Consimțământul – condiție de fond pentru validitatea testamentului

1. Considerații introductive privind consimțământul

Consimțământul a fost definit ca fiind o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic, prin consimțământ înțelegându‑se exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil[1].

Conform art. 1204 C. civ., „consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză”. Astfel, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții, în mod cumulativ:

– să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

– să fie liber, adică să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ;

– să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să emane de la o persoană cu discernământ. Aceasta ultimă condiție este cea mai importantă, deoarece, dacă se va constata lipsa discernământului, nu mai este necesară analiza celorlalte condiții. Consimțământul în materie testamentară concretizează voința juridică exteriorizată de autorul testamentului[2].

În materie testamentară, art. 1038 alin. (1) C. civ. prevede că „testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ și consimțământul său nu a fost viciat”. Textul art. 1038 alin. (1) C. civ. trebuie coroborat cu prevederile cu caracter general din materia dreptului comun în privința consimțământului[3], respectiv cu prevederile art. 1204‑1224 C. civ. În analiza ce urmează vom particulariza condițiile de valabilitate ale consimțământului și viciile de consimțământ pentru materia supusă analizei, respectiv în materie testamentară.

2. Particularități ale consimțământului în materie testamentară

Absența consimțământului în materia analizată, respectiv lipsa manifestării unilaterale de voință a testatorului, este sancționată cu nulitatea absolută, aceasta deoarece lipsește un element esențial al actului juridic. De asemenea trebuie să avem în vedere și ipoteza în care consimțământul este parțial valabil, respectiv în ipoteza în care doar în privința anumitor clauze testamentare acesta nu îndeplinește cerințele legale. Acest lucru este posibil dat fiind faptul că testamentul este un act juridic complex ce poate îngloba în cuprinsul său o serie de dispoziții distincte și doar unele dintre acestea pot fi afectate de viciile de consimțământ. Așa cum s-a subliniat în doctrină, în materia viciilor de consimțământ, instanța, trebuie să analizeze nu numai existența viciului de consimțământ dar și influența acestuia asupra conținutului testamentului[4].

Viciile de consimțământ reglementate în art. 1206 C. civ. sunt eroarea, dolul, violența și leziunea. În materie testamentară, în principiu, consimțământul testatorului poate fi afectat de eroare, dol sau violență, leziunea nefiind incidentă, întrucât testamentul nu este un act juridic bilateral, cu titlu oneros și comutativ. Dintre toate aceste vicii de consimțământ cea mai largă incidență în materie testamentară o are dolul.

Înainte de a proceda la analiza viciilor de consimțământ în materie testamentară, vom face o scurtă prezentare a discernământului, precum și a relației dintre discernământ, consimțământ și capacitate. Aceasta se impune deoarece textul art. 1038 alin. (1) C. civ. statuează că pentru valabilitatea testamentului condiția ca testatorul să aibă discernământ, distinct de nevicierea consimțământului dispunătorului.

Discernământul reprezintă o stare de fapt (de facto), ce se apreciază de la persoană la persoană, în funcție de aptitudinea și puterea psiho‑intelectivă a persoanei[5]. Consimțământul trebuie să emane de la o persoană care are discernământ, adică acesta trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză. Cerința ca consimțământul să emane de la o persoană cu discernământ nu se confundă însă cu capacitatea. Astfel, capacitatea reprezintă o stare de drept (de iure), pe când discernământul reprezintă o stare de fapt, de altfel, capacitatea izvorăște numai din lege, pe când discernământul are o natură psihologică[6].

Persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu este prezumată a avea discernământ, cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ (fie din cauza vârstei, fie din cauza stării de sănătate mintală), iar minorul între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare.

Lipsa discernământului poate fi cauzată de alienație sau debilitate mintală ori este posibil ca o persoană cu capacitate deplină de exercițiu să se găsească într‑o situație în care vremelnic nu are discernământ, ca, de exemplu, în caz de beție, hipnoză, somnambulism sau alte asemenea situații. Astfel, este posibil să avem de-a face cu un major al cărui discernământ este abolit temporar și aceasta ar putea echivala cu lipsa voinței juridice, caz în care sancțiunea va fi nulitatea relativă a testamentului întocmit în astfel de situații[7]. În ceea ce privește testamentul întocmit la mânie și din ură împotriva moștenitorilor legitimi, acesta este anulabil doar în ipoteza în care se dovedește că aceste stări ale testatorului i‑au afectat facultățile mintale[8].

În ipoteza în care cel alienat sau debil mintal este pus sub interdicție, incapacitatea sa are natură legală, în vreme ce în ipoteza celui lipsit vremelnic de discernământ este necesar să se producă dovezi în acest sens[9], fiind vorba despre o situație în care, deși legea prezumă existența discernământului, din motive obiective discernământul lipsește temporar. Așa cum s-a surprins în doctrină[10], discernământul este un reper indispensabil al capacității civile iar lipsa sa, atunci când este prezumată legal (minori) ori constatată judiciar (interziși judecătorești) va atrage sancțiunea nulității pentru incapacitate, ceea ce face practic inutilă orice referire distinctă la discernământ.

Dacă testatorul are deplină capacitate de exercițiu, el este prezumat a avea discernământul cerut de lege pentru a încheia acte juridice, ceea ce înseamnă că cel care invocă lipsa discernământului trebuie să o și dovedească. În ipoteza în care cel care invocă lipsa discernământului nu probează acest aspect, sau dacă probele sunt insuficiente pentru a răsturna prezumția, acțiunea va fi respinsă[11].

Validitatea unui testament este influențată nu doar de existența unei incapacități legale, ci și de lipsa unei voințe conștiente în momentul întocmirii actului, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze vremelnice sau permanente[12].

Lipsa discernământului reprezintă o cauză de nulitate relativă a testamentului, ceea ce înseamnă că acțiunea în anularea testamentului pe acest motiv este prescriptibilă în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., care începe să curgă de la data încetării din viață a testatorului.

În concluzie, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ iar în ipoteza în care acest lucru se petrece, este necesar ca acesta să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ. Valabilitatea consimțământului exprimat se analizează raportat la data întocmirii testamentului și nu la data la care acesta produce efecte, adică la data deschiderii moștenirii. Dacă testatorul nu are discernământ sancțiunea nulității relative va afecta întreg testamentul, însă dacă ne aflăm în prezența unui viciu de consimțământ, este posibil ca acesta să afecteze doar una sau mai multe dispoziții testamentare, și nu testamentul în întregul său.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

* Prezenta parte reprezintă o dezvoltare și adăugire la materialul publicat anterior în lucrarea intitulată Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, Ed. Hamangiu, București, 2016.

[1]  G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 131.

[2]  J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 117.

[3] TS, s. civ., dec. nr. 1426/1979, C.D. 1979, p. 126.

[4]  Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 170.

[5] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 139.

[6] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 139.

[7]  J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 117-118.

[8]  C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All, București, 1998, p. 437‑438, nr. 1046.

[9] Jud. sector 1 București, s. civ. nr. 2637/2005, în C. Nica, Donația și moștenirea I, op. cit., p. 193 și urm.; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 273/1977, în C.D. 1977, p. 86.

[10]  J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 117-118.

[11]  Jud. sect. 1 București, s. civ. nr. 3743/2007, în L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic, op. cit., p. 318.

[12]  TS, s. civ., dec. nr. 657/1974, în C.D. 1974, p. 163.

Consimțământul – condiție de fond pentru validitatea testamentului was last modified: mai 19th, 2020 by Ioana Nicolae

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii