivul cauzei Beian, jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este sancţionată şi prin decizia în cauza Pădureanu contra României.
Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării atribuită şi aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea concepţie, ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii care ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorului, nu poate justifica o asemenea consecinţă.
Efectele incertitudinii jurisprudenţiale, nu trebuie să afecteze interesele părţii interesate în sensul privării acesteia de la posibilitatea existenţei şi aplicabilităţii unei norme convenţionale colective şi obligatorii.
Practica unitară, trebuie să înlăture incertitudinea juridică, fiind determinat astfel dreptul şi obligaţia corelativă, la o interpretare unitară a legii, aceasta conform şi art. 27 alin. (2) Legea nr. 304/2004 modificată şi implicit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea,plecând de la sarcina atribuită instanţei de judecată, şi anume aceea de a soluţiona cauza cu care a fost investită, rezultă că, funcţia esenţială a judecătorului este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între părţi, prin pronunţarea unei hotărâri deplin întemeiate, instanţa procedând în consecinţă.
Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu caracter jurisdicţional, trebuie să exprime adevărul. Descoperirea adevărului nu ar fi posibilă, dacă, printr-un sistem procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie, prin mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din diferite motive.
Un drept material și/sau subiectiv prevăzut expres în normele de drept arătate, să nu devină numai o obligaţie lipsită de conţinut şi consecinţe, trebuie să se dispună recunoaşterea şi consacrarea expresă a acestuia,aceasta conform şi dispoziţiilor cuprinse în Directiva CE 200/750/2000, art. 7, art. 19 pct. 13 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 4 şi urm. din Carta Socială Europeană revizuită şi ratificată prin Legea nr. 74/1999 dar şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor, aceasta conform şi art. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi economice, şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la această Convenţie.
Ca urmare, pentru ca dreptul să nu devină doar o cerere, redusă la nullum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării, trebuie să se procedeze la sancţionarea şi desfiinţarea atitudinii omisive şi pasive manifestată prin imposibilitatea determinări existenţei la nivel de unitate a unui CCM semnat de către părţile interesate.
De asemenea, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligaţii ce decurg din raporturile de muncă, conform definiţiei date de Codul muncii la art. 236 alin. (1).
Contractul colectiv de muncă se încheie ca urmare a negocierii purtate între partenerii sociali – angajatori şi salariaţi. Prin intermediul acestor negocieri este stabilit conţinutul raportului juridic de muncă, sunt fundamentate drepturile şi obligaţiile celor două părţi în procesul muncii.
Contractul colectiv de muncă stabileşte drepturile și obligaţiile părţilor acestuia, promovând totodată și relaţii de muncă echitabile de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau eliminarea conflictelor de muncă, ori evitarea declanşării grevelor.
Acestui contract-normă convenţională, i s-a atribuit caracterul „colectiv” deoarece ne aflăm în prezenţa unui contract care constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, principiu potrivit căruia convenţia produce efecte numai pentru părţile semnatare.
Contractul colectiv de muncă nu este o simplă convenţie, ci are caracteristicile unui act normativ, în sensul că este un act general și abstract deoarece reglementează în mod uniform condiţiile de muncă pentru toţi lucrătorii vizaţi și are putere de lege în sensul că este nul orice contract individual de muncă încheiat cu încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă.
Prin încheierea, existenţa şi aplicabilitatea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de patroni și salariaţi, în funcţie de condiţiile economice și sociale precum și de interesele părţilor. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Aşadar, negocierile nu se pot abate de la normele prohibitive, cu caracter imperativ şi nici nu pot coborî sub nivelul acestora, asigurându-se astfel salariaţilor o protecţie socială minimă; în acelaşi timp aceste norme minimale, pot fi însă depăşite, în direcţia asigurării unei protecţii sociale superioare.
Atât normele legale supletive, cât şi clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă, se integrează în domeniul dreptului privat, fără ca prin aceasta să se diminueze forţa lor obligatorie, întrucât, contractele colective încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.
Sub aspectul naturii sale juridice, trebuie reţinut faptul că CCM este concomitent şi: – act juridic bilateral, un contract din care izvorăsc dar şi obligaţiile reciproce ale pârtilor; – un contract numit, solemn, sinalagmatic, oneros, cu prestaţii succesive; – izvor de drept care se încadrează în categoria de excepţie a normelor juridice negociate.
Totodată,CCM reprezintă şi constituie izvor de drept deoarece: – are caracter general, vizează raporturi de muncă pentru colectivul de salariaţi și nu pentru un salariat determinat; – este permanent, se aplica de un număr nedefinit de ori pe perioada valabilităţii sale; – este obligatoriu ergo omnes, în condiţiile prevederilor Codului muncii încălcarea sa sancţionându-se potrivit legii.
Trebuie a se reține inclusiv aplicabilitatea dispoziţiilor cuprinse în Convenţia O.I.M. nr. 87/1948, art. 2 și art. 3, Convenţia O.I.M. nr. 98/1949, art. 2 și art. 4, Convenţia O.I.M. nr. 154/1981, art. 3 alin. (1) și alin. (2), Convenţia privind apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale art. 8, dar și normele interpretative și de dispoziţie evidenţiate expres și imperativ în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/21.02.2011.
Pentru o apreciere justă şi legală, sunt avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 62/2011 privind dialogul social publicată în M. Of. nr. 322/10 mai 2011, prevede în mod expres în cuprinsul Titlului VII, Cap. I, art. 128 (1) Contractele colective de muncă se pot negocia la nivel de unităţi, grupuri de unităţi şi sectoare de activitate.
Art. 129. (1) Negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate, cu excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de 21 de angajaţi.
(5) Durata negocierii colective nu poate depăşi 60 de zile calendaristice decât prin acordul părţilor.
(6) Contractele colective de muncă pot să prevadă renegocierea periodică a oricăror clauze convenite între părţi.
Art. 132(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 141. (3) În cazul în care într-o unitate nu există un contract colectiv de muncă, părţile pot conveni negocierea acestuia în orice moment.
Contractul colectiv de muncă nu este o simplă convenție, ci are caracteristicile unui act normativ, în sensul că este un act general dar dispozitiv, care reglementează în mod uniform condițiile de muncă, obligațiile, răspunderile dar și drepturile pentru toți lucrătorii vizați și are putere de lege în sensul că este nul orice contract individual de muncă încheiat cu încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă.
Contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el este concomitent, act juridic bilateral și izvor de drept.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele părților. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, pot constitui și reprezenta legea părţilor.
Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.
Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
Inclusiv actele normative internaţionale, cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, ratificate de România, trebuie avute în vedere atunci când pârâta se pronunță pe recunoașterea, deschiderea dreptului respectiv punerea în plată efectivă s-au respingerea cererii de acordare a prestației sociale determinată ca întindere inclusiv materială, aceste dispoziții se aplică prioritar faţă de normele dreptului intern pozitiv şi de deciziile Curţii Constituţionale, cu excepţia cazurilor când acestea din urmă conţin dispoziţii mai favorabile, potrivit art. 20 din Constituţie.
Actele normative de drept internaţional la care România este parte, precum şi deciziile şi actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituţiile sale, se aplică deopotrivă tuturor cetăţenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci şi cetăţenilor români, în speţă reclamantului influenţând în mod direct domeniul securităţii sociale, aceasta inclusiv în cea ce privește câtimea drepturilor bănești datorate reclamantului cu titlu indemnizație lunară.
Atunci când este cazul, aşa precum şi în prezenta pricină, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanţele naţionale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, – obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene –, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care a statuat că: „judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional” (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmen-thal, nr. C 106/77).
În concret, judecătorul naţional are obligaţia să înlăture aplicarea unei reglementări naţionale contrare dreptului Uniunii.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.